De mai mulți ani mi-am dorit să ajung și eu măcar la un spectacol susținut în cadrul Festivalului George Enescu. De fiecare dată mă trezeam prin Septembrie, când festivalul începuse deja și în mod firesc nu mai găseam bilete. Dar calul bătrân învață și prin Februarie – Martie mi-a ajuns la urechi un ciot de știre de genul: „În primele 4 zile de la punerea în vânzare a bilelor pentru Festivalul George Enescu s-au vândut 40.000 de bilete”. Din păcate știrea nu s-a dovedit a fi falsă întrucât în următoarele 5-10 minute de la citirea ei am verificat și deja cele mai faine spectacole nu mai aveau bilete spre vânzare. Ar trebui clarificat ce înseamnă „cele mai faine spectacole”. În mod clar nu sunt un cunoscător al acestui tip de muzică, dar trăind pe această planetă am mai auzit și eu de Mozart, Beethoven, Verdi, Wagner, Tchaikovsky, Enescu, Borodin, Mussorgsky. Din păcate auzul meu nu e suficient de fin, iar eu nu sunt suficient de educat în această disciplină încât să recunosc vreo partitură, dacă o aud pe stradă. Asta a fost un fel de mia culpa pentru cei care vor citi despre spectacol.

Sunt câteva lucruri de care mi-este rușine în viață. Unul din ele este că mi-am făcut primul detartraj pe la 28 de ani. Altul ar fi că mi-au trebuie 34 de ani că să ajung la operă. Știu! E rușinos! Dar măcar am reușit să ajung în cele din urmă și aveam să asist la o partitură clasică: Otello, operă în 4 acte scrisă de Giuseppe Verdi, care se bazează pe un text scris de Shakespeare. Premiera piesei a avut loc la Teatrul Scalla din Milano în Februarie 1887. Au fost necesari 126 de ani pentru a avea o premieră și în cadrul Operei Române. Poate ea s-a mai jucat de-a lungul timpului, nu aș ști să spun, dar în cadrul Festivalului George Enescu a fost anunțată ca o premieră.

Bărbații sunt cel mai adesea urâți, dar uneori mai sunt și proști. Otello a rămas același personaj cu un orgoliu imens și o ucide pe inocenta Desdemona, pe baza unor probe puerile furnizate de unul din cei mai buni camarazi de arme – Roderigo, acesta din urmă fiind la rândul lui mânat de răzbunare, invidie și orgoliu. Ce s-au schimbat în 126 de ani sunt costumele. Dacă citisem că Otello era un maur care se duelează (adică folosește o sabie sau o spadă), aveam să dar piept cu trupele swat, căci în punerea în scenă de la București s-a optat pentru atitudine avangardista. Astfel, soldații din armata lui Otello năvălesc pe scenă purtând AK47, căști și veste anti-glonț.

Spectacolul este frumos și pentru o primă prezență la Opera Română mă declar mulțumit. (Rebecca a rămas pe primul loc). Piesa are în jur de 10 personaje, care sunt ajutate de aproximativ 150 de alte persoane care constituie poporul. Mi-au plăcut mult secvențele în care plebea cântă. Acestea au fost niște momente memorabile. Decorul însă l-am găsit prea simplu. Mi-ar fi plăcut să existe o variație de decor între acte. Pentru cei care își fac probleme că nu ar înțelege acțiunea piesei, îi anunț că spectacolul are subtitrare în română.

Am remarcat și niște diferențe în comparație cu alte evenimente la care am luat parte. Media de vârstă a spectatorilor este mai ridicată decât la teatru. Ținutele variază de la casual spre elegant, dar domină vestimentațiile elegante și foarte elegante. Unde mai pui că poți să dai de câte un ministru sau de vreun cunoscut om de afaceri. Ori doamnele/domnișoarele care îi însoțesc au un renume de apărat.

Am și un detaliu care mi-a lăsat un gust amar. La finalul unui spectacol cade cortina. Spectatorii își aplaudă artiștii. După un timp aceștia se retrag. Dacă spectatorii sunt mulțumiți sau foarte mulțumiți, își aduc artiștii înapoi pe scenă prin aplauze continuate. Ori aici cortina nu mă mai căzut după primul ropot de aplauze, ceea ce mi s-a părut o forțare de a determina publicul să aplaude în continuare. Se crease un cerc vicios în care artiștii nu mai plecau pentru că lumea aplauda, lumea aplauda pentru pentru că artiștii erau încă pe scenă. Pe de altă parte și spectatorii, așa elevați cum erau, au comis-o. Mi se pare lipsit de politețe să pleci cât timp artiștii sunt pe scenă. Cu toții ne grăbim, unii spre viață, alții spre moarte, dar respectul ar trebui să fie de neclintit. Nu poți să te îmbraci, să îi deranjezi pe ceilalți spectatori, să întorci spatele celor care au muncit  și au transpirat pentru tine, doar pentru că tu te grăbești și vrei să pleci. Nu ai voie să faci asta nici când nu ți-a plăcut spectacolul.

Cum spuneam, nu am suficientă experiență pentru a judeca un astfel de spectacol. V-aș recomanda să mergeți să-l vedeți și să ne auzim cu comentarii.