sâmbătă, 22 aprilie 2017

Carte: Marea Casă - Nicole Krauss

Unele cărți ajung la tine de unele singure, fără să le cumperi, fără să fie recomandate și fără să îți fi dorit vreodată să le fi citit. Așa a ajuns și Marea Casă, de Nicole Krauss, despre care nu auzisem până atunci, ca bonus pentru achiziția unui laptop, care nici măcar nu era al meu. Și cum posesorul calculatorului s-a uitat buimac la cadoul primit, m-am oferit eu să o citesc, ca să nu fi bătut drumul până la noi degeaba. 

Am luat cartea în mână și am remarcat următoarele: publicată la editura Humanitas, care printre altele mi-a refuzat manuscrisul foarte elegant (pe bune!) spunându-mi că ei publică doar autori consacrați, celebri și în general morți, iar exceptile de vii sunt autori cu mare greutate, ori eu nu eram nici mort, nici consacrat și nici cu greutate, fie la propriu sau la figurat. Dar cu toate acestea îmi place editura și primul imold a venit de aici. Întorcând cartea pe coperta a patra aveam să citesc următoarele: "Bestseller New York Times. Finalist National Book Award. Finalist Orange Price 2011. Câștigător ABA Indies Choice. Honor Award in Fiction 2011. Câștigător Anisfield-Wolf Award 2011. Best Book of the Year in New York Time, Seattle Times, San Francisco Chronicle, The Atlantic, St. Louis Post Dispach. Roman tradus în treizeci de țări." Când citești așa ceva, nu poți să nu te întrebi: Mai nene, dar eu în ce grotă trăiesc de nu am auzit nimic despre asta până acum?


duminică, 19 februarie 2017

De ce protestele trebuie să continue? (chiar dacă afară e frig și plouă)

Citesc mult zilele astea, dar am lăsat deoparte cărțile mele și citesc analize politice, de stânga, de drepta, de mijloc, albastre, roșii, verzi, otodoxe, catolice, mulsulmane, democratice, comuniste sau anti-democratice. Comunicarea însemna manipulare, indiferent despre ce tabără vorbim și încerc din răsputeri să înțeleg cât mai clar ce se întâmplă. Mă feresc să îmi dau cu părerea și mă rezum la a propaga acele articole pe care le consider că ar aduce valoare.  

Peste câteva ore îmi voi lua căciula de blană și voi merge în piață pentru a 22-a zi (cred) de proteste. Am emoții pentru că duminică este ziua cea mai importantă, ziua care s-a auto impus în ritualul protestelor noastre ca ziua în care lumea iese. Dacă astăzi vom fi puțini voi fi tare trist diseară. Dacă vom fi mulți, voi visa la cum vom reuși noi să facem lucruri faine și la cum le voi povesti eu străinilor despre curajul, puterea și bunul simț al unui popor care a stat 50 de ani cu gâtul călcat de ciubota comunismului.

Sursa: Dragoș Asaftei

miercuri, 1 februarie 2017

Scrisoare către fiica mea: Îmi cer scuze că ți-am f***t (iar) viitorul!

Draga mea,

Îți scriu din trecut, când tu poate nici nu te-ai hotărât încă să vii sau poate ești deja aici, în fiicele și fiii prietenilor mei, alături de care am stat aseară în piață, în ger, până târziu peste miezul nopții. Nici nu știu cum să încep, căci îmi este tare rușine de ce urmează să îți scriu. 

Până să fii tu mică, am fost eu mic și părinții mei, proaspăt ieșiți din comunism au alergat spre viitor cu atât de mult entuziasm încât nici nu au realizat când m-au trimis în trecut. Mai întâi au fost Iliescu și FSN, iar mai apoi mineriada din '90. Nici nu s-au dezmeticit bine și când să facă un pas înainte, au făcut din nou, fără să știe, un pas înapoi: mineriada din '91. S-au ridicat bătuți de jos și au continuat să meargă înainte de dragul copiilor lor, cu gânduri de mai bine. Au apucat să facă câțiva păși ca să se împiedice din nou și să ne trimită înapoi în timp cu câteva zeci de ani. Din nou Iliescu în '96. Au îndurat tot ce le-a fost dat să sufere și au continuat să înainteze, deși dacă te-ai fi uitat înapoi puteai vedea punctul de start atât de clar, încât nici nu ai fi spus că au apucat să plece. 

50 de ani de tras la jug și-au pus amprenta sever peste părinții și bunicii mei. I-au făcut să stea mereu cu capul plecat, să accepte să fie scuipați, batjocoriți, jigniți și umiliți în moduri care îți depășesc imaginația. Da, părinții și bunicii noștri au pantalonii roși de la atâta stat în genunchi, iar mușchii gâtului li s-au atrofiat încât nu mai pot privi spre cer. Privirea lor nu s-a mai ridicat de mult mai sus de linia orizontală. Dar chiar și așa, umiliți și scuipați, părinții noștri au continuat să înainteze, cu pași mici spre viitorul nostru.

Foto: Vlad Loboada

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This