marți, 11 august 2015

Carte: Arta de a iubi - Erich Fromm

Nu poți să faci dezvoltare personală fără să treci prin iubire. Dacă ai noroc, te pune viața în conjuncturi atât de interesante încât atunci când reușești să ieși, arăți că un leu care tocmai a pierdut lupta pentru teritoriu, un leu cu fața zgâriată, care abia mai merge, care petrece zile întregi fără să mănânce, doar ca să își lingă rănile și care cel mai probabil nu va supraviețui. Dacă nu ești norocos, ajungi corporatist și căsătorești cu tipă cu care ești de prea mult timp ca să simți dacă o mai iubești, prea mult timp investit ca să o mai iei de la capăt, și chiar dacă nu prea știi cine sau ce este cedezi presiunii bunicii care îți spune că mai are puțin până să moară, dar că ar vrea să prindă nunta ta. Și uite-așa ajungi cu o viață normată, după o normă asupra căreia nu ai avut nicio contribuție. Studiez încă, dar nu exclud a doua variantă ca fiind scenariul de dorit. Prima variantă este atât de "unsafe", încât a doua variantă pare "calea rațiunii".

Până acum am ajuns la concluzia că doi oameni pot co-exista armonios dacă: ambii parteneri sunt într-o continuă dezvoltare emoțională sau ambii parteneri nu știu  și nici nu vor să aibă de a face cu nimic atât de pervers cum este "dezvoltarea emoțională". Dramatice îmi par a fi cazurile în care unul din parteneri se dezvoltă, iar celălalt rămâne la stadiul de mamifer dominat de instincte și dorințe. Aș prefera oricând singurătatea unui insule uitate din Oceanul Pacific, decât o astfel de viață. Dar asta sunt doar eu.



Până însă să văd unde și cum mă încadrez, mi-a picat în mână (nu întâmplător) Arta de a iubi, de Erich Fromm. Îmi vine cam greu să descriu această carte, căci ea nu conține un fir epic care ar fi putut să ducă la revelație și nici un set de reguli care ar putea fi ridicate la rang de lege. Arta de a iubi este un tratat teoretic despre diversele forme de iubire. Deși citeam lucruri aparent simple, am rămas surprins de câte moduri de a iubi ne confruntăm pe parcursul unei vieți.

Pare cam lame ca la 36 de ani să citești despre teoria iubirii. Nu mai bine mă fac frumușel, ies într-un club și mă întorc acasă cu o femeie cu care să exersez practic, decât să mă afund în litere? Ca în orice luptă cred că doar angajamentul fizic în sine nu reprezintă garanția victoriei, iar mie îmi place să câștig. Și când pierd câștig câte ceva. Studierea disciplinei de luptă, studierea adversarului, studierea condițiilor de temperatură și presiune în care se va desfășura înfruntarea sunt factori cel puțin la fel de importanți ca și lupta în sine. 

Cartea Arta de a iubi are 4 capitole principale, iar unele dintre acestea au și subcapitole: Este oare iubirea o artă? Teoria iubirii. (Iubirea frățească. Iubirea maternă. Iubirea erotică. Iunirea de sine. Iubirea de Dumnezeu.) Iubirea și dezintegrarea sa în societatea contemporană. Practica iubirii. Pentru că este o lectură care lasă ceva în urmă, fără a fi capabil să identifici exact ce, aleg să o descriu printr-un citat:

"Practica oricărei arte are câteva cerințe generale, indiferent dacă avem de-a face cu arta lemnăriei, a medicinii sau a iubirii. Înainte de toate, practica unei arte cere disciplină. Nu voi fi niciodată bun într-un domeniu dacă nu îl practic disciplinat; tot ceea ce fac numai dacă "am chef" poate fi cel mult un hobby drăguț și amuzant, dar nu voi ajunge niciodată un maestru în arta respectivă. Dar problema nu  este numai cea a disciplinei în practicarea unei anumite arte (să zicem că o practic în fiecare zi un anumit număr de ore), ci este și cea a disciplinei în întreaga viață. S-ar putea crede că nimic nu este mai simplu de învățat pentru omul modern decât disciplina. Oare nu își petrece el câte opt ore pe zi într-un mod cât se poate de disciplinat la un loc de muncă strict rutinizat? Adevărul este, totuși, că omul modern are excesiv de puțină autodisciplină în afara sferei muncii. Când nu muncește, vrea să trândăvească, să piardă vremea sau, ca să folosim un cuvânt mai drăguț, "să se relaxeze". Această dorință de trândăveală este în mare măsură o reacție la rutinizarea vieții. Tocmai pentru că omul este forțat să-și cheltuiască energia opt ore pe zi în scopuri care nu sunt ale lui proprii și într-un mod care nu este al lui propriu, ci prescris pentru el de ritmul muncii, el se revoltă și revolta sa capătă forma unei indulgențe infantile față de sine însuși. În plus, în bătălia sa împotriva autoritarismului, omul a devenit distructiv față de orice disciplină, atât față de cea impusă de o autoritate irațională, cât și față de o disciplină rațională pe care ar trebui să și-o impună el însuși. Fără o astfel de disciplină, viața devine, totuși, risipită, haotică și lipsită de concentrare.

Faptul că și concentrarea constituie o condiție necesară pentru stăpânirea unei arte nu mai trebuie demonstrat. Oricine a încercat vreodată să învețe o artă o știe. Totuși, mai mult chiar decât autodisciplina, concentrarea este rară în cultura noastră. Cultura noastră duce la un mod de viață neconcentrat și difuz, căruia abia dacă îi putem găsi undeva un precedent. Faci mai multe lucruri deodată: citești, asculți radio, vorbești, fumezi, mănânci, bei. Ești consumatorul cu gura larg deschisă, gata să înghită orice: imagini, băuturi, cunoștințe. Această lipsă de concentrare devine evidentă în dificultatea de a fi singuri cu noi înșine. Să stea liniștiți, fără să vorbească, fără să fumeze, fără să citească, fără să bea este ceva imposibil pentru cei mai mulți oameni. Ei devin nervoși, agitați și trebuie să facă ceva cu mâinile, cu gura. (Fumatul este unul din simptomele acestei lipse de concentrare; el ocupă mâna, gura, ochii și nasul.)

Un al treilea factor este răbdarea. Iarăși, oricine a încercat vreodată să învețe o artă, știe că răbdarea este strict necesară dacă vrei să realizezi ceva. Dacă alegi după rezultate rapide, nu vei învăța niciodată o artă. Totuși, pentru omul modern, răbdarea este la fel de dificil de practicat ca disciplina și concentrarea. Întregul nostru sistem industrial întreține exact contrariul: rapiditatea. Toate mașinăriile noastre sunt făcute de dragul rapidității: mașina sau avionul ne duc repede la destinație și cu cât mai repede cu atât mai bine. Mașinile care fac aceeași cantitate de produse în jumătate de timp sunt de două ori mai bune decât cele mai vechi și mai încete. Desigur, există rațiuni economice importante pentru asta. Și, ca în multe alte privințe, valorile umane sunt acum determinate de valorile economice. Ceea ce este bine pentru mașini, trebuie să fie bine și pentru oameni - asta este logica. Omul modern crede că pierde ceva - și anume timp -, dacă nu face lucrurile repede; și totuși, nu știe ce să facă cu timpul pe care îl câștigă, nu știe decât să și-l omoare. 

În fine, o condiție pentru a învăța orice artă este preocuparea majoră pentru stăpânirea acelei arte. Dacă arta respectivă nu este de o importanță majoră pentru el, ucenicul nu o va învăța niciodată. El va rămâne, în cel mai fericit caz, un bun diletant, dar nu va deveni niciodată maestru. Această condiție este la fel de necesară pentru arta de a iubi ca pentru orice altă artă. Se pare, totuși, că în cazul artei de a iubi, raportul dintre maeștri și diletanți este mult mai puternic înclinat în favoarea diletanților decât în cazul altor arte."

Transcriind aceste rânduri parcă deja mă simt mai bine că am citit Arta de a iubi a lui Erich Fromm. Dacă vrei să o citești și tu, iar eu iți recomand acest pas, cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.

Stay fresh. Keep loving.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This