duminică, 27 ianuarie 2013

Carte: Steve Jobs - Walter Isaacson (II)

De când am intrat eu în sfera IT-ului, iar asta a fost pe vremea în care pterodactilul încă mai zbura și nu era deloc interesat să te metamorfozeze în combustibil lichid, am tot auzit cu Microsoft a furat, prin copiere, interfața grafică de la Macintosh. Am înghițit gălușca și am mers mai departe. Realitatea avea să mi se reveleze abia după terminarea calendarului maya. Uite cum au stat lucrurile în realiate.

Pe vremea respectivă existau, în IT, deja unele companii mari: IBM, Xerox și Hewlett-Packard (pe care o Jobs o admira foarte mult, fiindcă domnii Hewlett și Packard făcuseră într-un garaj o companie frumoasă pe care au putut să o lase moștenire - ca să o facă alții varză ceva mai târziu, zic eu - cu răutate). Toate acestea deveniseră multinaționale. Xerox avea o divizie de cercetare  Întrucât băieții ăștia care își spun ingineri și care vor să inventeze chestii, sunt mai ciudăței, managementul a luat decizia, logică, să îi trimită la vreo 3.000 km distanță  și să le facă un sediu în deșert. Nimic nu era mai nașpa pentru un manager din Xerox decât să audă că eu inventat inginerii ceva, înafara sferei de imprimare. Răspunsurile lor erau de genul: "Foarte bine. Nu ne interesează. Continuați. Hai să ne sunăm mai rar, dacă se poate." 

Jobs aflase că în parcul Xerox erau niște băieți deștepți și profitând de faptul că Xerox deținea un pachet de acțiuni Apple, l-a aburit pe un director să primească acceptul de a vizita parcul. Inginerii Xerox aveau în laboratoare printre altele: un program cu interfață grafică, un mouse și, poate cel mai important, Smalltalk - primul limbaj de programare orientat pe obiecte. Pentru necunoscători, programarea orientată pe obiecte a schimbat radical modul în care s-au gândit aplicațiile și stă și astăzi la baza tuturor limbajelor de programare. Pentru cei care nu au înțeles ce am zis până acum, e mai simplu să își imagineze că Xerox avea depozitul plin cu aur, platină și diamante. 


Cum Apple ar fi putut profita de aceste invenții, inginerii Xerox au decis să îi arate lui Jobs în timpul vizitei doar niște chestii minore. Acesta s-a prins că nu pot avea doar atât și a sunat un manager Xerox să se plângă. La a doua vizită a văzut nițel mai mult, dar tot niște abureli. Jobs s-a enervat. A început să plângă. A pus mâna pe telefon și l-a sunat pe șeful Xerox să i se plângă de faptul că inginerii nu cooperează. Abia când au fost amenințați cu transferul în categoria celor care primesc ajutor de șomaj, inginerii au ridicat cearceaful de pe întreaga comoară.

Jobs a fost șocat. În clipa în care a văzut interfața grafică a înțeles că acesta este viitorul calculatoarelor. Aceasta este modalitatea, simplă și intuitivă prin care oamenii ar putea utiliza calculatoarele. S-a întors la Apple și a știut ce trebuie să facă. Mouseul Xerox costă 300$ și merge doar pe verticală și orizontală. Jobs a luat un designer independent și i-a cerut să facă un mouse care să coste 15$ și care să meargă pe orice suprafață. Pe partea de hardware inginerul șef a spus că nu poate fi făcut un mouse care să meargă și oblic. Jobs l-a dat afară. La prima întâlnire pe care a avut-o cu noul inginer șef, înainte de Bună ziua, acesta i-a spus că poate face mouse-ul să se deplaseze așa cum își dorește Jobs. Pe partea de grafică, interfața Apple a depășit-o pe cea Xerox, prin performanțe - tot la insistențele lui Jobs.

Acum vine și una din părțile interesante. Pe partea de hardware Macintosh stătea bine. Mai avea nevoie și de software pe măsură. Astfel că, Jobs merge la Microsoft să îl convingă pe Bill Gates să se implice în scrierea de software pentru Macintosh. În vremea aceea, Apple avea vânzări de 1 miliard de dolari, iar Microsoft de 32 de milioane. Bill Gates, la insistențele lui Jobs, a acceptat să scrie pentru Macintosh următoarele programe: un software de calcul tabelar, numit Excel, un program de editare de texte, numit Word și o nouă variantă de Basic-întrucât Wozniak nu reușise să facă varianta pe care o scrisese pentru Apple să calculeze în virgulă mobilă. Deci, Jobs a fost un naș al pachetului Microsoft Office-cel care generează și astăzi o bună bucată din veniturile Microsoft, și este unul din programele fanion ale companiei. Mai interesant este faptul că, deși destinate pentru a fi livrate direct pe Macintosh, Steve Jobs a invocat o clauză contractuală  a contractului cu Microsoft, ceva mai târziu, forțându-i pe aceștia să transcrie programele pentru calculatoarele IBM-compatible și aruncându-i astfel într-un hău al succesului

Primul Macintosh a rupt gura târgului. Partea de design i-a lăsat mască pe toți. Din păcate încăpățânarea lui Jobs pentru anumite elemente de design și-a spus cuvântul. În ciuda insistențelor inginerilor hardware, Steve nu a acceptat să pună ventilator pe sursă - din cauza zgomotului pe care aceasta îl genera. "Utilizatorul trebuie să aibă o experiență plăcută!". Probabil că avea, dar în 6 luni Macintosh a primit porecla "prăjitorul de pâine bej" din cauza faptului că multe dintre calculatoare se ardeau. Dar chiar și așa primul Macintosh a însemnat un pas important în tehnologia informației, prin îmbinarea dintre artă/design și tehnologie.

Bill Gates era și el convins că viitorul aparține interfețelor grafice, întrucât și el vizitase parcul Xerox. Avea o înțelegere cu Jobs să nu producă programe cu interfețe grafice timp de 2 ani, pe care a respectat-o și imediat ce aceasta a expirat a lansat Windows 1.0. Jobs a înnebunit. A cerut să îi fie adus Gates, deși aceasta nu avea nicio obligație să se prezinte. Totuși a venit. "-Ne jefuiești!Am avut încredere în tine și acum ne furi!" - a țipat Jobs. Răspunsul lui Gates este bestial și sper cred că lămurește disputa: "-Ei bine, Steve, cred că lucrurile pot fi văzute și din altă perspectivă. Cred că mai curând amândoi am avut un vecin bogat, pe nume Xerox, iar eu am intrat prin efracție în casa lui vrând să îi fur televizorul și am descoperit că tu mi-o luaseși înainte."

Relația dintre Microsoft și Apple este una ciudată și are multe puncte de intersecție. Când Steve Jobs a revenit la Apple (după vreo 10 ani) și a început lucrul la noul Macintosh avea din nou nevoie de software. Deja nu mai puteai avea un calculator vandabil, dacă nu putea rula pachetul Office de la Microsoft. Bill Gates refuzase să colaboreze cu CEO-ul Apple anterior, dar pentru Jobs avea o oarecare admirație. Cu două ore înainte de lansarea oficială a noului Macintosh - cel care a pecetluit revenirea lui Steve Jobs la Apple - Bill Gates este de acord să adapteze Office pe noul sistem de operare și să investească 150 de milioane de dolari în acțiuni Apple, fără drept de vot. O mână întinsă fără de care chiar Steve Jobs a recunoscut că nu ar fi reușit. Dacă mai spun că în cadrul unei petreceri (ce avea loc prin anii 2000, în contextul în care iPad a fost lansată în 2010) Steve a fost bombardat de povestirile unui manager Microsoft, care se lăuda, explicând în detaliu noua tabletă-pc la care lucrau. Da, Microsoft a făcut o tabletă înaintea lui Apple, dar nu au știut cum să o marketeze. (Am găsit pe net o istorie a tablelor.) 

Încă sunt surprins cum unii oameni sunt capabili de operații matematice complexe, dar nu reușesc să conștientizeze în timp util că ceea ce urmează să scoată pe gură, are cam 95% șanse de a produce un disconfort în interlocutor. Steve Jobs, la vremea respectivă în vastă de aproximativ 30 ani avea o relație de vreo 3 ani cu Joan Baez (41 ani), care la rândul ai avea un fiu de 14 ani. Într-o seară, pe când lua cina, Baez i-a spus că ar vrea să îl învețe pe fiul ei să dactilografieze. Jobs i-a recomandat să îl învețe să tasteze la calculator, întrucât mașinile de scris sunt desuete. Dată fiind diferența de vârstă dintre ai asta a fost în mod clar un porumbel cu pene și cioc, în toată regula. Baez, l-a privit și i-a răspuns: "Dacă mașina de scris este desuetă, eu cum sunt?". Șah mat!

Jobs cred că deja avea o avere de câteva zeci (poate chiar peste o sută) de milioane de dolari. Când a plecat de la Apple prima dată, de supărare și oftică, și-a vândut toate acțiunile, iar acestea valorau vreo 100 milione de dolari. În altă seară, pe când lua cina, a început să îi povestească Joanei Baez despre o rochie roșie pe care o văzuse la mall, într-un magazin Ralph Lauren. Cât de faină e rochia și cât de bine i s-ar potrivi. Ca o paranteză și în apărarea mea, uite că și Jobs mai aruca un ochi pe rochii să vadă care mai e tendința, deci nu sunt (chiar atât de) vinovat că am da dat like pe pagina Cristallini. După cină decid să meargă la mall. Ajunși în magazinul Ralph Lauren, Jobs își cumpără un braț de cămăși (semn că începuse deja să se spele regulat, chiar dacă mânca tot morcovi), iar pe când să iasă din magazin îi spunei doamnei Baez: "-Asta e rochia de care îți vorbeam. Ar trebui să ți-o cumperi!". Tipa a rămas perplexă și a replicat: "-Steve, eu nu îmi permit o astfel de rochie!", iar el: "-Păcat!", și și-a văzut de drum. Pam! Pam! Uite de aia nu sunt eu un vizionar și bogat, pentru că pe mine m-ar fi dus mintea să o cumpăr, să i-o fac cadou și să o rog să o poarte chiar în seara aceea. Sunt praf! (și știu asta).

Steve Jobs nu a fost un zgârcit. Pur și simplu nu îl interesau banii. El se concentra doar asupra lucrurilor care îl interesau. Restul nu exista. Această atitudine s-a dovedit a fi greșită în unele situații și i-a grăbit și sfârșitul. Când a aflat că are cancer (într-o formă incipientă), Steve a refuzat tratamentul și a luat-o pe arătură cu regimuri, post, frunze, vraci, etc. Când s-a întors la medicina clasică era deja prea târziu. Revin. Steve a fost un om de produs. Întreaga lui atenție era acordată dezvoltării produsului. Fără studii de fezabilitate, fără focus grup. Țelul lui era să educe și să ghideze utilizatorul și din acest motiv nu avea de ce să îl interogheze legat de preferințe, pentru că oricum nu a știut să ce să spună. Prin iMac a avut o contribuție importantă în lumea calculatoarelor. Prin iPod și iTunes a schimbat radical lumea muzicii. Prin iPhone a revoluționat telefonia. Prin iPad a deschis o noua direcție în utilizarea tehnicii de calcul. Toate acestea au avut la bază o singură direcție: "Simplitatea este sofisticarea absolută."

Aș mai putea scrie câteva articole despre această carte, dar vreau să mă opresc. Peste puțin timp se va lansa  filmul Steve Jobs, cu Ashton Kutcher în rolul principal. Pentru cei care nu au răbdare să citească o carte de 700 de pagini, le recomand - fără să știu cât de reușit va fi - să vadă măcar filmul. O secvență poate fi văzută aici.

Poate din cauza faptului că mă învârt în sfera IT, dar cartea aceasta mi s-a părut fabuloasă. Am primit recomandări să citesc și biografia lui Warren Buffett și, fascinat de lectura curentă, probabil că o voi citi. În privința recomandării biografia Steve Jobs de Walter Isaacson primește în mod clar un It's a must! pentru prietenii mei antreprenorii. Cartea poate fi cumpărată de aici. Atenție, însă! Prin achiziția cărții de pe acest link încasez comision și știm cu toții că odată ajuns bogat mă las de muncă și de blogging și o întind prin lume. :)

Steve Jobs a devenit sinonim, pentru mine, cu: fabulos, pasiune, determinare, încăpățânare, viziune, dorință și reușită.

joi, 17 ianuarie 2013

Carte: Steve Jobs - Walter Isaacson (I)

Dacă vreodată mi-am pus problema să citesc o biografie, am refuzat înainte să ajung la prefață. Mi se par plictisitoare. Da, știu, pe planeta asta au trăit foarte multe persoane din a căror viață aș avea de învățat. Nimic din toate acestea nu mai contează pentru că de vreo două săptămâni mi-am schimbat total opinia.

După cum spuneam nu aveam intenția de a citi biografia lui Steve Jobs. Îmi comandasem niște cărți pe elefant.ro și până să sosească am zis să o frunzăresc un pic. După 2-3 ore am picat pradă viciului meu de a trata cărțile precum femeile: niciodată pe sărite și mereu interesat de o aprofundare temeinică. Asta dacă și cartea reușește să mă provoace. Ei uite că biografia lui Steve Jobs a reușit. De fapt Walter Isaacson a reușit. Se pare că tipul s-a specializat în biografii întrucât este autorul biografiilor lui Benjamin Franklin și  Albert Einstein. De fapt, de asta a și fost ales de Steve Jobs pentru a îi scrie biografia.


Pentru prima dată scriu despre o carte în timp ce o citesc. Pentru prima dată voi scrie două (cred) articole despre o singură lectură. Pentru prima data citesc o carte al cărui final îl știu. Și pentru prima dată am să încep direct cu concluziile. Sunt la pagină 423 și sunt încântat de ceea ce am citit până acum. Nici nu am simțit că citesc o biografie și mă simt ca într-un român de aventuri, acesta nefiind genul de lectură care aș fi crezut să mă cucerească. Ciudat! O anumit-a tipologie de femeie m-a făcut praf și nu aș fi crezut vreodată asta! Se întâmplă ceva ciudat cu mine.

Fiind o carte în care apar o serie de termeni tehnici, zic să lansez și eu ipotezele. Nu intenționez să demonstrez că Steve Jobs a fost un geniu (personal nici nu cred că a fost), dar nici nu intenționez să demonstrez că a fost un tiran (așa cum am citit prin unele articole, apărute cei drept după ce el părăsise această lume). Menționez că firma în care lucrez este partener Microsoft cu competența Silver Application Development. Nu am fost posesor al vreunui produs Apple vreodată: am telefon Samsung și pc-uri IBM compatible. Dacă aș avea bani aș shorta acțiunile Apple acum (asta e pentru prietenii mei de bere, în caz că mai aruncă un ochi pe aici).

Steve Jobs a fost părăsit de către părinți, nu pentru că nu și l-ar fi dorit, ci pentru că bunicul lui (biologic), un american bogat și prost pe măsura bogăției, nu a putut accepta ca fiica lui să se căsătorească cu un sirian. Da! Tatăl biologic al lui Steve Jobs era sirian. Părinți biologici au pus o condiție pentru a accepta adopția: ca noii lui părinți să aibă studii superioare. Și au avut! Cei care erau programați a îi fi părinți până în clipa în care au aflat că este băiat, iar ei doreau o fată. Și eu vreau o fată! (vorbim de copii da?), dar parcă nici de băiat nu mi-ar părea rău. Ei uite că familia de avocați s-a răzgândit și astfel Steve a ajuns, în disperare de cauză, pe mâna unei familii în care nici unul dintre soți nu avea studii superioare. Mama lui naturală i-a pus, însă, să dea în scris că îi vor pune bani deoparte pentru ca Steve să poată merge la colegiu. Și uite așa a ajuns Steve într-o familie tipic americană cu oameni simpli, dar buni la inimă. 

Că era băiat deștept nu încape îndoială! Când l-au dus la școală, profesorii le-au propus părinților să sară 2 clase. Aceștia s-au speriat și au acceptat să sară doar una. Pe cât de deștept era, pe atât de ciudățel. Într-una din zile, pe când repara un gard cu tatăl sau (Mr. Jobs) acesta i-a explicat că trebuie, amândoi, să fie atenți la detalii și să lucreze partea din spate a gardului la fel de bine, chiar dacă nu se vede. Faza asta avea să ducă la toate transformările pe care Apple le-a adus în lumea IT.

Jobs crește și ajunge să facă o pasiune pentru LSD. Mai trăgea el și o marijuana, un hașiș, dar LSD era baza. I-a spus și lui Bill Gates la un moment dat ceva de genul: "Dacă trăgeai și tu ceva LSD, poate ajungea ceva de capul tău!". Din cauza faptului că fusese abandonat (iar el știa acest lucru, de la părinții lui adoptivi) Steve Jobs a încercat mereu să se cunoască mai bine, să aprofundeze cultura Zen, să afle ce este în sufletul omului. Firește că și pișă pe facultate și nu pentru că nu avea chef să învețe ci pentru că îl enervau cursurile obligatorii. Asta după ce a ales cel mai scump colegiu din zonă, de i-a băgat pe părinți în boală. Când aceștia au încerca să îi explice că nu prea au destui bani pentru acest colegiu el a tranșat situația: "Colegiul ăsta sau deloc! Alegeți!".

Deși a abandonat facultatea, nu a părăsit campusul. Viața lui consta din LSD și cursuri pe care le considera interesante: caligrafie, spiritualitate  etc. Deja era adeptul teoriei Zen. Se transformase de ceva timp într-un vegetarian convins. Avea luni întregi în care mâna numai morcovi și mere. Prietenilor și se părea că pielea lui începea să prindă o tentă portocalie. Partea mai făină era că el era extrem de convins că mâncând doar legume ecologice (deși termenul nu apăruse atunci), nu are nevoie de duș decât odată pe săptămână. Spre surprinderea noastră, a tuturor, Steve Jobs a mirosit urât până pe la douăzeci și ceva de ani (nu se precizează exact cam când începe să se spele regulat). Și aceasta nu este o concluzie personală, ci un fapt dovedit. La un moment dat se angajează la compania Atari. După numai 2 ore angajații au venit să se plângă și să își întrebe patronul cu ce au greșit de le-a adus pe cap un tip atât de urât mirositor și care pe deasupra îi face proști pe toți. Întrucât proprietarul companiei a simțit că tipul are talent nu l-a dat afară și l-a pus pe tura de noapte. Toți angajații lucrau ziua, iar Steve Job, din cauza mirosului, lucra noaptea.

Jobs era în continuarea căutării Zenului și în acest sens își dorea o călătoria în India, pe parcursul căreia să întâlnească un profet pe care îl admira. Într-o zi, s-a dus la proprietarul companiei Atari (cea care a făcut jocul Ping de care poate își amintesc cei mai vechi de prin IT) și i-a spus că vrea să plece în India și dacă nu cumva ar vrea să îi dea bani de drum. Ca orice manager realist i-a răspuns cu: Marș afară! Ulterior și-au amintit că au o problemă în Germania, din cauza faptului că monitoarele europene mergeau pe altă frecvență decât cele americane. Astfel șeful de la Atari i-a propus lui Jobs să îi plătească drumul până în Germania, să rezolve problema, urmând ca de acolo el să își continuie călătoria către India (fiind deja mai ieftin biletul de avion). Pe vremea aia Jobs purta un fel de togă indiană și mergea în picioarele goale (cel  mai adesea murdare). Sandale purta doar iarna. Ze Germans au leșinat din cauza mirosului și s-au plâns imediat către Atari. Ticălosul de șef de la Atari le-a replicat: "-A rezolvat problema?". Nemți au răspuns afirmativ. "-Atunci nu vă mai plângeți! Dacă mai aveți probleme, să știți că noi mai avem astfel de personaje pe care să vi le trimitem în ajutor!". În toată istoria Atari, Ze Germans nu au mai întâmpinat nicio problemă! 

Acum o lună am fost în India. Ei uite că a fost Steve Jobs înaintea mea! Cum nu a găsit locuri la hotelul pe care îl avea recomandat și acceptat propunerea unui taximetrist de a îi găsi un hotel bun, Steve Jobs s-a îmbolnăvit de dizenterie în mai puțin de 3 zile de la sosire. A slăbit de la 74 Kg la 54 Kg (a-vis celor care caută metode de a pierde în greutate rapid) și a fost la un pas să moară. Cum nici bani nu mai avea a luat-o la talpă prin India în căutarea maestrului Zen. După vreo 8 luni de mers cu ocazia a ajuns la destinație, numai ca să afle că maestrul Zen murise între timp. Viața e grea, nu? :) Steve se reorientează și pleacă în căutarea unui alt maestru pe care reușește să îl găsească cât era încă în viață. Stând la masă, prima lui masă sănătoasă după săptămâni întregi de pribegie, maestru pare să îl identifice din mulțimea de discipoli. Îl ia de o parte, îl duce către un iaz și în momentul în care Steve Jobs credea că va primi mesajul divin, maestrul scoate săpunul din buzunar și începe să îl spele. Replica maestrului Zen este pe măsură: "Tocmai ți-am salvat viața!"

Ce am învățat? Consumul de materiale 100% organice și vegetale nu ne salvează de apă și săpun! Steve avea însă propria-i realitate și nu accepta altă opinie.

Mă opresc! Dar revin, pentru că mi-a stârnit pasiunea! Cam la asta excela Steve Job, după cum avem să vedem.

Seară bună!

(later edit: partea a doua a recenziei pate fi găsită aici)

vineri, 11 ianuarie 2013

Am primit marfă (2013)

Au ce au fetele cu mine și  se preocupă intens de formarea mea ca individ. Mama se va bucura să audă (recte să citească  asta. Dacă i-ar face și un nepot, poate ar determina-o să treacă o mică parte din avere pe numele meu! Ce nu știe Moldoveanca Șefă este ca multe dintre ele au deja 1-2 copii, iar dacă averea familiei noastre se va împarți după numărul de nepoți e posibil să o las pe Blondă cu 1%. Să revenim, zic!

Dacă anul trecut mi-a pus Nicole teancul de cărți în brațe și mi-a spus: "Vezi! Nu mi le dai peste 100 de ani înapoi!", anul acesta a preluat inițiativa Mary Ana care mi-a făcut colet și mi-a dăruit o parte consistentă din lecturile anului 2013. Am mai cumpărat și eu 1-2 cărți și uite cum a apărut lista scurtă.

Mi s-a spus că prezentările de carte sunt plictisitoare și sunt sărite (adică necitite), la fel ca și poeziile, dar eu mă încăpățânez să îmi relatez lecturile. Astfel că public mai jos lista cărților programate pentru 2013. Sunt 11 la număr, semn că mai e loc doar de una pentru a ne atinge Reading Challenge-ul. Nu există nicio garanție că vor fi citite toate, dar unele dintre ele au șanse bune pentru că mi le doresc de mult. Deci vor fi 12 recenzii, iar restul articole despre dt-uri, zâne, mândre, spiriduși și evident bere, după cum s-or nimeri.



Mulțumesc pentru cărți! Mulțumesc pentru sugestii și recomandări! Sper să revin cu recenzii pe măsura așteptărilor.

miercuri, 9 ianuarie 2013

Carte: Ani de așteptare - Fumiko Enchi

Ținând cartea în mână, Ani de așteptare de Fumiko Enchi, și privind coperta ce înfățișează o gheișă, am realizat că pe tot parcursul anului 2012 nu citisem nicio carte scrisă de o femeie. Ba mai mult, de când am început să scriu despre cărțile pe care le citesc nu avusesem plăcerea de a citi o carte scrisă de o femeie. Există o singură excepție: cartea despre bunele maniere. Dar acolo e vorba de un regulament precis și nu de o poveste.

Mă fascinează cultura japoneză. Nu sunt un mare cunoscător, dar puținele informații pe care le dețin îmi creează imaginea unei societăți în care respectul, onoarea, devotamentul, dăruirea sunt elemente primordiale. Ori aceste valori îmi sunt tare dragi și mi-ar plăcea ca într-o bună zi să le stăpânesc și eu.

Romanul prezintă viața lui Tomo, soția unui funcționar public pe nume Shirakawa, din momentul în care acesta o convoacă la o discuție în care îi prezintă dorința de a avea o concubină, și mai mult, îi atribuie ei sarcina de a îi găsi una. Cam ce poate fi mai fain în viață decât să vină soțul la tine și îți spună că nu prea te mai vede ca femeie și să te roage să îi găsești o amantă pe măsura gustului și rafinamentului tău. Răvășită de această solicitare, Tomo începe să se conformeze și, după căutări ample, o cumpără  de la părinții aflați într-un impas financiar, pe Suga - o copilă de nici cincisprezece ani căreia i se spune că va merge fată în casă.


Dacă pentru Tomo viața începe să prindă accente de dramă, Shirakawa are totul clar în minte: el a făcut mulți bani, este șeful poliției, mâna dreaptă a unui funcționar de rang înalt, deci trebuie să se destindă și trebuie să aibă pe cineva în casă care să îl îngrijească.  Principala temere a lui Tomo nu este faptul că bărbatul ei va avea  o altă femeie, ci că această va locui sub aceeași streașină cu ea și că îi poate periclita autoritatea de stăpână, dar și mai important, îi poate păta renumele familiei. Chiar și în Japonia epocii Meiji, să îți grupezi amantele cu soția în cadrul familiei, sub același acoperiș nu este văzut ca fiind un lucru onorabil. Dar, Shirakawa - care provine dintr-o familie de samurai de ordin mijlociu, nu arată, cu excepția a 2-3 momente, a avea nimic din trăsăturile caracteristice ale acestui neam.

Când Suga începe să se maturizeze și să devină cu adevărat femeie, urmează Yumi (o altă copilă), iar ceva și mai târziu Miya - nora (soția fiului cel mare). Viața familiei Shirakawa devine destul de încâlcită astfel încât din cei 7-8 copii ai lui Michimasa (fiul cel mare al lui Shirakawa) există teama că unul din ei să fie în fapt al bunicului (Shirakawa). Dragostea lui Tomo pentru Shirakawa se degradează destul de rapid în aceste condiții, dar, ceea ce nu este de trecut cu vederea, respectul datorat soțului rămâne intact.

Pe parcursul romanului ajungi să cunoști patru tipologii de femei japoneze: Tomo, Suga, Yumi și Miya. Eu unul am asemănat-o pe Tomo cu Victoria Lipan (pentru cine își mai amintește de romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu), cu mențiunea că bărbatul Victoriei Lipan era un om integru, pe când Shirakawa este un afemeiat și un egoist. Suga și Yumi sunt tipuri diferite de frumusețe feminină, care deși ajung metresele lui Shirakawa, au un comportament ireproșabil și au un singur țel: să-și slujească stăpânul. Avem deci prototipul bărbatului afemeiat și al soției care luptă din răsputeri pentru a menține familia sau măcar aparențele unei familii. Sună cunoscut? Hai că ne luptăm cu asta ai astăzi, sute de ani mai târziu.

O cartea foarte ușor de citit. Un stil clar, plăcut, care îți comunică mesajul direct, prin intermediul cuvintelor simple. Singura dificultate ar putea fi numărul relativ mare de personaje, lucru ce se întâmplă frecvent în literatura japoneză, dar nucleul celor care determină acțiunea poate fi ușor ținut în evidență. Romanul Ani de așteptare a primit premiul Norma în 1957. Dacă mai adaug faptul că în cele câtăva zile cât am stat acasă de sărbători, cartea a fost citită și de mama și de tata și amândoi s-au arătat încântați, devine clar că acest roman primește recomandarea mea pentru lectură.

Acestă carte poate fi cumpărată de aici.

duminică, 6 ianuarie 2013

Capitalizarea Bisericii Ortodoxe Romane

Reacție la articolul anterior am primit un link, de la un anonim, cu un film pe care am avut răbdarea sa îl urmăresc. În fapt, este o înregistrare a emisiunii Cu ochii'n 4, de la TVR1, de prin 2011. Dacă ai puțină răbdare să urmărești filmul s-ar putea sa îl consideri interesant. Felicitările mele realizatorilor! Semn că, și la TVR1, pe bani publici, se poate.

Nu uita: Cunoașterea ne eliberează!

Sursa clipului o găsești aici. Câți dintre noi credem că biserica ar trebui sa plătească impozite și să aibă o politică de încasări transparentă? Comentariile le aștept mai jos.


vineri, 4 ianuarie 2013

Incinerare

Am văzut că Sergiu Nicolaescu nu va beneficia de slujbă religioasă, întrucât a solicitat să fie incinerat și mi-am adus aminte că am o problemă mai veche pe tema asta (detalii aici).

Biserica Ortodoxă a dat o circulară, în urmă cu ceva timp, prin care preoții au fost informați va vor fi excomunicați  dacă efectuează slujbe religioase persoanelor care aleg să fie incinerate. Menționez că am văzut un reportaj pe tema asta și nu m-am ostenit să verific sursa, dar comportamentul clericilor în cazul Nicolaescu pare să valideze ideea.


Acum câteva sute de ani, preoții le explicau răzeșilor și iobagilor să stea liniștiți și să își vadă de lucratul pământului boierilor în liniște și să nu fie deranjați că sunt săraci lipiți, că nu au ce pune pe masă, că boierul le ia truda, FEMEIA și fiica virgină, onoarea și uneori chiar și viața, pentru că doar spiritul contează și nimic din ceea ce e pământesc. Deci, trupul putea fi pângărit pentru că sufletul rămânea intact, iar în viața de apoi, răzeșii împreună cu iobagii se vor lăfăi în arealul Raiului, pe când nobilii violatori de trupuri și suflete, vor putrezi în focurile Iadului.

Criza economică a generat printre altele o schimbare, firească dacă stai bine să te gândești, în modul în care oamenii văd înmormântarea. Taxele, costul uneori ridicol de mare al locului de veci, costurile cu biserica, preoții, dascălii, groparul, sicriul, haine, prapuri, cu pomenile și cu tot ce mai avem noi în cultură, i-au determinat pe mulți să apeleze la incinerare. (Firește că nu e cazul D-lui Nicolaescu, el având cu siguranță alte motive).

Ce urăște cel mai mult un manager? Scăderea vânzărilor. Ori de ce au parte clericii pe timp de criză? De sinucideri și incinerări, deci de o scădere a încasărilor legate de ritualul înmormântării. Dar ce mai știe un bun manager? Să acționeze din timp. Și uite cum au dat această lege internă care interzice slujba persoanelor care alege incinerarea. Dintr-o dată, trupul a devenit important. Chiar dacă el putrezește, de multe ori chiar cât omul este încă în viață, îl vor. Firește că nu îl vor gratis! Ci cu taxe și parastase periodice incluse! 

Poate ai văzut acum vreo 2-3 luni, la Iași un nene (care acum a fost ales parlamentar) a efectuat o slujba pe banii lui, pentru aproximativ 40 de oameni care muriseră și pe care nu îi revendicase nimeni de la morgă de luni de zile. Orice cleric va spune că biserica face slujbe gratis și face fapte sociale. Unii preoți fac! Clericii niciodată! (Știu un preot care crește de unul singur o armată de copii abandonați). Problema mea nu este cu preoții, ci cu instituția bisericii și înalții clerici ce o conduc (scrisul cu litere mici este intenționat). Clericii sunt interesați de Catedrala Neamului - un colos de piatra și marmura care va costa sute de milioane de euro.  Iar la asta trebuie să contribuie și vii și morții. Nu m-ar mira ca la finalul construcției să le taie mâinile muncitorilor, precum la Taj Mahal, ca să nu mai poată face una la fel. Clericii îi vor pe oameni în genunchi și cu mâna întinsă. Clericii sunt niște vânzători de vise!

Personal mă doare la bască ce se întâmplă cu trupul meu după ce nu voi mai fi. Poate apuc să scriu o carte sau să fac un copil și își vor aduce aminte de mine pe baza a ceea ce am făcut și/sau am fost. Sau poate  voi trece neobservat. Înțeleg totuși nevoia celorlalți pentru o înmormântare după ritualul creștin. Înțeleg însă și mai bine libertatea fiecăruia de a alege cum dorește să se ducă.

PS: rămân dator cu un articol despre o slujbă religioasă la care participam cu toți și care este extrem de misogină (în opinia mea).

joi, 3 ianuarie 2013

India - New Delhi (II)

De la 1 Ianuarie 2007 (cred) nu mai avem voie să tăiem porcul prin metoda tradițională, adică prin înjunghiere. Normele europene prevăd o metodă care aduce moartea instantaneu și fără durere: prin electrocutare. Și totuși sunt convins că de Crăciun sute de mii de porci au fost tăiați exact așa cum îi tăiau și oamenii lui Decebal. Ba mai mult, stăm cu ligheanul și culegem sângele ce țâșnește din porcul ce agonizează,  sânge pe care îl închegăm, îl preparăm și îl servim cu cei mai dragi nouă (mâncarea poartă numele de sângerete . În mod absolut similar în India sistemul de caste a fost desființat. Prin tratatele semnate, oficial nu mai există caste. Realitatea e aceeași ca și la noi! Castele sunt tot acolo și probabil vor mai fi pentru mulți ani de acum înainte. 


Există patru caste. Prima este casta războinicilor. Din ea fac parte strămoșii celor care au luptat. Următoarea este casta clericilor (doar nu se putea să nu aibă și popii lor o tagmă importantă). A treia castă este una combinată, iar ultima este casta celor de neatins ("untouchables"). Cei din ultima castă sunt cei care ne șochează pe noi prin sărăcia în care trăiesc. M-am interesat să văd dacă este posibil să îți dai upgrade la castă și, tehnic cel puțin, dacă faci școală și bani, poți accede la alt tip de viață. Cu alte cuvinte nimeni nu îi fură banii unui untouchable, doar ca să se asigure că rămâne sărac. Dar, dacă toată viața ai scurmat cu bătu  în gunoi să prinzi o râmă sau un gândac, nu ai fost niciodată la școală, cam care sunt șansele să te împlinești social, material, etc.? Cam aceleași pe care le am eu să câștig la 6 din 49 când nu joc.

Fiind un băiat singur, în sensul că fug femeile de mine ca dracu' de tămâie și evanghelie, m-am interesat cum e  treaba cu căsătoria. Din câte îmi amintesc (asta e doar un mod de a părea că știu multe, dar în fapt le scot din burtă), India este pe locul 2 după Venezuela la numărul de Miss Univers. Poate nu e chiar pe doi, dar sigur au avut mai multe câștigătoare de-a lungul vremii. Și uite-așa m-am pus în pielea unui indian și am realizat că mie sigur mi-ar fi căzut cu tronc una din altă castă. Se poate? Revenim la povestea cu porcul. Tehnic se poate, practic e cam greu. Totul depinde de gradul de educație și de implicare în religie al familiei. În regiunile în care doctrina socială și religioasă sunt urmate strict, căsătoria inter-caste se pedepsește cu moartea mirilor. Acum dacă stau să mă gândesc nici nu mai sunt atât de surprins. Păi ce, la noi se poate face cine vrea notar? 

Deși sper că acest lucru să fie o raritate, încă se mai practică pe scară largă căsătoria aranjată. Mai precis, când te-ai făcut frumușică și ai vreo 16-18 ani, vine tati și îți spune că ți-a găsit soț. Dacă este un tati fain, îți oferă mai multe variante și poți să ai și tu un cuvânt de spus. Prima femeie cu care am discutat despre căsătorie fusese măritată fără drept de apel cu mai mult timp în urmă, pe principiu: Știu eu ce e mai bine pentru tine! Tu nu vezi câte divorțuri sunt în ziua de azi?. Cea de-a doua femeie, care era și cea mai frumoasă  dintre fetele pe care le-am întâlnit în această călătorie, trăia cu promisiunea părinților că atunci când îi va veni momentul va avea o perioadă de timp să îl cunoască pe domnul în cauză și să se decidă dacă acceptă.

Statistic, căsătoriile aranjate durează mai mult. Consider această statistică, viciată tocmai de fundalul cultural. O femeie căsătorită astfel nu va comenta niciodată că nu e mulțumită de soț și va accepta o viață tristă de dragul familiei și mai ales pentru a păstra aparențele sociale. O femeie divorțată în India este ca o boală infecțioasă. Nimeni nu o vrea. Pe măsură ce emanciparea femeii căpăta contur începe să crească numărul femeilor capabile să se întrețină singure pe bază propriei cariere. În astfel de situații capătă curajul necesar pentru a adopta un altfel de comportament. Vârsta media pentru căsătorie a urcat în ultimii 10 ani. Dacă prin anii '90, căsătoria avea loc la 16-18 ani, acum fetele își doresc acest pas pe la 22-24. În schimb nici una din femeile cu care am discutat acest subiect nu accepta să rămână nemăritată până la 30 ani. Această vârstă, 30 de ani, echivala în mintea lor cu infertilitatea și (adaug eu) cu râsul lumii.

Înainte de a pune punct acestui articol, mai  spun doar că m-a distrat modul în care am fost prezentat unei tinere domnișoare: "El este Marius, este necăsătorit și te poate duce în România!". Ei? Nu oriunde, ci în România. Asta da ofertă! Așa că fetelor de pe plaiul lui Decebal, vă mai las câteva luni să vă gândiți și să îmi faceți o propunere concretă, căci altfel, în următoarea delegație în India, mă însor. Și nu ar fi păcat de sângele meu de urmaș al lui Ștefan, să contribui la înzestrarea altui popor?

marți, 1 ianuarie 2013

India - New Delhi (I)

Sunt Zen! Și asta nu pentru că zeul Buddha ar fi reușit să mă convingă să mă lepăd de Cristos așa cum a făcut-o strămoșul nostru al cărui nume-l port, ci mai degrabă pentru că Divinitatea s-a auto sesizat și a vrut să îmi arate o greșeală pe care o fac mereu și așa m-a trimis în India. Mereu m-am considerat un băiat sărac din provincie, plecat să facă facultate în capitală, care urmărindu-și  parțial visul și-a făcut firmă de software, dar care nu a ajuns să facă și bani adevărați.

Imagine de tip panorama de la Taj Mahal
Mi-a trebuit o săptămâna în Delhi că să reevaluez ce înseamnă sărăcia și lipsa de șansa. De fapt mi-au trebuit 3 ore într-o mașină închiriată în drum spre Agra, localitatea în care se află Taj Mahal-ul. Printr-un șir de întâmplări ciudate, gen licența șoferului tocmit expira în ziua aia - el habar neavând, șoferul găsit să îl înlocuiască ne-a preluat din alt capăt al orașului și ar fi pretins bani mai mulți că avea mașină mai șmecheră, etc., am ajuns să călătorim spre Agra pe ceea ce s-ar fi numit un drum național, în dauna autostrăzii. 230 km de drum național aveau să îl facă pe Furnică să regrete că nu și-a făcut vaccinurile, pe mine că mi le-am făcut parțial (firește la momentul plecării se terminaseră în România vaccinurile de febră tifoidă) și pe amândoi să realizăm că nu sunt bogați, ci foarte bogați, nu suntem educați, ci doctori în comportament civic, că stewardesele de la Air France/KLM, pe care nu le aveam în top, sunt femeile la care râvnim cel mai mult! La dracu și în brațele unui însoțitor de zvor Air France m-aș fi simțit mai în siguranță! 

M-am cam aprins și nu am luat faptele în ordinea cronologică, cât să poată fi și înțelese.

Am ajuns la hotel pe la 1 noapte, depășind cu veselie situații precum cea în care șoferul a încercat să ne ceară bani de parcare în condițiile în care eu stabilisem deja cu hotelul costul total al transportului. Zona era "de vis:. Pe o alee pe care eu și Furnică nu puteam merge unul lângă altul se afla intrarea în hotel: o ușă de tablă, în care trebuia să bați pentru a îl trezi pe nenea. Deja începusem să realizăm că nu e de bine. Am urcat niște scări în spirală și țin minte că am remarcat cum sare praful din covor la fiecare pas cu care înaintam. Ajunși în cameră râsul s-a combinat cu îngrijorarea. Camera era foarte mică, cu mobilier trist și vechi, cu puțin mucegai în colțul în care se afla ventilatorul, lucru care nu m-a alarmat comparativ cu lipsa prosoapelor și a săpunului de la baie. De comun acord am luat următoarea decizie: dormim îmbrăcați, scoatem sticla de whisky pe care de data asta o luasem din duty free, scoatem laptopurile și ne găsim alt hotel. Două ore și 250 ml de whisky mai târziu dădeam cu cardul pentru un hotel de 4 stele: Vikram Hotel Primul hotel (The Hospitality Home Bed & Breakfast) fusese ales pe baza comentariilor foarte, foarte bune de pe booking.com, în ciuda faptului că avea doar 2 stele. Am mai învățat deci, că setele primează referințelor. Pentru cei care vor citi acest articol din postura unora care urmează să călătorească în New Delhi, le transmit că al doilea hotel este foarte bun! Mega bun, raportat le prețul pe care îl dai! Și are și un bucătar meseriaș.

Mi-a fost dat să cunosc în viața asta câteva femei (nu multe), unele remarcându-se printr-o sensibilitate aparte. Atât eu cât și Furnică am intenționat să luam fetele cu noi în delegația aceasta. Atât DT, cât și doamna Furnică au declinat invitația.  Pe tot parcursul călătoriei  ne întrebam unul pe celălalt ce am fi făcut dacă vreo una dintre fete ar fi fost cu noi. Am avut momente în care ne-am descurcat noi cu greu, cum ar fi intratul și ieșitul din metrou, și ne amuzam încercând să ne imaginăm ce ar fi făcut o femeie (oricare) în situația respectivă. 

Trebuie însă să recunosc că monumentele sunt incredibile. Am să pun imaginile într-un alt articol, împreună cu  detaliile specifice. La unele temple filmatul este interzis și în consecință am sa caut poze pe net sau am să scanez broșurile cumpărate. Restul fotografiilor le pun pe pagina de Facebook.


În drum spre Agra

New Delhi

În drum spre Agra

New Delhi

Intersecție in Delhi
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This