după o piesă de Grasu XXL

 „Orice om dacă-i cinstit, recunoaște că speră să aibă succes. E o ipocrizie să spui domnule, nu mă interesează…eu îmi văd de treaba mea. Nu, toată lumea vrea succes. Am observat însă, pe bază de experiență, că cei care sunt obsedați de tema succesului de obicei ratează, sau chiar când îl au sunt nefericiți. De unde rezultă că e ceva în reprezentarea noastră despre succes care nu este integral satisfăcător. Chiar când ai succes, îți dai seama că ai o mulțime de alte motive să nu fii integral fericit. Aș spune mai întâi că trebuie să ne ferim să identificăm succesul cu fericirea.„*

Tocmai am condus 600 km pe lapoviță, ploaie și multă ceată. O ceață lăptoasă ce ascundea până și farurile cu led, într-o încercare disperată parcă de a face drumul și mai greu. Am declinat invitația proprietarului fabricii, la petrecerea aniversară și am luat-o spre casă. Câteva pahare de vin sau  de bere și poate câteva bulgăroaice vesele, nu compensează cred – pentru că nu am de unde să știu, cu clipa aia în care îți sar copii în brațe și se bucură să de vadă după câteva săptămâni lipsă. 

Dacă am avut succes? Probabil că da. Mașinăria aia, al cărei preț de catalog este de 250.000 euro, părea să înceapă să asculte și sunt toate șansele ca dresajul ei să continue frumos în perioadă următoare, până spre performanțele ei maxime. Clientul a sărit cu banu’, ceea ce ar putea fi un alt indiciu că i-a plăcut ce a văzut.

Dar ascultând melodia lui Grasu XXL, mi-am adus aminte de cum eram acum 5-6 ani, când singura mâncare pe care mi-o permiteam la birou erau crenvurștii cu pâine și muștar. Am mâncat în viața asta atâția crenvurști, că dacă i-aș pune cap la cap, aș ajunge până la Piatra-Neamț să o văd pe mama. Și îmi aduc aminte ca am avut luni în care nu aduceam acasă, după ce ne plăteam angajații, decât 500 lei, în condițiile în care ultimul salariu pe care îl avusesem ca student (în urmă cu mulți ani) era de vreo 700 euro, iar colegii mei care rămăseseră în job probabil ajunseseră deja pe la vreo 1.500 euro. Greu să vii acasă la nevastă și la copil și să spui: „Știi, eu sunt un super-programator! Doar că îmi doresc să fiu antreprenor și visez să construiesc o companie globală să îmi duc ‘codul’ pe toate continentele. Să fac din cei 50$ pe care i-am pus în capitalul social acum mulți ani, o companie cu câte un sediu pe fiecare continent și care influențează viețile a mii de oameni.”. Ce femei nebune avem(aveam)! Moldovencele au acceptat provocarea. Și-a-mea, până când a plecat, nu mi-a reproșat niciodată: „Băi boule! Tu poți să câștigi 1.500-2.000 euro pe lună și tu vii acasă cu 500 lei?„. Poate o fi gândit-o, dar de spus nu mi-a spus-o niciodată.

Am succes acum? Oh, da! Încet și sigur, planul pe care l-am făcut cu Furnică în clasă a XI-a prinde contur. Cu el am condus cei 600 km și am configurat „the fire dragon„, tot cu el voi pleca în Chile săptămâna viitoare, să îmblânzim alt dragon, tot cu el plec în Australia în Ianuarie și tot pentru un „fire dragon„. Urmează Qatar, Germania, Singapore, Beijing și dracu să le ia că nu le mai știu nici eu și sunt la un pas să îmi iau o fată drăguță care să știe ea măcar, pe unde o să mai fiu peste câteva luni.

Da, știu! Sună fain! Te asigur că nu este la fel de ușor pe cât sună. Și da, succesul se translatează și în celelalte sfere. Acum am cereri de friend request pe Facebook de la domnișoare cochete. Pe bune? Dar cum de nu eram așa „fain” pe vremea când mâncam crenvurști cu muștar de Tecuci, când hainele mele de firmă se reduceau la „Petrodava” și „Complex Europa”, când mașina mea era de fapt acceleratul Alexandru cel Bun. În succes te vor toți. La greu, mai puțini. În mizerie și în sărăcie, îți pui apropiații la încercare. Jur că dacă mă gândesc la prietenii mei, sunt toți oameni cu care am băut bere în perioada aia. Ce fain!