joi, 11 aprilie 2013

Poveste

                 de George Bacovia

Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă,
Când cu buzele de sânge și cu ochii sclipitori 
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă, 
Lăsând gândul spre amorul înțeles de-atâtea ori... 
Așteptai să fiu poetul îndrăzneț ca niciodată 
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări; 
Te duceai mereu-nainte înspre-o umbră-ntunecată 
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări. 
Ah, mi-ai spus atât de simplu că ți-i sete de iubire, 
Ne-ascultând decât șoptirea singuratecei păduri, 
Îți opreai cu mâna sânul și zâmbea a ta privire, 
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri. 
- Ha, ha, ha, rădea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere, 
Intre om și-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut, 
Te-am lăsat să-nșiri povestea cu dureri și cu mistere 
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut. 

Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă, 
Când, în șoaptele pădurii, poate că te-am sărutat, 
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă, 
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?

publicată în Ateneul Cultural, Bacău - anul I, nr.2 Aprilie 1925, pag. 1
inclusă în volumul Scântei Galbene (1926)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This