Nu sunt un tip curajos. Nu știu nici dacă pot fi catalogat drept fricos. Teama nu mă poate împinge decât până în dreptul principiilor. Mai încolo poate trece doar firul de viață pe care îl posed, dar eu nu. Cu toate acestea am momente în care mă sperii de unul singur.

Viața a fost blândă cu mine. Dar chiar și așa mi-a oferit destule cât să nu mă mai surprindă prea multe. Să presupunem că soarta își va întoarce subit privirea către mine, precum ochiul lui Sauron (cel din film și nu cel din firmă) și îmi va arunca în brațe femeia pe care o caut de ceva timp. Sunt pregătit să zic: „– Sărut mână!„, providenței și doamnei în cauză, să o iau în brațe și să o duc acasă, de unde să nu o mai las să plece vreodată. Poate sunt eu ciudățel, dar scenariul ăsta demn de o comedie romantică, marca Hollywood, îmi provoacă o teamă. Ce fac dacă după un timp nu îmi mai plăcea? Am să mă plictisesc? Va veni cu siguranță un moment în care trupul, cel pe care l-am divinizat atâția ani și căruia m-am închinat noapte de noapte (sper), va  manifesta semne de oboseală. Greutatea începe să se acumuleze precum zăpada pe un bulgăre ce se rostogolește, pielea își pierde din elasticitate și începe să creeze jgheaburi, coloana începe să traseze un arc de cerc, celulita va declanșa jihadul și alte asemenea detalii pe care, fir-ar eu să fiu, le observ! (Am mai spus că sunt o victimă a detaliilor?) Mi-e teamă că toate acestea mă vor face să mă schimb și să o dezamăgesc. Nu ar fi prima. Mi-e teama că toate promisiunile de acum se vor transforma în simple vorbe.

Oi fi eu ciudat, dar foarte prost nu sunt! Știu că lucrurile se transformă și vom avea, unul față de altul, un respect și o prietenie și bla, bla, bla. Fuck it! Vreau mai  mult de atât! Mi se pare că am urmat regulile moralei și ale conduitei etice și, presupunând că există o Divinitate și că acesta ar fi cursul firesc al unei vieți, eu mă declar nemulțumit. Nu vreau să-mi strig dragostea în poezii și articole pe blog, ci vreau să o trăiesc pe o plajă însorită, cu un cocktail și alături băbuța cea dintotdeauna. Vreau să (cred că pot) să-l bat pe puștiul de la supermarket, pentru că s-a uitat ciudat la femeia mea. Vreau să mor având pasiune în mine! Altfel pentru ce trăiesc?

Teama asta m-a determinat să găsesc și o soluție. De fapt, este o posibilă soluție și, din păcate, nu am cum să o verific în prealabil. Sunt forțat să presupun că va merge. Am s-o încerc, și abia când va fi prea târziu îmi voi da seama dacă a funcționat. Fiecare femeie care îmi iese în cale trece printr-un filtru ipotetic. În primele 10 minute, următoare momentului în care am decis că o vreau, biata femeie trece printr-un scenariu de transformări și metamorfozări, de m-ar lua la bătaie cu parul, de ar ști ce se întâmplă în mintea mea. Aș mai vrea-o dacă ar fi cu 10 kg mai grasă? Aș mai vrea-o dacă ar fi fără un sân? Fără o mână? În scaun cu rotile?  Dacă o ia pe câmpii? Dacă răspunsul la toate aceste întrebări este invariabil Da, atunci avem un câștigător. Înseamnă că, dincolo de acel trup – și ca sa nu fiu demagog, trebuie sa îmi placă foarte, foarte tare – există suficiente resurse, mai multe decât pot eu exploata în decursul aceste vieți.