miercuri, 1 iulie 2015

Colecționez suflete, nu fotografii

Turcia, Germania, Australia, Qatar, Japonia, Brazilia sunt doar o parte din țările în care am călătorit anul acesta. Nu mi-am mai actualizat de ceva timp statistica, dar aș spune că sunt pe undeva pe la 22-23 de țări și 37-40 de orașe, per total. De departe viața mea pare a fi un panaceu al fericirii. Femeile mă privesc admirativ și văd în toate călătoriile astea dovada stabilității, a siguranței și certitudinea experienței. Când povestesc despre călătoriile mele mă privesc cu ochi mari, de îmi este și frică să mă gândesc ce le trece prin cap. Bărbații își închipuie că fiecare hotel aduce nu doar un set de lenjerie curată, ci și măcar una, dacă nu mai multe, femei din area locală. Un fel de ofrandă pe care municipalitatea o oferă călătorului singuratic, cu chip cuminte și cu zâmbetul pe buze, care le călca umil pragul, dar hotărât să facă își facă treaba. Cu cât încerc să infirm aceste idei, cu atât își închipuie că experiența a fost mai perversă. Atât de perversă că uite îmi este și rușine să o povestesc.

Biroul meu din Sao Paulo, Brazilia

Mai toți ar vrea să facem schimb de carieră și să pășească în papucii mei măcar un drum. Eu unul nu aș avea nimic împotrivă acestui lucru, dar pentru că îmi pasă de oamenii din jurul meu, mă văd nevoit să vorbesc de unele detalii care pare-se că le-au scăpat din vedere. Aș putea vorbi de orele pe care le petrec prin aeroporturi. În 6 luni, am avut parte de 11 călătorii și în jur de 40 de avioane. Câteva ore de pregătire a bagajului, plus 2 ore înainte de fiecare zbor, plus câteva între zboruri fac însumate cât un concediu la mare. Da, am pierdut prin aeroporturi așteptând avioane mai mult decât voi fi stat pe plajă la mare, până la finalul sezonului. Mai mult, pentru că îmi pasă de clienți, încerc să ajung mereu luni dimineață la ei în birou. Asta presupune că în general călătoresc sâmbăta și/sau duminica, în funcție de durata zborului, atât la dus, cât și la întors. Cu alte cuvinte, fiecare călătorie îmi strică două weekend-uri, în care nu îmi rămâne decât să admir pe Facebook fotografiile de la mare, de la grătar, din pub-uri, cluburi sau orice alte locații în care prietenii mei se distrează. Încă nu am terminat. Hai să luăm zborul către Brazilia. 13 ore singur în avion. Am ajuns expert în meditație, pentru că în 13 ore te saturi de filme, de muzică, de lectură și ajungi inevitabil să te întrebi: Ce caut eu în viața mea? Ce este fericirea? Cam cât pot rezista în modul acesta? Oare cum arată mama copiilor mei? Dar voi ajunge vreodată acolo sau voi prefera să alerg între orașe și să mă prefac ocupat? Dacă pică avionul, cui i-ar părea rău? Cine și-ar mai aminti de mine peste 5 ani? Ce aș face în cele 15 secunde cât ar dura până s-ar face avionul praf? Cui i-aș trimite un mesaj? E ceva ce aș fi vrut să spun și aș regreta că nu am spus?

Dacă au ținut motoarele și am ajuns cu bine în București, mai am de trecut un prag. Ușile culisante de la ieșiri se deschid, lumea face ochii mari, mă privește cu interes câteva secunde, cât să realizeze că nu sunt cel pe care îl așteaptă și apoi se resemnează. Mi-am învățat rutina. Taxi. Scaunul din spate din partea opusă șoferului. Prefer să nu vorbesc și încerc să tranșez repede eventualele întrebări pe care acesta le-ar putea avea. Privesc pe geam și mă uit la oameni. Mi-a plăcut asta dintotdeauna. Mă uit la cum sunt îmbrăcați, cum pășesc, cum interacționează între ei și încerc să îmi închipui ce fel de oameni sunt și cum le merge în ziua respectivă. Știu că acasă am frigiderul gol, pentru că mi-am optimizat cumpărăturile și că primul lucru pe care trebuie să îl fac odată ajuns este să ud florile. 

Cu toate astea, îmi place ce fac. Orice proiect implică sacrificii, iar eu unul sunt dispus să sacrific o parte din timpul meu, doar pentru a reuși. Firma de software a fost visul meu și al lui Furnică de prin clasa a zecea. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, încă suntem parteneri de afaceri și prieteni buni, iar visul nostru prinde contur tot mai mult cu fiecare zi care trece, cu fiecare sacrificiu pe care îl facem, alături și de Sauron, firește.

Există totuși și o parte bună a acestor călătorii, pe lângă dezvoltarea afacerii, prin deschiderea a noi piețe. Am parte de oameni. Felul meu de a fi îi face pe cei cu care interacționez să se deschidă și fără să vrem ajungem să vorbim despre viețile noastre, despre marile iubiri, despre Divinitate și modul în care o percepe fiecare. Spre exemplu, azi-noapte am băut caipirinha (băutura națională a Braziliei) cu Thomas care la cei 74 de ani ai lui este super smart și într-o formă fizică excepțională. Născut în Brazilia, din tată elvețian și mamă nemțoaică, școlit în Elveția, cu două căsătorii la activ și doi copii, singur acum de 12 ani. Fuck! 12 ani înseamnă mult, dar după cum mi-a explicat: "12 years, Marius. The best time of my life!". Și dă-i cu caipirinha și hai să vorbim despre ce însemnă singurătate, ce înseamnă libertate, ce ne motivează și ce iubim.

Știi că nu mai este doar business atunci când omul te invită acasă și îți povestește despre fiecare element din casa lui în stil colonial, în care mobila are 150 de ani (iar asta este pe bune!), iar în tablou îl poți vedea pe străbunicul bunicului, un antreprenor care se ocupă cu negocierea vinului (mai pe înțeles un tip care cumpăra vin en gross și îl vindea en detail) și care a dat faliment pentru că a refuzat să accepte îmbutelierea în sticle. Era un tradiționalist convins că sticlele nu se vor impune pe piață. 

Am renunțat de mult să mai fotografiez tot ce văd. Am observat că odată făcute nu mai mă uit pe fotografii. În general nu privesc în urmă. Am însă oameni cu care am împărțit o băutură și ne-am spus pasurile, oameni care mă duc în casele lor și sunt dispuși să deschidă o sticlă de vin doar că să mai stăm de vorbă, oameni care inventează noi motive de business doar pentru a avea ocazia de a ne întâlni, oameni pentru care businessul este rezultanta a relației noastre și nu o premisă a acesteia.

Ce încerc să spun este că nu banii sunt cei care mă motivează, ci provocarea de a face lucrurile să funcționeze într-un nou context, într-un nou oraș, dintr-o nouă țară. Iar pentru asta nu este suficient să configurezi un software și să îl faci să returneze rezultate impecabile. Mai este nevoie să înțelegi piața, să afli și să înțelegi problemele cu care omul/compania se confruntă, să propui lucruri care de multe ori sunt în afara sferei tale de acțiune, să dai tot ce poți, fără a primi ceva în schimb. De mult am renunțat să vând un produs și vând o experiență. Iar în schimb colecționez suflete și nu fotografii.

Primesc adesea eticheta de idealist naiv și romantic. Cred că s-a strecurat un pleonasm în afirmația precedentă, căci naiv și romantic par a fi sinonime astăzi. Dacă în viața personală încă mai caut femeia magică, în business magicul depinde de mine. Și ghici ce? De cele mai multe ori îmi iese!

Tabloul cu străbunicul bunicului




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This