Nu mi-am propus sa scriu despre piesa, de data asta. Vreau sa scriu despre sentimente, despre senzatii. E prima data cand merg la teatru la Palatul Copiilor. Auzisem de mult ca se joaca teatru acolo, dar nu ajunsesem niciodata (nici macar la alt eveniment). Intr-o plimbare de seara DT a vazut un afis si asa am hotarat sa mergem. De cum m-am apropiat de cladire am vazut ceva ciudat. Cand am intrat am fost izbit de un miros de porumb fiert amestecat cu miros mere glazurate si popcorn cu „lipici” (popcorn facut sub forma de bulgare si care are un gust dulceag). Astea se vindeau intre cele doua usi de la intrarea in cladire. In holul principal ce sa vezi: iarmaroc! Un zid de cutii de 1 metru pe care tronau tot felul de pantofi si cizme. Ieftine! mai in dreapta sosete. 3 la 10 ron. Cred ca se vindeau si haine. Nu mai stiu. Nu imi venea sa cred! Un singur gand imi trecea prin minte: „WTF, aici chiar va fi teatru?”. Ma uit la DT si era la fel de surprinsa ca mine. In aer era o senzatie de ieftin si asta nu isi are locul intr-un teatru.

Am intrat in sala pe prima usa pe care am vazut-o. A trebuit sa parcurgem in intregime sala ca sa ajungem la locurile noastre. Odata asezati, DT ma intreba cu o privire mai surprinsa decat o avea cand inca ne aflam in iarmaroc: „Suntem la teatru? Nu ti se pare ceva ciudat in sala?”. Vazusem si eu de cum am intrat pe usa. Am sperat doar ca poate ea nu observa. O mare parte din spectatori mancau din pungi de plastic. Covrigei, cornulete, napolitane, suc, etc. (Recunosc ca nu am vazut seminte, dar nu pot fi sigur).

Poate am ramas eu in urma. Poate am o alta atitudine. Inca imi amintesc imaginea teatrului din Piatra Neamt in care totul era impecabil si in care iti era teama sa vorbesti tare sa nu poluezi atmosfera. Pe scena urca niste actori care vorbesc, care transpira, care se lovesc si chiar ii doare. Nu poti sa mesteci covrigi in timp ce el transpira. Actorul se hraneste (as spune eu, nefiind actor) cu privirea si mimica fetei tale si nu cu clefaituri de covrigei si saratele. Nu mai povestesc de cei care isi lasa telefoanele deschise. Nu exagerez, dar un tip de langa noi s-a ridicat de vreo 10 ori in timpul piesei sa mearga sa vorbeasca la telefon. Da-o-n mortii ei! Cat de importanta sa fie o convorbire telefonica. Basca, faptul ca el se oprea in exteriorul usii si urla in telefon incat toti cei din zana respectiva erau deranjati.

Inteleg ca e o perioada economica dificila. Inteleg ca directorul Clubului  Copiilor incearca, poate, sa faca rost de bani prin inchirierea spatiului. Dar nu in serile cu teatru! Teatrul e alta poveste: e atmosfera, e calitate, e traire. Sau cel putin pentru mine este. Despre public inca nu imi e clar daca nu cumva faptul ca in piesa joaca Bendeac a tras dupa sine o serie de fani, iubitori de „perverse de tg ocna”. Ar fi pacat sa fie asa. Ma voi convinge in scurt timp intrucat am bilete la inca o piesa in aceiasi locatie. Piesa urmatoare are si ea un nume greu, din alta generatie. Despre ea, vom vorbi la momentul respectiv.

Piesa este insa OK. Usor previzibila, dar bine interpretata si destul de savuroasa. Poate fi o recomandare de teatru.