joi, 7 septembrie 2017

Carte: Bulgărele de zăpadă - Alice Schroeder

În 2013 scriam despre Steve Jobs și atunci am prins gustul biografiilor. Biografia lui Warren Buffett m-a chinuit aproape 2 ani, căci atât mi-a luat să duc la bus sfârșit lectura. Și asta nu din cauza faptului că citesc pe silabe, ci pentru că această carte are (probabil) aproape 2 kg și nu a puteam lua cu mine în călătorii. Astfel, fiecare călătorie a presupus o altă carte, care s-a impus și a mai amânat cu câteva săptămâni sau luni reîntoarcerea la Bulgărele de Zăpadă. Un alt element care m-a făcut să înaintez greu este stilul de a scrie al lui Alice Schroeder. Cartea abundă în detalii. Când Buffett întâlnește o persoană nouă, nu aflăm doar cine este și cu ce se ocupa la vremea respectivă, ci și ce îi plăcea să mănânace, cu cine era căsătorit, ce făceau copiii lui în viață de zi cu zi, ce hobby-uri avea și o groază de alte detalii care pe mine unul nu mă pasionau deloc. Ca o dovadă în plus a celor afirmate mai sus, cartea grupează toate referințele la final și sunt de 150 de pagini scrise mic, de referințe.  În cele aproape 1.000 de pagini ale carții sunt însă suficiente detalii despre Warren Buffett, cât să îți faci o imagine corectă.



miercuri, 19 iulie 2017

Carte: Scurtă istorie a infinitului - Brian Clegg

În urmă cu ceva ani, una dintre prietenele mele mi-a făcut o confesiune care avea să mă urmărească până în prezent și probabil mă va bântui și câteva luni după ce eu deja voi fi cu corpul la doi metri sub pământ și cu spiritul în altă dimensiune. Mi-a spus așa: "- Eu nu aș putea rezista unui bărbat care știe matematică!". Scurt! De ce matematică? De ce nu chimie sau fizică? De ce nu poezie sau literatură? N-am aflat niciodată, dar de atunci de fiecare dată când îmi pică în mână câte o carte despre matematică, o carte pe care dacă o citești poți lansa, false de altfel, ipoteze cum că ai fi un tip deștept, nu mă pot abține nu doar să o cumpăr, ci să o și citesc.

Am vizitat Târgul de Carte din București cu dorința expresă de a nu cumpăra nimic. Universul însă avea altă opinie și și-a șoptit în barbă: "-  Dacă tu nu vrei, îți dăm noi!" și uite-așa a dat Mihalca cu cardu' până a umplut rucsacul. 

Unele cărți au un conținut excelent și nu mai contează ce pui în titlu, iar la altele titlul face 80% din vânzări. Când pui "infinitul" în titlu, și nu este vorba despre o "dragoste infinită", ca să ți se facă rău, e groasă treaba. Pentru un bărbat care se ferește de cuvinte absolute (ex: totul, nimic, niciodată, mereu, totdeauna), chiar de-ar fi să îl părăsească femeia vieții, infinitul din titlu a devenit mult mai captivant ca o seară în E3 by Entourage.



vineri, 14 iulie 2017

Godot Café - Teatru: Doi pe o bancă

- Ați putea data viitoare să vă faceți rezervare? - mă întreabă domnișoara minionă de la intrare, recunoscându-mi fața, fiind la a treia apariție pe listele suplimentare, cerșind un loc în sala de spectacol. La fel ca mine sunt multe alte persoane care doresc să intre, dar nu au apucat să își cumpere bilet. Mereu mă lasă ultimul, poate și pentru faptul că sunt singur și îi va fi ușor să îmi găsească un loc, dar eu simt că vrea să mă pedepsească că nu am urmat procedura și nu mi-am rezervat locul într-un mod coerent și civilizat. Ce să-i răspund? Că eram în trafic și am auzit la radio ce piesă se joacă și am virat brusc la dreapta ca să prind spectacolul? Că până acum 15 minute nici nu aveam habar că voi merge la teatru? Am lăsat privirea în jos și zâmbind ștrengărește i-am spus: - Am să încerc data viitoare! Știam amândoi că mint.

Doi pe o bancă, în regia lui Emanuel Parvu, cu Tania Filip și Florin Zamfirescu. M-am întrebat de mai multe ori, cum e să scrii o piesă pentru unul sau două personaje. Îți limitezi atât mult flexibilitatea și riști să devii plictisitor, încât nu știu dacă riscul este justificat. În calitate de spectator însă, nu ezit să merg la piese care au puține personaje, singurul risc pe care pot să mi-l asum este să mă las însoțit de o persoană care nu ar avea răbdarea necesară să stea să asculte.


duminică, 9 iulie 2017

Godot Café - Teatru: Dragostea durează trei ani

5 ani, 1 lună și 17 zile. Atât a durat până să ajung să văd o piesă de teatru, pe care mi-am dorit-o din momentul în care am terminat de citit cartea cu același nume. Poți spune orice despre mine, dar nu poți spune că nu sunt perseverent (uneori chiar și în prostie) și că nu îmi duc la capăt planurile sau că nu îmi ating obiectivele. În 2012 scriam despre Dragostea durează trei ani, o carte foarte în trend la vremea respectivă. Bănuiesc că este și astăzi, întrucât îmi amintesc ca și ieri, că lectura este super ușoară, amuzantă și destul de captivantă. Mai mult, articolul cu recenzia, singura în care nu mi-am exprimat o opinie, ci am optat să transcriu o serie de citate, este pe locul întâi în lista celor mai vizualizate articole de pe acest blog. Mi se pare unfair față de tot ce am scris, dar pot admite că Frédéric Beigbeder este mai bun. :-) În plus titlul valorează un Oscar, întrucât a fost adoptat în limbajul comun și îl auzi frecvent, cel mai adesea de la oameni care habar nu au de unde provine și cine este Frédéric Beigbeder. Mai amuzant este faptul că sintagma este folosită cel mai adesea în sensul propriu, simplist, ad litteram, dar cine a citit cartea sau a văzut piesa, știe sau ar trebui să știe că Frédéric Beigbeder găsește și propune antidotul acestei stări de fapt.

Am ales acest banner pentru ca este cel mai popular. In distributie s-au produs unele schimbari de atunci.

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Carte: Marea Casă - Nicole Krauss

Unele cărți ajung la tine de unele singure, fără să le cumperi, fără să fie recomandate și fără să îți fi dorit vreodată să le fi citit. Așa a ajuns și Marea Casă, de Nicole Krauss, despre care nu auzisem până atunci, ca bonus pentru achiziția unui laptop, care nici măcar nu era al meu. Și cum posesorul calculatorului s-a uitat buimac la cadoul primit, m-am oferit eu să o citesc, ca să nu fi bătut drumul până la noi degeaba. 

Am luat cartea în mână și am remarcat următoarele: publicată la editura Humanitas, care printre altele mi-a refuzat manuscrisul foarte elegant (pe bune!) spunându-mi că ei publică doar autori consacrați, celebri și în general morți, iar exceptile de vii sunt autori cu mare greutate, ori eu nu eram nici mort, nici consacrat și nici cu greutate, fie la propriu sau la figurat. Dar cu toate acestea îmi place editura și primul imold a venit de aici. Întorcând cartea pe coperta a patra aveam să citesc următoarele: "Bestseller New York Times. Finalist National Book Award. Finalist Orange Price 2011. Câștigător ABA Indies Choice. Honor Award in Fiction 2011. Câștigător Anisfield-Wolf Award 2011. Best Book of the Year in New York Time, Seattle Times, San Francisco Chronicle, The Atlantic, St. Louis Post Dispach. Roman tradus în treizeci de țări." Când citești așa ceva, nu poți să nu te întrebi: Mai nene, dar eu în ce grotă trăiesc de nu am auzit nimic despre asta până acum?


duminică, 19 februarie 2017

De ce protestele trebuie să continue? (chiar dacă afară e frig și plouă)

Citesc mult zilele astea, dar am lăsat deoparte cărțile mele și citesc analize politice, de stânga, de drepta, de mijloc, albastre, roșii, verzi, otodoxe, catolice, mulsulmane, democratice, comuniste sau anti-democratice. Comunicarea însemna manipulare, indiferent despre ce tabără vorbim și încerc din răsputeri să înțeleg cât mai clar ce se întâmplă. Mă feresc să îmi dau cu părerea și mă rezum la a propaga acele articole pe care le consider că ar aduce valoare.  

Peste câteva ore îmi voi lua căciula de blană și voi merge în piață pentru a 22-a zi (cred) de proteste. Am emoții pentru că duminică este ziua cea mai importantă, ziua care s-a auto impus în ritualul protestelor noastre ca ziua în care lumea iese. Dacă astăzi vom fi puțini voi fi tare trist diseară. Dacă vom fi mulți, voi visa la cum vom reuși noi să facem lucruri faine și la cum le voi povesti eu străinilor despre curajul, puterea și bunul simț al unui popor care a stat 50 de ani cu gâtul călcat de ciubota comunismului.

Sursa: Dragoș Asaftei

miercuri, 1 februarie 2017

Scrisoare către fiica mea: Îmi cer scuze că ți-am f***t (iar) viitorul!

Draga mea,

Îți scriu din trecut, când tu poate nici nu te-ai hotărât încă să vii sau poate ești deja aici, în fiicele și fiii prietenilor mei, alături de care am stat aseară în piață, în ger, până târziu peste miezul nopții. Nici nu știu cum să încep, căci îmi este tare rușine de ce urmează să îți scriu. 

Până să fii tu mică, am fost eu mic și părinții mei, proaspăt ieșiți din comunism au alergat spre viitor cu atât de mult entuziasm încât nici nu au realizat când m-au trimis în trecut. Mai întâi au fost Iliescu și FSN, iar mai apoi mineriada din '90. Nici nu s-au dezmeticit bine și când să facă un pas înainte, au făcut din nou, fără să știe, un pas înapoi: mineriada din '91. S-au ridicat bătuți de jos și au continuat să meargă înainte de dragul copiilor lor, cu gânduri de mai bine. Au apucat să facă câțiva păși ca să se împiedice din nou și să ne trimită înapoi în timp cu câteva zeci de ani. Din nou Iliescu în '96. Au îndurat tot ce le-a fost dat să sufere și au continuat să înainteze, deși dacă te-ai fi uitat înapoi puteai vedea punctul de start atât de clar, încât nici nu ai fi spus că au apucat să plece. 

50 de ani de tras la jug și-au pus amprenta sever peste părinții și bunicii mei. I-au făcut să stea mereu cu capul plecat, să accepte să fie scuipați, batjocoriți, jigniți și umiliți în moduri care îți depășesc imaginația. Da, părinții și bunicii noștri au pantalonii roși de la atâta stat în genunchi, iar mușchii gâtului li s-au atrofiat încât nu mai pot privi spre cer. Privirea lor nu s-a mai ridicat de mult mai sus de linia orizontală. Dar chiar și așa, umiliți și scuipați, părinții noștri au continuat să înainteze, cu pași mici spre viitorul nostru.

Foto: Vlad Loboada

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This