vineri, 23 august 2013

Teatrul Act - Amalia respiră adânc

Sunt momente în care natura se buimăcește și își schimbă cursul. O anormalitate severă este să mori înaintea părinților tăi. O altă normalitate ar fi ca o copilă de 11 ani să îmi vorbească despre iubire. Cam cum ar fi? Mă și văd stând în parc pe o bancă, cu capul între mâini sau cu bărbia în pumn, așa cum văd că am preluat obiceiul tatei, și având în față o fetiță, nu știu de ce dar eu mi-o imaginez îmbrăcată în costum de pionier, ascult cum îmi vorbește cu patos despre ce este iubirea, cum se trăiește și cum se manevrează în așa fel încât să nu ți se scurgă printre degete. 

La 11 ani sunt copii care, nu numai că au terminat facultatea, dar și predau la universitate. Primul de care îmi amintesc este un puști care la 9 ani predă istoria la o universitate prin Ucraina. Dacă fata mi-ar vorbi despre teoria caracterului ambivalent: corpuscul-undă al materiei sau despre o posibilă demonstrație a micii teoreme a lui Fermat cu care matematicienii din toată lumea se luptă cam din aceeași perioadă în care a fost asasinat Mihai Viteazul, aș fi înțeles. Minți analitice pot exista în corpuri mici. Dar dragostea, cu forma ei perenă, iubirea, trebuie trăită, înțeleasă (acolo unde se poate) și abia apoi normată și predată.



Da, recunosc că aș fi buimac să-mi spună mie o fetiță cum e cu iubirea! Buimac am fost un pic și când Amalia (interpretată într-un mod foarte reușit de către Cristina Casian) a început să îmi vorbească despre o perioadă din trecut, pe care noi astăzi o numim Epoca Comunistă, la care eu am fost făptaș în multe dintre etapele și acțiunile ei, iar ea (Cristina Casian) încă nu se născuse. A fost atât de convingătoare pe alocuri încât, pe lângă faptul că mă luase tristețea, mă întrebăm dacă nu cumva am fost colegi de școală sau măcar de grădiniță. Amalia respiră adânc este poveste unui femei care începe prin anii '60 și continuă până în zilele noastre. Tragicul vine din incapacitatea, a mea cel puțin, de a determina concret care a fost partea bună a vieții ei (și a noastră), presupunând că a existat, și unde e umbra de speranță. 

Nu știu ce să spun despre piesă. Tind să cred că va fi tratată în mod diferit de cei care eu prins viața de dinainte de '89 și cei care s-au născut după. Am fost surprins să văd oameni în sală care râdeau convinși. Curios e că nu erau cei mai tineri dintre spectatori, așa cum te-ai fi așteptat. O fi fost amnezici. Sau poate nostalgici. Eu unul m-am întristat, căci Amalia respiră adânc și vorbește tare. E un mugur de femeie, e singură, dar nu pare să fie deranjată de acest lucru. La Teatrul Act sala e cât o sufragerie și e de-ajuns.


Amalia respiră adânc (regia: Maiana Cămărăsan) de Alina Nedelea Cadariu este o piesă ciudățică, tristă, reală și prin prisma finalului pe care astăzi îl trăim, dramatică. Nu e o piesă pentru începători, dar cu siguranță poate fi pe gustul unui iubitor de teatru, în toate formele lui. La final vei fi puțin debusolat în privința verdictului, dar a două zi în mod sigur te vei bucura că ai fost în viață ta și la un monolog tragic.

PS: se pare că Mica teoremă a lui Fermat ar fi fost demonstrată de un japonez după un studiu de vreo 8 ani. Partea interesantă este că celorlalți matematicieni le va lua, vreo 4-5 ani ca să îi verifice demonstrațiile. Cel mai adesea în astfel de situații, demonstrația este impecabilă, dar pornește de la premise greșite fundamental. Ca în viață, nu? :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This