duminică, 21 decembrie 2014

Singapore. Iubire de pe aeroport.

Atunci când pleci într-o călătorie, încălțările sunt foarte importante. Unul din lucrurile care îmi displac total, este ca forțele de ordine de la aeroport să îmi ceară să mă descalț, ca ei să-mi poată trece pantofii prin detector. Poate nu știu de fiecare dată ce îmi pun în bagaj, dar știu cu ce mă îmbrac, astfel încât să trec cât mai ușor prin filtrele de securitate.

Aterizez. Am fost în situația asta de zeci de ori. Același eu, în sacou bleumarin și cămașă albă, cu papucii mei colorați și cu șireturi albe, cu rucsacul pe-un umăr, butonând telefonul în încercarea de mă conecta la rețeaua locală. Reușesc, și uite că vine și primul sms: "Alertă: În acest stat infracțiunile legate de droguri sunt sancționate cu pedeapsa capitală. Nu transporta pachete pentru alții. Acestea pot conține droguri!". Când sunt pe un teritoriu nou, am simțurile fine, precum ale unei gazele impala, când merge la râu. Văd cum dintr-o haină, cade pe podeaua acoperită de o mochetă moale, ceva ce semăna cu un stilou. Mă aplec, culeg pixul, îmi ridic și privirea și zic: "-Ma'am, you lost your pen!". Dau să alerg, dar din mulțimea care înaintează, o siluetă face o piruetă și se întoarce la 180 de grade, cât pe ce să dăm nas în nas. Cu o oarecare greutate, îmi smulge pixul din mână, zâmbind, în ciuda faptului că refuzam inconștient să dau drumul obiectului cu pricina. Am doar 273 de întrebări în ce o privește: "A fost în avion cu mine? Dacă da, unde? Că eu știu tot ce mișcă într-un avion. Unde se duce? Câți ani are? Și nu e periculos să călătorești de una singură, când ești atât de frumoasă? O fi căsătorită? Sigur e! Dacă nu, sigur are un iubit de mult timp. Nemernicul!....". O fi având și ea întrebări, pentru că n-a plecat și a rămas să mă privească. "De ce nu mai trece nimeni pe lângă noi? Suntem ultimii?".


luni, 1 decembrie 2014

Carte: Alchimistul - Paulo Coelho

Acum mai bine de 4-5 ani am ieșit la o cafea cu o domnișoară. Eram proaspăt divorțat, așa că toate mișcările și vorbele mele erau teribil de stângace. Spre norocul meu, domnișoara mi-a spus din prima: "-Vreau să știi că peste 3 luni, eu plec definitiv din țară.". Odată eliberată tensiunea stângace a începuturilor, lucrurile au mers lin și conversația a generat idei care poate altfel ne-ar fi scăpat. Cu ce-am rămas după atât timp? Cu faptul că avea o dantură impecabilă, atât ca formă cât și ca nuanță, un alb de tip Photoshop, că zâmbea foarte mult și că era de părere că: "-Marius! Atunci când îți dorești ceva cu adevărat, tot Universul lucrează pentru a împlini acest lucru. Eu de exemplu știu că iubirea mea este peste ocean. Știu că acolo am s-o întâlnesc și că voi fi foarte fericită!". Așa a fost. Și-a găsit iubirea peste ocean și din câte îmi pare, este și fericită. Cinci ani mai târziu, am citit și eu aceeași carte și mi-am amintit de ea, pentru că pe măsură ce dădeam paginile mi-a venit în gând cu zâmbetul și convingerile ei. Ce ți-e și cu Universul asta!

Am avut un bagaj greu în ultima călătorie și aveam nevoie de o carte ușurică. Așa am ales din bibliotecă, Alchimistul de Paolo Coelho, o carte pe care am evitat-o mult timp, pentru că era trendy și pentru că fusese deja citită, probabil datorită dimensiunii reduse, de orice domnișoară cu unghii roz.


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This