duminică, 19 februarie 2017

De ce protestele trebuie să continue? (chiar dacă afară e frig și plouă)

Citesc mult zilele astea, dar am lăsat deoparte cărțile mele și citesc analize politice, de stânga, de drepta, de mijloc, albastre, roșii, verzi, otodoxe, catolice, mulsulmane, democratice, comuniste sau anti-democratice. Comunicarea însemna manipulare, indiferent despre ce tabără vorbim și încerc din răsputeri să înțeleg cât mai clar ce se întâmplă. Mă feresc să îmi dau cu părerea și mă rezum la a propaga acele articole pe care le consider că ar aduce valoare.  

Peste câteva ore îmi voi lua căciula de blană și voi merge în piață pentru a 22-a zi (cred) de proteste. Am emoții pentru că duminică este ziua cea mai importantă, ziua care s-a auto impus în ritualul protestelor noastre ca ziua în care lumea iese. Dacă astăzi vom fi puțini voi fi tare trist diseară. Dacă vom fi mulți, voi visa la cum vom reuși noi să facem lucruri faine și la cum le voi povesti eu străinilor despre curajul, puterea și bunul simț al unui popor care a stat 50 de ani cu gâtul călcat de ciubota comunismului.

Sursa: Dragoș Asaftei

miercuri, 1 februarie 2017

Scrisoare către fiica mea: Îmi cer scuze că ți-am f***t (iar) viitorul!

Draga mea,

Îți scriu din trecut, când tu poate nici nu te-ai hotărât încă să vii sau poate ești deja aici, în fiicele și fiii prietenilor mei, alături de care am stat aseară în piață, în ger, până târziu peste miezul nopții. Nici nu știu cum să încep, căci îmi este tare rușine de ce urmează să îți scriu. 

Până să fii tu mică, am fost eu mic și părinții mei, proaspăt ieșiți din comunism au alergat spre viitor cu atât de mult entuziasm încât nici nu au realizat când m-au trimis în trecut. Mai întâi au fost Iliescu și FSN, iar mai apoi mineriada din '90. Nici nu s-au dezmeticit bine și când să facă un pas înainte, au făcut din nou, fără să știe, un pas înapoi: mineriada din '91. S-au ridicat bătuți de jos și au continuat să meargă înainte de dragul copiilor lor, cu gânduri de mai bine. Au apucat să facă câțiva păși ca să se împiedice din nou și să ne trimită înapoi în timp cu câteva zeci de ani. Din nou Iliescu în '96. Au îndurat tot ce le-a fost dat să sufere și au continuat să înainteze, deși dacă te-ai fi uitat înapoi puteai vedea punctul de start atât de clar, încât nici nu ai fi spus că au apucat să plece. 

50 de ani de tras la jug și-au pus amprenta sever peste părinții și bunicii mei. I-au făcut să stea mereu cu capul plecat, să accepte să fie scuipați, batjocoriți, jigniți și umiliți în moduri care îți depășesc imaginația. Da, părinții și bunicii noștri au pantalonii roși de la atâta stat în genunchi, iar mușchii gâtului li s-au atrofiat încât nu mai pot privi spre cer. Privirea lor nu s-a mai ridicat de mult mai sus de linia orizontală. Dar chiar și așa, umiliți și scuipați, părinții noștri au continuat să înainteze, cu pași mici spre viitorul nostru.

Foto: Vlad Loboada

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This