|  Relații   |  Cand stii ca trebuie sa renunti?

Cand stii ca trebuie sa renunti?

Astazi am stat mai mult de vorba cu DT. Topicul care ii era dedicat (DT e FEMEIE) inca mai face valva atat printre prietenii mei cat si printre ai ei. Am aflat, oarecum surprins, ca exista persoane carora topicul respectiv le-a adus durere. Poate exagerez cu termenul durere si mai degraba le-a lasat un gust amar. Sa citesti despre cineva si despre momentele lui de bucurie este placut, dar se intampla sa iti amintesti ca poate ai avut si tu odata astfel de momente si nu ai stiut sa te tii de ele. Poate chiar le-ai tratat superficial si la un moment dat le-ai pierdut. Am vrut sa scriu si despre momentele mele dificile, despre frustrarile mele, despre strigatele mele, despre neajunsurile mele caci cu siguranta exista. DT m-a oprit si mi-a sugerat sa scriu despre veselie. Veselie nu e ceea ce simt acum asa ca nu o pot scrie. Asa ca am sa fac asta atunci cand va fi cazul, dar pana atunci m-am gandit sa scriu despre a renunta.
Sunt momente in viata cand iti vine sa renunti la cineva/ceva. Sunt momente in viata in care ti se cere sa renunti la cineva/ceva. Sunt momente in viata in care trebuie sa reununti la cineva/ceva. Cum stii ca a venit momentul? Unde e linia fina intre a persevera si a renunta? Am cateva spete despre care as vrea sa vorbesc. Pentru simplificare voi pastra un singur gen in exprimare, desi textul este valabil pentru ambele sexe.

(Fotografie realizata de Aripi de Plumb)

Am vazut oameni care erau impreuna, desi nu se potriveau deloc. Mai devreme sau mai tarziu unul din ei isi da seama si ia o decizie. Celalalt ramane agatat cu ghiarele inchircite (ca Puiul lui Ion Alexandru Bratescu Voinesti). In incercarea de a recupera ce a pierdut va recurge la cele mai bizare lucruri. E ciudat sa iti doresti pe cineva atat de mult si, desi nu este potrivita pt tine si nu ai reusit sa o intelegi niciodata, tu sa vrei cu disparare sa o pastrezi. Poti ajunge sa fii controlat de frustrari si de dorinta de a o avea si sa exprimi lucruri grave, sa provoci in celalalt dureri pe care nu ti le-ai imaginat. Disperarea te cuprinde si te face sa te comporti altfel. Fiecare miscare este in realitate un nou pas gresit, un pas care te indeparteaza. Cum insa nu ai reusit niciodata sa iti cunosti partenerul nu poti estima nici acum cata suferinta ii provoci prin mesajele tale pline de rabufniri si acuze, majoritatea nefondate. Asta e un caz in care trebuie sa iti gasesti un moment de luciditate si sa intelegi ca trebuie sa renunti. Singura metoda pt tine de a redeveni om, din chestia in care te-ai transformat este sa renunti, sa intelegi de ce o faci si astel sa o poti lua de la capat.
Exista si posibilitatea de a fi impreuna cu cineva, intr-un anumit grad de compatibilitate. M-am intrebat mereu ce se intampla cand unul din parteneri trebuie/vrea sa plece definitiv (in sensul de a emigra). Cati dintre cei care citesc acest topic si-ar face bagajul si ar pleca alaturi de partenerul lor oriunde ar fi destinatia acestuia. Indraznesc sa ma hazardez sa spun ca destul de putini. Necunoscutul ne infioara. Ne trezeste frici launtrice. Poate doar daca esti dominat de o iubire puternica sa ai curaj sa te arunci in necunoscut. Ii admir pe cei care ar avea curajul sa o faca (dar nu numai la nivel declarativ).
Am vazut cazuri in care pur si simplu ai noroc. Poti fi ce isi doreste celalalt intr-o oarecare masura, poti fi insuficient, dar sa ai norocul de a indeplini unul sau mai multe criterii speciale. Desi nu stii, salvarea ta sta tocmai in faptul ca parnetera ta nu vrea sa isi asume un risc, ca vrea sa joace safe, ca esti suficient de inofensiv sa nu ii provoci probleme. Intrebarea mea este: daca te prinzi ce faci? Te faci ca nu vezi? Iei atitudine intrucat vrei mai mult? Hmm. Nu prea cred. Genul asta imi pare mai degraba ca ar accepta orice numai sa reziste in cadrul relatiei. Ma intreb oare ce as face eu? As renunta din onoare? Din dorinta ca partenera sa poate beneficia de mai mult? Jur ca nu stiu. Cred ca as incerca sa fiu mai mult. Nu prea imi sta in caracter sa renunt.
Sa presupunem ca esti cu cineva de mai mult timp. Vorbim de o perioada care se masoara in ani, deoarece pt mine o perioada care se masoara in luni e ca si cum ti-ai face incalzirea inainte de a incepe un meci de tenis. Ce faci daca intr-o buna zi partenerul tau vine si iti spune ca vrea sa plece? Te opui? Accepti? Incerci sa il faci sa se razgandeasca? Tot timpul m-am intrebat de ce pica partenerul testul acum? De ce nu l-a picat la 6 luni? La un an? De fapt nu e intrebarea mea. Este a lui DT si am retinut-o pe parcursul discutiilor noastre lungi purtate la o cana de ceai. Din alt punct de vedere, pentru mine, chestia asta e ca o demisie. Nu poti retine un angajat care vrea sa demisioneze. In mod similar si intr-o relatie, demisia – echivalata aici prin a renunta – este un act unilateral. Nu poti deca sa il accepti. Poate sa iti para rau, poti incerca sa aduci contra-argumente, dar in final nu iti ramane decat sa accepti sa renunti.
Mai am un singur scenariu si ma opresc. Se poate intampla sa intalnesti  persoana care trebuie. Sa se intruneasca toate criteriile de compatibilitate, dar totusi sa nu puteti fi impreuna. Motivele ar putea fi  multiple. De exemplu poti avea ghinionul sa pici intr-un moment nepotrivit in care potentialul partener sa fi renuntat la risc, sa fi renuntat la dorinta de a incerca si sa vrea sa joace safe. Poti renunta intr-o asfel de situatie? Poti renunta cand orice fibra din tine iti spune sa continui? Si daca continui cum faci diferenta dintre a fi perseverent si a nu te transforma intr-un fanatic sau un obsedat? 
Cand am spus ca mai am un singur scenariu se pare ca am mintit. Tocmai mi-a mai trecut unul prin minte. Ce faci atunci cand intalnesti pe cineva, lucrurile merg  mai bine decat iti puteai inchipui, dar stii deja de la inceput sau afli pe parcurs ca persoana pe care o vrei este deja cu cineva. Situatia asta mi se pare una din cele mai nasoale. Renunti? Chiar daca stii ca nu beneficiaza nici de jumatate din ce ai putea sa ii oferi tu? Insisti? Chiar daca asta inseamna sa nu ii respecti trairile, sa intervii in interiorul unei legaturi?
Nu mi-a placut topicul asta, dar am vrut sa il scriu. Sunt momente in viata in care esti indreptatit sa renunti, dar sunt si momente in viata in care a renunta este echivalentul a nu iti fi dorit indeajuns. Oricum ar fi trebuie sa gandesti lucid. Pesonal cat timp simt ca se poate, cat simt ca merita, si poate cel mai important detaliu, cat simt ca exista un corespondent nu renunt niciodata. Atentei: cat timp simt, nu cat timp mi se spune!  La cerere pot insa sa ma prefac ca renunt. Nu stiu insa cat de bine imi reuseste. Limitele sunt atat de fine si cateodata atat de usor de trecut. Tot ce am obtinut in viata pana acum a fost ca urmare a faptului ca am luptat si chiar daca am mai fost invins uneori, nu am renuntat. Nu renunt atunci cand sunt sigur pe mine. Unul din motivele pentru care renunt greu este ca odata ajuns in trecut nimeni si nimic nu mai poate deveni prezent si viitor. Stiind asta trebuie sa fiu foarte atent si sa imi aleg momentul cu grija.
Prevad ca vei incerca sa descoperi in care din aceste descrieri sunt prins si eu. Eu stiu in ce categorie intru. Tu stii in care te incadrezi?

Comentarii:

  • 28 februarie 2011
    ovi

    Ti-ai ales un subiect foarte bun, pacat ca de data asta postul tau e dezorganizat. Asa e cand esti indragostit (prin urmare scuzabil) :))))

    IMO stii ca trebuie cand e deja prea tarziu.

    Răspunde
  • 28 februarie 2011

    Salut Ovi,

    Postul meu e dezorganizat? ;)) Si eu care credeam ca l-am structurat pe cazuri. =)) Oricum merci ca citesti.

    Btw, IMO nu imi spune nimic. Am googlit si tot degeaba. Ma poti lumina?

    Ma mai roade si o curiozitate. Nu stiu cu cine stau de vorba, dar probabil ca voi alfa in timp.

    Răspunde
  • 28 februarie 2011
    Iona

    IMO = In My Opinion (asa a reiesit din googaleala)

    Răspunde
  • 28 februarie 2011
    Ugly Kid Joe

    Eu ma incadrez in categoria celor care citesc cu placere despre momentele tale de bucurie, regasindu-ma in ele.

    Am avut si eu o DT dar eram prea copil la vremea respectiva ca sa stiu cum sa-mi joc cartile si am pierdut-o.

    Cu toate astea nu am ramas absolut deloc cu acel gust amar de care vorbesti (sau vorbesc unii). Ba din contra, amintirile acelor momente vin intotdeauna cu un zambet, daca nu in coltul gurii macar in mintea mea.

    As spune ca nu e important daca renunti, perseverezi, pierzi sau castigi. Sunt o infinitate de factori obiectivi sau subiectivi care pot influenta destinul unei relatii. Mai mult conteaza cat de bine stii sa digeri si sa asimilezi ce ti se intampla in viata iar asta depinde doar de tine.

    Răspunde
  • 1 martie 2011
    Cecilia

    Si daca la un moment dat crezi ca e momentul sa pleci si chiar o faci, lasandu-l pe celalalt in chinuri? Gasesti altceva si crezi ca acel ceva este exact ceea ce iti doresti. Asa ca lasi ce ai, incantata (sau incantat) de noutate. Dar in scurt timp iti dai seama ca ai gresit, vrei inapoi ceea ce tocmai ai lasat din mana. Ce faci in acest caz, ce faci?
    Si eu cred ca esti indragostit dar iti e teama sa recunosti. Si ar fi bine sa fii indragostit, altfel as crede ca DT iti este o obsesie.

    Răspunde
  • 1 martie 2011

    Salut Ugly Kid Joe,

    Inseamna ca intelegi perfect ce spun. Iti impartasesc opinia. Depinde de noi. 😉

    Răspunde
  • 1 martie 2011

    Dap, interesant. Si haotic, dar interesant. As putea bifa macar 3 situatii din cele povestite de tine…si ma intreb "am renuntat cand trebuia?", "de ce am renuntat?", "de ce nu am renuntat?", "trebuia sa renunt?"…
    Tu stii cat de cat prin ce trec…si m-am hotarat sa nu renunt, caci nu am epuizat tot ce trebuia facut…
    De fapt nu m-am hotarat acum sau ieri sau acum o saptamana, cred ca nu stiu sa renunt si imi plac provocarile…
    Da, complicat!

    Răspunde
  • 1 martie 2011

    Buna Cecilia,

    Sunt destul de cerebral. Tot timpul ma gandesc bine inainte. Pana acum nu mi s-a intamplat sa regret deciziile luate si sa vreau sa revin la ce a fost.

    Referitor la ultima parte a comentariului: nu cred ca imi e teama de ceva, manuiesc destul de bine cuvintele nu doar in scris ci si in plan verbal si desi scriu destule nu inseamna ca nu pastrez si pt mine o parte. DT alege sa se vada cu mine. Presupun ca atunci cand nu se va mai simti bine imi va spune si va pune capat.

    Răspunde
  • 1 martie 2011

    Gigelica20,

    Nu renunta! 😉

    Răspunde
  • 1 martie 2011
    Cecilia

    Buna, Marius
    Multumesc pentru raspuns. Daca este doar o amica de ce e atat de prezenta in ceea ce scrii? De ce nu si alt amic sau alt amica? Daca e asa cum spui tu si nu esti indragostit de ea, probabil se va retrage din viata ta sau tu din a ei atunci cand va veti indragosti de o alta persoana. Cred ca o asemenea persoana lipseste momentam atat din viata ta, cat si a ei. Ma insel? Dar nu imi raspunde, cred ca intrebarea mea a depasit limita intimitatii.

    Răspunde
  • 2 martie 2011

    Buna Cecilia,

    Eu nu am spus nici ca sunt, nici ca nu sunt. Fiecare presupune ce vrea. Chiar si DT are o opinie legata de subiectul asta. Eu stiu exact unde ma aflu.

    Pierzi insa din vedere faptul ca nu asta este esenta blogului (relatia dinte mine si DT). Incerc sa scriu despre viata si cum o poti face mai frumoasa. Mai am si alte prietene la fel de bune. Tocmai mi-ai dat o idee sa scriu despre cea mai veche prietena a mea. E drept ca DT ocupa cel mai mult spatiu acum. Pt cat timp? Nu stiu si nici nu conteaza. Facem cum a spus Ugly Kid Joe: pastram in suflet ce a fost frumos si mergem mai departe cu capul sus si cu zambetul pe buze.

    Si da, persoana de care vorbesti in final lipseste din viata mea. Inca nu ai depasit limita, in opinia mea asa ca am raspuns.

    Multumesc ca ma citesti. Ne auzim.

    Răspunde
  • 10 mai 2011
    Anonim

    .. am sa mi transpun parerea trecuta prin prisma experientei mele..am ales.. sa renunt tocmai pt ca am inteles ca, desi sufleteste..fizic..exista compatibilitate absoluta..simtaminte de aceeas intensitate..viata a facut sa traim si sa descoperim toate astea in niste circumstante absolut potrivnice si "aproape"imposibile..in asa fel incat o uniune ar fi insemnat un inevitabil si nedorit sfarsit..si am ales..sa raman cu iubirea..in mine..sa raman eu..iar celuilalt sa i privesc zborul..pt ca ironia a facut sa nu putem zbura impreuna..cand iubesti..adevarat..arzator..si pt totdeauna esti in stare sa iei si astfel de decizii..sa alegi sa pierzi..sa te pierzi pe tine in favoarea binelui celuilalt..pff..ai inteles ceva? oricum..viatza e o mare nebunie….
    ..spune asta..un .."wild soul"

    Răspunde
  • 10 mai 2011

    @Wild Soul,

    Stiu cine esti chiar daca ai dat-o anonima. Intamplator stiu exact despre ce vorbesti. Si, cu riscul de a plasa cel mai dur comentariu de cand am blogul iti spun: daca ai ales sa renunti la persoana iubita si sa ii privesti zborul (eventual sa il incurajezi putin in directia asta) ai facut o mare greseala. Sper doar sa poti sa o mai indrepti.

    1. Ai decis pt celalalt. Daca il iubesti nu faci asta. E ca si cum i-ai descoperi un handicap mental (eventual ca te iubeste si el) si vrei tu sa decizi in locul lui. IT IS FUCKING WORNG!
    2. As prefera oricand sa esuez in cel mai dureros mod, dar sa stiu ca am incercat sa am ceea ce mi-am dorit. Daca ai mai citit ce am mai scris, ai vazut ca nu accept ideea de a renunta. Lupti pana la capat. Ai idee ce e in mintea lui? Poate se gandeste la ce a gresit, ce a facut de a pierdut ce isi dorea? Te-ai gandit ca poate pune sub semnul intrebarii totul tocmai pt ca ai renuntat la el?

    Plec in delegatie cateva zile, dar cand ma intorc te bag in sedinta. Chiar sunt interesat de opiniile tale intrucat am sentimentul ca tocmai mi se intampla mie.

    Răspunde
  • 16 februarie 2012

    Aveti opinii foarte interesante dar destul de diferite.

    Răspunde
  • 16 februarie 2012

    Ma contrazic pe parcursul textului sau opiniile mele sunt diferite de ale altor oameni?

    Răspunde
  • 21 martie 2012
    Anonim

    nu ma invins nici o data nimic cum a reusit slabiciunea din mine pentru femei

    Răspunde
  • 22 martie 2012

    Fiecare dintre noi are macar un punct slab. Eu am mai multe. 😉

    PS: "nu m-a invins niciodata nimic"

    Răspunde
  • 10 mai 2012
    Anonim

    Nu stiu de ce am ajuns sa caut pe google o potentiala "solutie" pt problema mea..si totusi am facut-o 🙂
    Desi randurile scrise de tine au accentuat si mai mult emotiile pe care le simt in momentul de fata si de care parca vreau sa fug..nu imi pare rau.

    E linistitor sa vezi ca si altii se confrunta cu probleme similare..Sa nu fiu inteleasa gresit.O gandesc fara pic de rautate.
    Simt nevoia sa inchei cu un compliment pt blogul tau desi nu prea gasesc cuvintele.

    Ah..si intr-adevar, Rebecca este un spectacol minunat 🙂
    Seara faina, Alexandra

    Răspunde
  • 11 mai 2012

    Buna Alexandra,

    Daca ai rabdare si mai arunci un ochi imprejur vei gasi si articole vesele si optimiste. Uite iti recomand eu unul: https://www.mihalca.ro/2011/04/vis-si-speranta.html

    O zi frumoasa si weekend placut iti doresc!
    Marius

    Răspunde
  • 12 mai 2012
    Anonim

    Merci, apreciez 🙂 O zi placuta in continuare ! Alexandra

    Răspunde
  • 5 septembrie 2012
    vali

    Dar daca nu renunti pentru ca stii si simti ca este doar o chestiune de timp ? Daca nu stii sa contabilizezi acest timp si te trezesti ca ai obosit luptand si sperand ? Daca iti dai seama ca lupta ta nu a fost in zadar si chiar ai ajuns unde vroiai, unde vroiati amandoi, dar pentru tine nu mai are nici o importanta, este prea tarziu ? Ce faci ? Renunti la tot ? Renunti cu riscul de a rani de moarte ? Uf, cat de complicat este sa ajungi intr-un asemenea punct ! Nu-ti mai apartii. Privesti in urma si nu mai stii pana cand a fost dorinta si din care punct a inceput sa fie orgoliu, iti doresti singuratate iar cand o ai ea vine tinandu-se de mana cu tristetea. Este ideal sa stii cand sa renunti…

    Răspunde
  • 7 septembrie 2012

    Cineva mi-a explicat cum ea daca nu are ce isi doreste, cand isi doreste, degeaba are mai tarziu. Desi nu ii impartasesc parerea, recunosc ca exista "un tarziu" care este "prea tarziu".

    Daca asta e punctul de care imi vorbesti, ai alternativa?

    Răspunde
  • 9 septembrie 2012
    vali

    Nu, din punctul meu de vedere, nu am alternativa. Un prieten foarte drag sufletului meu a incercat sa ma convinga ca nu am dreptate, ca intotdeauna exista o alternativa. Sigur, incercand sa judec cat mai rational are dreptate dar pretul platit este foarte mare, suferinta pricinuita altor persoane foarte dragi care nu au nici o vina ca tu nu ai stiut sa-ti gestionezi timpul, este de nesuportat. Ajuns intr-un asemenea punct trebuie sa alegi intre a fi egoist si a nu lasa sa se vada ca pentru tine este prea tarziu. Pentru prima varianta cred ca trebuie sa fii o persoana foarte puternica.

    Răspunde
  • 9 ianuarie 2014
    Anonim

    Frumos modul in care ai abordat subiectul, felicitari! Si eu ma identific intr-una din aceste categorii si citind blogul tau m-am regasit perfect.. Vad ca nu a mai comentat nimeni din sept 2012, dar tu/voi ce ati face daca ati fi in situatia descrisa pe blog ca fiind 'una dintre cele mai nasoale?!

    Răspunde
  • 14 ianuarie 2014

    Depinde pe cine intrebi. Daca il intrebi pe Mihalca – cel care a scris articolul, ti-ar spune sa astepti, sa speri si sa lupti pentru asta (atat timp cat nu le faci rau altora). Daca il intrebi pe Micalca – cel de acum, ti-ar spune sa iti vezi de treaba. Ghinion! Se mai intampla!

    Răspunde
  • 10 octombrie 2016
    Anonim

    Haidesti sa va dau si eu un caz. Ce se face in cazul in care… intalnesti o persoana… si constati din prima clipa ca va potriviti in orice vorba , gest, privire sau sentiment. Incepeti o relatie. Ea maritata dar doar atat. A facuto fortata de imlrejurari. El in proces de divort. Ea nu isi poate sau fa dar f greu sa isi lase sotul din mila si obisnuinta. Ii este f greu. El tot insista dar nu o obliga cu nimic. Si asta este de vre-o luna. Se iubesc reciproc pana la cer. Si asta sw vede. Ei sunt gen cel mai bun lucru care li s-a intamplat unul altuia. Ea a vrut sa renunte la el de multe ori. Dar el a tot insistat. Relatia lor este f complicata. Ei vor sa continue doar ei doi. Dar ei ii este frica. Ea nu a stiut nimic altceva decat sotul ei cu care este de la 15 ani. Si repet. Nu mai simte decat mila si obisnuinta pt el. Ea vrea sa fie cu celalalt dar nu stiu de ce ii este f greu.povestea este f lunga si comicata dar in mare cam asta este. Ce sa faca el in cazul asta? Sa insiste stiind ca ea il iubeste si ca numai pt el este… dar ii e greu sa o ia de la zero? Sau sa renunte? Si intradevar daca el este totul pt ea. Ea va fi radicala si va veni dupa el?….

    Răspunde

Adaugă un Comentariu: