miercuri, 27 februarie 2013

Zâna Bună Rău vs DT

Nu suntem singuri în univers. Faza asta cu universul care este finit, dar în continuă expansiune, după cum și-a dat seama Hubble (astronomul Edwin Hubble) îmi dă bătăi de cap de prin clasa a opta. Nu prea pot eu să îmi închipui către ce se extinde universul. În ce se găsește universul și către ce se extinde? Chestia care conține universul se extinde și ea? Și dacă da, atunci către ce, și în este conținută? Recursivitatea asta îmi bagă creierul într o eroare de compilare. În contextul ăsta, îmi place să cred că există mai multe rase și că putem trăi bucuroși împreună.

Partea faină când ai un blog e că din când în când mai primești câte un mail de la o persoană necunoscută. Eu cel puțin așa pățesc. Uneori mi se mulțumește pentru un articol care a subscris total gândurilor necunoscutei. Alteori sunt desființat total sau parțial  fie pentru că nu am scris nimic interesant, fie că nu sunt capabil să aplic regulile gramaticale ale limbii române, fie că o iau pe câmpii. Un anumit tip de mesaje par a avea o frecvență mai mare: "Dar, Zâna Bună Rău știe de DT?" (Răspuns: Știe, pentru că a avut grijă să o informeze un anonim, prin intermediul unui comentariu lăsat pe blogul dumneaei), "DT e geloasă pe Zâna Bună Rău?", "Eu nu cred că DT există. E doar un produs al imaginației tale, cu care vrei să ne stârnești curiozitatea.". Aș îndrăzni să spun că 50% dintre cititorii mei, nu mă urmăresc pentru a-mi afla părerile în legătură cu diversele subiecte abordate, ci pentru a vedea ce mai face DT, când apare prima poză cu ea pe blog și în final cu cine se mărită.

Sunt zile în care mă mănâncă. Sunt zile în care mă mănâncă rău, mai rău ca pe Zabilica. Într-o astfel de zi, și urmând o oportunitate ce a venit de la sine, am luat decizia de pune cele două personaje, Zâna Bună Rău și DT, față în față. Mi-am dat seama că risc destul de mult, căci abia se terminaseră meetingurile de la Universitate și parcă avem și o nouă majoritate parlamentară, a cărei liniște fragilă îmi era jenă să o tulbur. 

DT vs.Zâna Bună Rău
Dar dacă m-am pornit cu ideea asta, nu am avut forță să mă mai opresc. Văzusem că atunci când Predator dă peste Alien, scoate din dotare cele mai complexe arme și e văi de rasa umană. Mi-am făcut următorul plan: Stau cât mai la margine. Când încep să se tragă de păr și văd că se uită lumea ciudat, aveam să le fac din ochi spectatorilor, și să le șoptesc că filmăm cu camera ascunsă. În nicio clipă însă, nu trebuia să scap din ochi culoarul care dă spre ușă, căci fuga o fi rușinoasă, dar îți dă șansa de a mai prinde și următoarea zi. Fraza cheie: "- Am uitat ceva în mașină! Vin imediat!". Și te duci nene! Treci în graba de Nădlac și fără să te uiți în urmă îi dai cu Szeged, Budapesta și Bratislava. Dacă nu a pus nimeni mâna pe tine până atunci, poți trage pe dreapta și răsufla ușurat.

Hi, hi, hi! Ha, ha, ha! De nu s-au pus fetele pe hlizit și făcut mișto de mine de zici că erau surori nu alta. Mai să fie! Au ajuns dracii în Rai? A început Apocalipsa? Vorba lui Pavel Stratan: ceva nu leagă! Până să mă prind eu ce și cum, au și pus bazele unei colaborări. Da, măi nene! Zâna Bună Rău și DT, pe lângă faptul că îmi vor mânca ficații, nervii și zilele, vor mai lucra și împreună. Ăsta nu ar fi subiect de articol, dacă nu mi-aș fi luat-o rău, după doar 2-3 zile de colaborare:

Zâna Bună Rău (despre DT): "E fată faină! De ce nu te însori cu ea?" 
Eu (în gând): "Din același motiv pentru care nu câștig la 6 din 48".
Zâna Bună Rău: "Mi se pare ideală. E tot ce îți poți dori: frumoasă, deșteptă  blândă, educată, cu clasă și sexy." (iar asta nu am zis-o eu! Chiar Zâna a spus-o!)
Eu (în gând, răsuflând ușurat): "Putea fi mai rău! Ar fi putut spune că ne și potrivim! Pfff!" 

Mi-am adus aminte că m-a făcut mama băiat deștept și calm, și am lăsat ideea să curgă, pentru că nu trecuseră mai mult de 60 de minute de când avusesem cealaltă conversație:

DT: "-În câțiva ani, ai să vii să mă vizitezi însurat cu Zâna! Ascultă ce-ți spun!"
Eu (cu ochii cât cele două Americi): "Cu Zâna? Zâna Bună Rău?" 
DT: "Da! Recunoaște că e numărul tău! E făină! Înăltuță, subțirica, ...."

Apoi să mă ierte Dumnezeu, dar cu mână mea mi-am făcut-o! Dar ele așa în lumea lor sunt haioase și puse pe fapte mari! Mâine au program de cumpărături, așa că dacă vedeți vreo intersecție blocată de două zuze  care se hlizesc în centru și o mulțime de studenți de jur împrejur, să nu vă supărați.  A rezistat ea dragostea și în vremea holerei, da păi să nu reziste acum?

Aceasta este la ora actuală situația orășeanului, și încă a celui mai privilegiat care sunt eu!

duminică, 24 februarie 2013

Carte: Dragostea în vremea holerei - Gabriel García Márquez

3 secunde. Atât i-a luat lui Florentino Ariza să se îndrăgostească de Fermina Daza. Parcurgea nu hol și, trecând prin dreptul unei uși vitrate, a apucat să o zărească. 3 secunde care aveau să îl coste 50 de ani, 9 luni și 4 zile. 3 secunde care aveau să îi demonstreze că cele 622 de relații amoroase, cu tot atâtea femei, nu pot să îi umple golul creat și nu îi pot aduce împlinirea.

Stai că m-am aprins și, cred totuși, că o scurtă povestire s-ar cuveni. Pe când se afla în exercițiul funcțiunii, livrând o scrisoare, Florentino Ariza, copil fiind, o vede pentru o clipă pe Fermina Daza. Se îndrăgostește instant și din acel moment își construiește viața în funcție de acest detaliu. În fiecare zi o așteaptă să treacă prin parc, în drumul ei spre și dinspre școală. Mai târziu încep să-și scrie. În mod oarecum firesc, secretul legăturii lor iese la iveală, iar Lorenza Daza - tatăl Ferminei - hotărăște să plece, împreună cu fiica sa, într-o călătorie, sperând astfel ca idila să ia sfârșit. Pentru că lucra la poștă și era telegrafist, Florentino Ariza, în cârdășie cu toți telegrafiștii planetei (ok, am exagerat: ai Columbiei), reușește să îi afle itinerarul pas cu pas și să schimbe mesaje de dragoste. 


Femeile se îndrăgostesc de o idee, iar bărbații de un trup. Cam ce a putut observa Florentino Ariza în cele câteva secunde în care a remarcat-o pe Fermina Daza? Mai nimic. A văzut o fată care cosea. Faptul că începe să o urmărească, să îi apără în cale, să îi scrie scrisori, sunt toate derivate din acest început. Fermina, copilă fiind, dar având un sâmbure de femeie înăuntru, se îndrăgostește de ideea de a avea un admirator. Nu știa dacă îl vroia pe Florentino, nu știa ce înseamnă să ai un bărbat, dar era încântată de gândul că are un iubit secret, de toate scrisorile pe care le primea pe furiș, de cântecele de vioară pe care le auzea noapte de noapte, ca venind din spațiu.

Doi ani de corespondențe ascunse, fac ca distanța să nu se simtă, în ciuda planului întocmit de către Lorenzo Daza, un tip cu o moralitatea dubioasă și a cărui avere nu are o sursă clară. Copiii ăștia - Florentino Ariza și Fremina Daza - reușesc să dejoace planurile adulților și păstrează, pe ascuns, o legătură ce devine din ce în ce mai puternică. Sau cel puțin așa am crezut eu, până în clipa în care, întoarsă acasă din călătorie, Fermina are șansa de a-l revedea, de aproape, pe Florentino Ariza  (care între noi fie vorba era cam urâțel). Simplu fapt că, împotriva tuturor piedicilor, ar putea fi împreună, întrucât Florentino se pregătea să îi ceară mâna, îi spulberă ideea admiratorului și o face să conștientizeze că nu își dorește acest bărbat, în ciuda tuturor lucrurilor declarate până atunci.

Departe de mine ideea de a susține că bărbații pot purta o dragoste puternică și adânc înrădăcinată și pot deveni ușor victimele femeilor care le răspund doar din dorința de a avea parte de mister, de experiențe diferite, de satisfacerea unui orgoliu, de umplerea unui timp care altfel s-ar scurge mai greu. Și totuși, cartea Dragostea în vremea holerei a lui Gabriel Garcia Marquez îți arată stările și transformările prin care trece un bărbat ce așteaptă răbdător momentul în care femeia pe care o iubește va fi din nou liberă. Și va avea de așteptat, căci Fermina Daza se va căsători cu doctorul Juvenal Urbino - o celebritate locală, va avea copii și va trăi într-o pseudo-fericire până mult după pensie.

Când am scris articolul Mi-e teama citisem deja două treimi din carte și ajunsesem în perioada în care Fermina Daza, femeia care îmi colorase gândurile în ultimele două săptămâni, începuse să dea semne de oboseală fizică. Mersul nu îi mai era atât de drept, urechea începuse să o trădeze, pielea se zbârcise, iar Marquez s-a încăpățânat să insiste și să ajungă până-ntr-acolo cât să o descrie ca mirosind a acru. M-am zbuciumat eu pe blog, lucru soldat cu un set de telefoane din categoria: "Ai devenit ciudat, tipule!", dar până la urmă tot Fernando Ariza mi-a dat răspunsul. Așa cum există viață după moarte, există și viață la bătrânețe. Chiar dacă a eșuat în prima tentativă de a face dragoste cu femeia pe care a așteptat-o o jumătate de secol, ori eu unul înțeleg pe deplin acest detaliu, Florentino Ariza, în vârstă de 72 de ani acum, regăsește farmecul vieții și plăcerea de a trăi și de a se bucura alături de Fermina Daza, chiar de sub umbrela morții.

Nu cred că ar putea fi cineva care să nu îndrăgească stilul curat și lizibil în care Gabriel Garcia Marquez a scris a ceastă cartea. Mie unul mi s-a potrivit mănușă. Romanul a fost ecranizat in 2007, iar filmul poartă același nume. Mai trebuie spus că, în 1982 Gabriel Garcia Marquez a primit premiului Nobel pentru literatură. În 2008 a sărbătorit nunta de aur (adică 50 de ani), alături de soția să Mercedes Barcha, ceea ce îl face poate face chiar pe el un Fernando Ariza. Una peste alta recomand pentru lectură, ca pe un must have, Dragostea în vremea holerei.

Această carte poate fi cumpărată de aici.

sâmbătă, 16 februarie 2013

Livrez zâmbete

Când am depus scrisoarea de intenție, am făcut-o pentru mi s-a părut că Zâna Bună Rău prea le zice, așa în eter, convinsă că nimeni nu va îndrăzni să ridice privirea din pământ și să vorbească, darămite să le mai pună și negru pe alb. Nu aveam de unde să știu că ceilalți contracandidați vor fi atât de praf, încât să fiu selectat, dar uite că, numai după câteva luni de la aplicare, am și fost chemat să pun umărul la treabă, în bătătura Zânei. Păi, și când te cheamă o Zână (care mai e și Bună Rău) te duci mai nene, că doar n-oi fi prost să riști să te transforme într-un purceluș de lapte, cu coadă îmbârligată. Recunosc, că sufixul "Bună Rău" n-am știut cum să îl interpretez, întrucât auzisem deja că își împarte tărâmul cu o vrăjitoare, pe nume Samantha. Care dintre ele domină în regat nu aveam cum să aflu, dar îmi era clar că mie tare bine, n-are cum să-mi fie bine.

Antreprenoriatul este un job, mai periculos decât o căsnicie.  Dar, atunci când ești antreprenor ai și posibilitatea de a-ți lua liber după pofta inimii. De fapt, o zi liberă îi poate aduce unui antreprenor mai mult decât cea mai profitabilă zi de vânzări. E îndeajuns o idee: următorul Facebook.

Eu m-am gândit să dau, pentru o zi, software-ul pe zâmbete. Mai precis, m-am angajat băiat de livrări la Fairy's Corner și asta tocmai de Valentine's Day. Așa că ieri, având liber de la firmă, m-am prezentat în tărâmul Zânei. Îmi folosisem deja întreaga experiență antreprenorială și negociasem preț de vreo 2-3 zile onorariul meu pentru acest serviciu. Cu greu s-a lăsat înduplecată și am căzut de cord să primesc drept compensație pentru 1 zi de muncă: 2 cafele, 1 papion marca BooBow și 1 buchet de flori. Dacă aveam să fac treabă bună și dacă reușeam să trec, cu viață, de cerberul Taz, posibilitatea unui job permanent ar fi putut a se întrezări.

Papionul l-am primit în format .jpg cu vreo 2 săptămâni înainte, împreună cu recomandarea: " - Merge foarte bine cu o cămașă bleumarin sau indigo." Am rochie, dar nu am pantofi! Am pantofi, dar nu am cu ce să îi asortez! Sună cunoscut? Eu am auzit astea toată viață, și fix asta mi s-a întâmplat și mie acum. Aveam papion, dar nu aveam cămașă. Așa că am băgat o sesiune de shopping, că doar nu era să mă prezint la muncă fără uniformă.

Eu
Zânei i-am spus că vreau acest job întrucât îmi doresc o altfel de zi. O zi în care să văd zâmbete. O zi în care să văd oameni fericiți, râzând, oameni care să fie surprinși de ceva plăcut. OK. Recunosc! Știam de la început că toți acești oameni aveau să fie femei! Dar nu e vina mea! S-a nimerit. 

Așa că am livrat flori! Am livrat către femei tinere și de vârsta a doua. Am livrat către corporatiste, dar și către studente. Am livrat unor femei căsătorite, dar și unora aflate departe de acest prag. Am livrat pentru bugetari, dar și pentru privați. Am livrat către femei ce purtau, în ciuda vremii reci și ploioase, rochițe și pantofi cu toc, dar am livrat și către femei pe care le-am găsit în pijama. Unele femei au știut imediat cine este expeditorul, dar am avut și experiențe în care nu aveau nicio idee. Ba mai mult, unele au suspectat preț de 2-3 secunde, până le-a venit mintea la cap, că eu aș putea fi amorezatul care le urmărește, în fiecare seară, în drum spre casă și care abia astăzi a prins curaj să se auto-denunțe. Am livrat flori și nu de oricare. Am livrat cele mai spectaculoase buchete, din câte am văzut până acum.

La Biblioteca Națională e greu să (îți) găsești femeia! Mai ales când nu răspunde la interior, iar recepționerul habar nu are unde ar putea fi localizat biroul. E drept că e și ditamai clădirea. Așa că am făcut ședință cu agenții de pază, 3 la număr. Tema brainstorming-ului era: cum să facem să o găsim pe doamna. S-au propus diverse alte interioare, doar, doar dăm de o prietenă a dumneaei. Până la urmă am apelat expeditorul pentru a ne furniza telefonul mobil al doamnei. Femeie măritată, nu prea dorea să dea curs chemării recepționerului și o rodea, cam tare, de unde are acesta numărul ei de telefon mobil. Luat la întrebări, recepționerul s-a cam fâstâcit și i-a închis repede, nu înainte de a îi comunica: "-Haideți doamnă că e o urgență!". Adrisanta  (vorba din vocabularul Zânei, împrumutată doar de dragul acestui articol), a venit agale și până să ne ia la întrebări, din nou, hop - țop, sar și eu din recepție cu o cutie de trandafiri, în formă de inimă. Numai eu știu cât am pătimit ca să ajungă cutia, prin ploaie, în regulă la destinatar, căci Zâna îmi spusese: "- Ai grijă să nu-mi pătezi cutia, că se duce dracu' tot romantismul!". Asta e pe bune, să știți! Și Zânele mai drăcuiesc. Și uite-așa, m-am așezat la taclale cu agenții de pază, recepționerul și doamna, care fără nicio ezitare a ghicit expeditorul. Totul decurgea binișor până când un alt curier, care se alăturase și el grupului îmi spune, privind în mod suspect în papionul meu: "-Dacă te prind pe lângă soția mea, nu are să îți fie bine!". Atunci mi-am amintit că mai am și alte livrări și că ar fi bine să o iau din loc, până nu i se întipărește figura mea în memorie.

Buchet Fairy's Corner
Care sunt femeile mele preferate? Corporatistele! De fapt, divorțatele sunt cele mai faine femei, dar las explicațiile pe altă data. Iaca am avut livrare în Nusco Tower, în recepția Bayer. Cu o seară înainte, mă închipuiam deja hălăduind prin open space-ul corporatist, livrând către o domnișoară și strângând numerele de telefon de la toate prietenele ei. Că doar nu credeai toate mambo-jambo-urile cu zâmbete și emoții, de i le livrasem Zânei la angajare. Mai exagerăm și noi la interviuri, ca tot omul. E clar însă că dacă dai ceva, ai șanse mai mari să și primești! Ei uite că planul mi-a fost zădărnicit de către domnișoara de la recepție, care invocând paragraful și articolul regulamentului intern, mi-a aprobat negativ visata mea plimbare printre corporatiste.

Unde găsești o corporatista când e la muncă? În ședință, firește! Doar că a noastră nu vroia să vină! Cică să semneze, recepționera și ridică ea coletul mai târziu. Păi ce? Eu livrez așa oricui? Să mă certe Zâna? Să nu văd eu adrisanta? Să mă perpelesc noaptea în somn de curiozitate? Niciodată.

Cu o falcă-n cer și cu una-n pământ, anunțată de sunetul tocurilor, venea corporatista. Eu mă uitam pe geam și mă gândeam la bascheții mei care începuseră să prindă apă. Când mă întorc, și expun buchetul, corporatista percutează! O fi ele corporatiste, dar că sunt fete deștepte nu am vreun dubiu. Îi spun cine sunt, ce caut în viața ei și cât mă bucur că și-a pus rochița chiar dacă afară era al dracu' de frig și mai și ploua. Ultima remarcă nu am spus-o, dar am gândit-o. I-am spus totuși că este cel mai fain buchet pe care îl livrasem până atunci, semn că domnul care îl expediază a pus ceva suflet (și bani - din nou în gând) și am întrebat-o dacă știe cine ar putea fi. Și-a declinat dreptul de a ghici, oferindu-mi mie șansa de a elucida misterul. Avea și ea o bănuială, dar zâmbetul care a făcut să îi dispară urechile, mi-a dat de înțeles că se bucură. Am plecat, satisfăcut că le-am stricat ședința, că doar nu îți închipui că domnișoara mai era bună de ceva după asta! Sau, nu pentru ședință, asta e clar!

Visul meu, ca Delivery Boy, era să fac destinatarul să plângă! Ce poate fi mai fain, decât să înceapă se uite toată lumea la tine și să te acuze din priviri, iar tu să poți ridica din umeri și să spui: " - Eu nu i-am făcut nimic! I-am livrat doar un buchet de flori!". S-au ținut bine fetele! Toate! Îmi mai rămăsese de livrat un singur buchet: al meu.

Ajung în locație, la o oră ieșită din tipar și dau cu interfonul. Sun o dată. Sun a doua oară. Sun a treia oară. Nimic. Curat ghinion, zic! Le-am găsit pe toate și tocmai pe-a mea să nu o găsesc. Noroc că o vecină se hotărâse să scoată câinele la plimbare. O văd cum se uită la mine, zgribulit de frig, dar parcă mai mult la bezelele din buchetul meu și mă poftește înăuntru. Eu îi mulțumesc și ca să nu tac, îi zic că sunt doar în trecere și să nu mă pună și la întreținere. Dau, în cele din urmă de adrisantă și, pentru că tot vorbisem toată ziua despre flori, buchete și expeditori, mă hotărăsc ca de data asta să fiu concis. Îi zic (vreo) 2 cuvinte, și numai deodată o văd pe-a mea cum se emoționează, se înroșește și începe a iriga gresia. Avusesem eu o zi bună, dar cam cât de bună să fie? A fost.

Una peste alta, este fain să lași pentru o zi meseria pe care o practici de atâta timp și să te arunci în ceva nou, doar de dragul de a schimba ceva și/sau a face ceva diferit / frumos / relaxant. Mulțumesc Zână Bună Rău pentru o zi altfel, la fel cum îți mulțumesc și pentru buchetul cu bezele (comestibile), generator de puternice emoții. Cât despre Taz, odată ce ne-am declinat rolurile, totul a decurs perfect.

duminică, 10 februarie 2013

Mi-e teamă

Nu sunt un tip curajos. Nu știu nici dacă pot fi catalogat drept fricos. Teama nu mă poate împinge decât până în dreptul principiilor. Mai încolo poate trece doar firul de viață pe care îl posed, dar eu nu. Cu toate acestea am momente în care mă sperii de unul singur.

Viața a fost blândă cu mine. Dar chiar și așa mi-a oferit destule cât să nu mă mai surprindă prea multe. Să presupunem că soarta își va întoarce subit privirea către mine, precum ochiul lui Sauron (cel din film și nu cel din firmă) și îmi va arunca în brațe femeia pe care o caut de ceva timp. Sunt pregătit să zic: "- Sărut mână!", providenței și doamnei în cauză, să o iau în brațe și să o duc acasă, de unde să nu o mai las să plece vreodată. Poate sunt eu ciudățel, dar scenariul ăsta demn de o comedie romantică, marca Hollywood, îmi provoacă o teamă. Ce fac dacă după un timp nu îmi mai plăcea? Am să mă plictisesc? Va veni cu siguranță un moment în care trupul, cel pe care l-am divinizat atâția ani și căruia m-am închinat noapte de noapte (sper), va  manifesta semne de oboseală. Greutatea începe să se acumuleze precum zăpada pe un bulgăre ce se rostogolește, pielea își pierde din elasticitate și începe să creeze jgheaburi, coloana începe să traseze un arc de cerc, celulita va declanșa jihadul și alte asemenea detalii pe care, fir-ar eu să fiu, le observ! (Am mai spus că sunt o victimă a detaliilor?) Mi-e teamă că toate acestea mă vor face să mă schimb și să o dezamăgesc. Nu ar fi prima. Mi-e teama că toate promisiunile de acum se vor transforma în simple vorbe.


Oi fi eu ciudat, dar foarte prost nu sunt! Știu că lucrurile se transformă și vom avea, unul față de altul, un respect și o prietenie și bla, bla, bla. Fuck it! Vreau mai  mult de atât! Mi se pare că am urmat regulile moralei și ale conduitei etice și, presupunând că există o Divinitate și că acesta ar fi cursul firesc al unei vieți, eu mă declar nemulțumit. Nu vreau să-mi strig dragostea în poezii și articole pe blog, ci vreau să o trăiesc pe o plajă însorită, cu un cocktail și alături băbuța cea dintotdeauna. Vreau să (cred că pot) să-l bat pe puștiul de la supermarket, pentru că s-a uitat ciudat la femeia mea. Vreau să mor având pasiune în mine! Altfel pentru ce trăiesc?

Teama asta m-a determinat să găsesc și o soluție. De fapt, este o posibilă soluție și, din păcate, nu am cum să o verific în prealabil. Sunt forțat să presupun că va merge. Am s-o încerc, și abia când va fi prea târziu îmi voi da seama dacă a funcționat. Fiecare femeie care îmi iese în cale trece printr-un filtru ipotetic. În primele 10 minute, următoare momentului în care am decis că o vreau, biata femeie trece printr-un scenariu de transformări și metamorfozări, de m-ar lua la bătaie cu parul, de ar ști ce se întâmplă în mintea mea. Aș mai vrea-o dacă ar fi cu 10 kg mai grasă? Aș mai vrea-o dacă ar fi fără un sân? Fără o mână? În scaun cu rotile?  Dacă o ia pe câmpii? Dacă răspunsul la toate aceste întrebări este invariabil Da, atunci avem un câștigător. Înseamnă că, dincolo de acel trup - și ca sa nu fiu demagog, trebuie sa îmi placă foarte, foarte tare - există suficiente resurse, mai multe decât pot eu exploata în decursul aceste vieți. 

Partea faină avea să vina ulterior. Eu, încercând să îi explic că e frumoasă. Ea:
 - Nu știu cum poate să îți placă de mine! Sunt cât o balenă!
 Eu, fără să spun nimic și lăsând capul în jos să nu se vadă că zâmbesc, gândesc:
 - Mai ai de pus încă 10 kg până să întru în panică!
Mi-e teamă să o spun cu voce tare, că poate o ia ca pe o provocare. Cu femeile nu-i de joacă!

Sunt superficial? Probabil. Mă mulțumesc cu gândul că nu îmi e teamă să spun ce gândesc cu voce tare și să mă identific cu ceea ce sunt.

joi, 7 februarie 2013

Un alt fel de bărbat

Am dat-o cu mucii în fasole! O expresie urâtă, nedemnă de un gentleman, dar e modul meu de a nu uita că, pe cât de bun m-am crezut, pe atât de urât am comis-o. Când am decis să mă (re)apuc de blogging, parcursesem deja o parte din cele 4 etape: negare, furie, acceptare, adaptare și începusem deja să mă preocup de a îmi schimba modul de viață, modul de a gândi și cel de a mă comporta. Ajunsesem chiar să înțeleg o bună parte din greșelile făcute și căutăm metode să împiedic repetarea lor. În teorie sună atât de simplu, dar în practică, cea mai mică variațiune îți dă falsa impresie că ești în altă speță și comiți ușor aceeași greșeală. 

Avam însă o problemă. Deschisesem ochii și peste tot vedeam același tip de comportament pe care îl avusem și eu. Îmi venea să mă duc în Piața Universității, să mă urc pe borna de la Km 0 și să strig: "-Stați fraților că nu e bine ce faceți!". Sunt însă un tip timid, deși nu par și nu m-am simțit în stare să fac asta. Nu am putut să stau impasibil și tot gândindu-mă cum să îmi salvez prietenii și cunoștințele, care între noi fie vorba, oricum nu aveau vreo problemă și nu aveau nevoie să fie salvați, mi-a venit ideea de a scrie pe blog despre un alt tipar comportamental. 

În opinia mea, prototipul bărbatului român este perimat, căzut în desuetudine. Lecturile pe care le-am citit în liceu (cvasi-forțat, întrucât nu aveam plăcerea literelor pe vremea respectivă), coroborate cu filmele românești și ce vedeam în societatea comunistă, m-au făcut, multă vreme să cred, că un bărbat trebuie să fie sobru, încruntat, grav, să râdă puțin și să vorbească și mai puțin, dar cu titlu de lege. El își încheie discursul, trântind cu pumnul în masă (gen Ștefan cel Mare), iar când aruncă o vorba copiilor, de care nu s-a preocupat decât în cele câteva minute de concepție, aceștia încremenesc de frică și se ascund sub pat. Bărbatului român îi este interzis să plângă, acesta fiind cel mai evident semn al feminizării. Bărbatului român îi este interzis să își manifeste iubirea în public. Acasă da, dar și atunci, doar după înserat și cu lumina stinsă. Bărbatul român este preocupat să pună de mâncare pe masă și să fie capul familiei.

Detalii pe http://www.facebook.com/FairysCorner
Ori chestia asta pe mine mă deranjează teribil. Firește că aș putea să îmi văd de treabă mea, dar nici eu nu mai am toate bărcile la mal și uite că mă preocupă astfel de subiecte. Să mă urc pe borna de la Km 0 nu am curaj  nici astăzi și uite că tot pe blog ajung să mă manifest.

DT e de părere că în România avem femei foarte frumoase, dar din păcate bărbații noștri sunt urâți. Poate nu chiar cei mai urâți de pe planetă, dar, totuși, urâți. Nu te gândi că eu aș fi vreo excepție, pentru a iei țeapă. Eu pe lângă faptul că sunt bărbat, sau mă pretind a fi, mai sunt și moldovean! :) 

Cred că unui bărbat i se cuvine să își sărute soția/iubita când pleacă sau se întoarce de la muncă, când ies în oraș și în orice alt moment simte să facă acest lucru. Mai mult de atât, are tot dreptul să vorbească deschis despre asta, dacă dorește, cu bune și cu rele. Cred că un bărbat trebuie să își îmbrățișeze și să își sărute copiii și este perfect îndreptățit să de-a în mintea lor periodic. Mai cred că se cuvine să își sărute soția în prezența copiilor, să îi spună că o iubește și că îi mulțumește pentru minunățiile care acum îi mănâncă zilele. Ar putea chiar să-i spună că o iubește și dacă nu mai simte activ, pentru că este o minciună pozitivă, ce va învârti spirala în sensul bun. Mai cred că un bărbat adevărat poate să le povestească copiilor cum a cunoscut-o pe mama lor, cum era ea în tinerețe, ce l-a atras și cum era viața lor de îndrăgostiți. Ar fi frumos să povestească și despre calitățile și defectele ei. E dreptul copiilor să își cunoască neamul, până la rădăcini, iar părinții sunt un bun început.

Cred că un bărbat poate cumpără flori în orice zi a săptămânii, fără a fi suspectat că a călcat pe bec. Și pentru că tot ne apropiem de Sf. Valentin, noul eu, sunt de acord cu oferirea de buchete de flori și mici cadouri soțiilor/iubitelor. Știu că e o chestie comercială, dar dacă simt că a mea și-ar dori să primească și ea un buchet, păi fac tot ce pot pentru a i-l oferi. Nu îi plac florile? Covrigii de Buzău? Mousse au chocolat? Trebuie să existe ceva care să o facă să fie veselă măcar pentru câteva minute. Aia trebuie să iau, păstrând condiția de bază, de a avea un dar simbolic.

Un bărbat poate plânge fără a-și diminua cu nimic din imagine sau din caracter. Emoții avem cu toții, iar reprimarea lor nu este un lucru pe care să îl susțin. Când am aflat că bunicul e pe moarte am plâns. Am simțit că sunt o bucată din sângele lui și mi-a fost teamă că poate Dumnezeu încurcă lucrurile pe lumea cealaltă, de a cărei existentă nici  nu sunt foarte convins, și poate nu o să ne mai întâlnim vreodată. Aș fi vrut să fi făcut mai mult și să fi fost mândru de mine. Voi vedea, probabil. 

Ar fi bine ca un bărbat să nu țipe. Puterea lui este suficient de clară prin prezența fizică, încât nu mai este necesar să ridice vocea și cu atât mai puțin să dea cu pumnul în masă. Cât despre a exercita o acțiune de forță și de coerciție asupra unui suflet femeiesc e de la sine înțeles, sper, că nu intră în discuție niciodată. Fără excepție! 

Ar fi înțelept că un bărbat să aplice cât mai multe din regulile bunelor maniere. Prea puțin bărbați astăzi deschid ușa mașinii, femeilor care îi însoțesc. Prea puțini bărbați, își ajută iubitele să-și îmbrace haina când pleacă de la restaurant sau de la cinema. Prea puțini bărbați, cedează un scaun în metrou. Prea puțini bărbați, ajută o femeie să care sacoșe, dacă nu e, ceea ce tot noi bărbații numim: o bunăciune.  

Cred că un bărbat bun își poate cultiva pasiunile fără a periclita relația cu ceilalți membrii ai familiei. Dacă însă pasiunea lui sunt femeile, lucrurile se complică și eu unul nu am ca soluție decât să fie discret.

Cred că bărbatul nu trebuie să fie capul familiei, ci unul din "managing partners" (asta e funcția mea la firmă). În niciun caz nu bărbatul nu se află într-o competiție cu soția/iubita pentru supremație în plan emoțional, financiar, spiritual, etc. Consider că nu trebuie să facă eforturi pentru a se transforma conform indicațiilor primite și/sau sugerate de partenera. Dimpotrivă  el ar trebui să facă eforturi să rămână el, așa cum s-a format ca individ,  fără a avea teama de a se corecta, de a învăța, de a accepta că alții sunt mai buni decât el în multe alte domenii. Nici în raport cu ceilalți bărbați nu are nimic de demonstrat. Pe tot parcursul vieții, lupta se dă numai cu el însuși într-o încercare continua de a găsi calea desăvârșirii. Cred cu convingere, că un bărbat care își exprimă emoțiile, trăirile, pasiunile este un bărbat eminamente mai puternic. Este mai bărbat decât toți ceilalți care îl contestă. Un astfel de bărbat ar avea nevoie și de o femeie pe măsură. Dar acesta este un subiect pentru alt articol.

PS: cine comandă un buchet de flori pe 14 februarie și/sau 8 martie de la Zâna Bună Rău va avea parte, pe lângă un mănunchi incredibil de culori și miresme, și de o surpriză! Așa mi-a spus ea: Zâna Bună Rău. Detalii în linkul de sub fotografie.

marți, 5 februarie 2013

India - New Delhi (III)

Rămăsesem dator cu încă o relatare despre India. Mai bine spus, despre o mica bucată formată din New Delhi și împrejurimile acestuia. Că mi-am schimbat definiția termenului "sărăcie", cred că am mai spus deja. Câteva completări sunt totuși necesare.

Ce e nașpa într-un oraș cu 23 de milioane de locuitori e că în orice moment se găsesc câteva sute de mii care să meargă cu metroul. Cine intenționează să îmi spună că și New York-ul are tot 23 de milioane de locuitori și că poți lua metroul în orice clipă, poate să se oprească. Sunt convins că există orașe cu populație comparabilă, poate chiar mai mare și care sunt perfect funcționale. Și New Delhi este, păstrând totuși un comportament aparte.

Când ajungi la metrou, lumea așteaptă în dreptul semnelor de deschidere al ușilor pe două rânduri, de o parte și de alta. Un agent de pază supraveghează acest lucru. Pe măsură ce se apropie trenul presiunea își spune cuvântul. Coada formată inițial prin așezarea oamenilor unul în spatele celuilalt  începe să crească în grosime. Metroul este presărat cu afișe care încearcă să impună o anumită conduită civică. Există inclusiv o amendă pe care o poți primi dacă nu îi lași pe călători să coboare din tren și abia apoi să urci. Indienii sunt obosiți, cred, pentru că toți vor să stea jos (să prindă loc în tren). Statul în fund pe podeaua metroului este interzis prin afișe și anunțuri sonore, dar mai este încălcat din când în când. 

Când se deschid ușile metroului, primul călător apucă să coboare liniștit. Până să calce și al doilea pasager pe peron, cei de afară încep să se împingă și să se furișeze înăuntru, doar, doar or prinde un loc. În câteva secunde realizezi că nu ai nicio șansă să ieși din metrou. Cel puțin nu fără a aplica anumite tehnici de luptă. Până să îți faci o strategie simți cum puhoiul de călători care vor și ei să iasă și care știu și cum stă treaba, te iau pe sus, te împing de nu mai știi pe unde îți sunt picioarele, mâinile sau geanta. În majoritatea situațiilor numărul celor pe care trebuie să îi înfrunți este mult mai mare decât al celor din tren. S-a întâmplat ca frații noștri într-ale debarcării să nu poată face față. A fost nevoie de o privire către Furnică, pentru a ne aminti că suntem moldoveni, că avem în ADN lupta disproporționată numeric și că la Războieni nu s-a făcut dreptate. Ne-am strâns brațele, ne-am încordat sprâncenele, iar când am ajuns pe peron încă mai scuturam de pe noi indieni.

După prima călătorie cu metroul m-am întrebat ce ar fi făcut DT în situația descrisă mai sus. Cu politețea și bunele intenții, de care dă dovadă, cred că ar fi îmbătrânit așteptând să se elibereze ușa și să poate coborî. Din fericire problema asta este rezolvată cu un vagon destinat femeilor. Dacă în Dubai femeile aveau un vagon special pentru a elimina orice tentație trupească ce ar putea răsări în mintea vreunui bărbat, aici au un vagon separat (cred eu) ca să supraviețuiască unei călătorii la oră de vârf.

Public mai jos și două fotografii, ce mi se par amuzante. Recunosc că m-am simțit precum un Gentleman in New York.


Cu răbdarea trecem marea! (vorba bunicului)
Călătoria cu metroul e amuzantă. În fond nu te obligă nimeni să iei metroul. Poți lua o rișcă și pentru 2 lei, dă băiatul la pedale până unde vrei tu. Am avut însă ocazia să vedem o parte cu adevărat neplăcută. Chiar în zilele în care m-am aflat în New Delhi a avut loc un viol în grup, soldat cu moartea victimei după câteva zile, din cauza rănilor. Am citit pe zf.ro că rata violurilor în India este de 1 la 18 ore. Altă statistică arată că în India au fost anul trecut 24.000 de violuri, dintre care 600 în New Delhi. Acestea fiind doar cele reclamate. Îmi e foarte clar că, din cauza culturii și a prejudecăților, cele mai multe dintre violuri nu sunt raportate. Din discuțiile purtate am înțeles că o femeie care a fost căsătorită (a se citi: care nu mai este virgină) nu mai valorează nimic, darămite una care a fost violată. 

Ce este și mai grav e faptul că opinia publică acuză victimele pentru modul în care se îmbracă și atrag asupra lor astfel de incidente. Urmărind subiectul am aflat că o metodă de combatere este amendarea femeilor care merg singure pe stradă după o anumită oră. În materie de drepturi ale femeilor India are mult de recuperat și din păcate nu se mișcă cu aceeași viteza pe care o are în plan economic.

Protest al studenților, lângă India Gate
Să vorbim și despre lucrurile frumoase. Am primit tot felul de avertismente cum că mâncarea în India este groaznică. Ne-am pregătit și noi cum am putut și am strigat coaliția pateului de porc, la care Mandy, Ardealul si Bucegi au răspuns prompt. La fel de prompt i-am întors și noi spatele întrucât mâncarea indiană am găsit-o fabuloasă. Menționez că mănânc picant spre foarte picant, în ciuda sfaturilor primite de la medici. Jumătate dintre indieni sunt vegetarieni. Cealaltă jumătate mănâncă de toate, mai puțin carne de vacă (aceasta fiind un animal sfânt). Miel, pui, porc, mazăre, linte, orez, porumb, păstăi, ierburi, semințe și multe altele alcătuiesc un portofoliu culinar de care nu ai cum să te plictisești. Majoritatea mâncărurilor sunt picante și foarte picante, iar cele despre care ei considera că nu sunt picante, sunt în realitatea și ele .... picante.  (pozele le-am pus pe pagina de Facebook).

Taj Mahal
M-au mai impresionat monumentele. Nu am avut timp să văd prea multe, dar locațiile vizitate m-au surprins prin curățenie și organizare. Practic, obiectivele turistice sunt opusul a ceea ce vezi în Delhi, în materie de curățenie. Pot spune că templul Akshardham este cel mai frumos obiectiv turistic care mi-a fost dat să îl vizitez. Partea interesantă este că acest templu a fost construit în 5 ani și a fost deschis în 2005. Poate nu are valoare arheologică sau istorică, dar pasiunea pentru detalii m-a surprins plăcut. În fond, și eu sunt o victimă a detaliilor.


Templul Akshardham
Visul meu e să mă întorc în India însoțit de o domnișoară sau doamnă, de ce nu, din categoria celor care sunt foarte exigente în ceea ce înseamnă curățenie, igienă și condiții de viață. Cred că m-aș amuza teribil să o tot văd cu șervețele umede și gel anti-bacterian. I-aș putea cere dovada supremă de iubire: să mâncăm de pe tarabele din Delhi. Murim împreună sau trăim împreună! 
  
O experiență care m-a schimbat. M-aș mai duce! Mergi?
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This