joi, 20 septembrie 2012

Teatru Palatul Copiilor: Egoistul

DT nu mai vrea teatru. De fapt nu a mai vrut teatru până când a auzit că eu mi-am luat bilete la două piese. Cam cum crezi că a comentat vestea? Simplu: Vreau și eu să merg la teatru cu tine! Pune mâna și comandă alte două bilete, dar, ghinion doar la una am mai prins loc lângă mine. La Egoistul aveam locuri separate: eu în față central, ea mai în spate. În zadar am cumpărat eu locul 2 de la margine cu speranța că poate locul 1 nu se va vinde (fiind singur), pentru că m-am trezit, la livrare, cu locul 5 pe bilet. Adică, de la margine, fix un număr par de locuri.

Întrucât în weekend am fost plecat pe munte nu ne mai văzuserăm de vreo 3-4 zile, ceea ce cu siguranță se apropia de recordul verii. O sun să îi amintesc de piesă, iar în final îi spun: Te rog să nu te faci păpușă! Nu ne-am văzut de câteva zile și nu am nevoie de senzații țări! Crezi că m-a ascultat? Femeia! Cu un aer oarecum neglijent mi-a apărut mergând drept cum îi este felul, zâmbind cu toată gura, recunoscându-și astfel vinovăția. Purta o rochița mov (movulie sau lila aș spune, dacă aș cunoaște și aș vedea corect culorile) până peste genunchi, dintr-un material ușor creponat. Trebuie să fi fost un material deosebit pentru că atunci când am atins-o am simțit totul, până la piele și dincolo chiar, până la nivelul moleculelor. Lilaul era presărat cu un model format din linii și puncte a căror culoare nu am reușit să o determin până la finalul serii. Forma cambrată a rochiei îi punea în evidența talia și sânii ascunși într-un decolteu strâmt care deși era menit să îi ferească de ochii lumii, nu făcea decât să incite la investigații amănunțite. În picioare purta sandale mov, cu toc înalt, foarte probabil din colecția Nine West Blumarine (iar dacă am greșit mi-o iau rău de tot; mi-am luat-o). Deși peste genunchi, pe tocuri, rochița nu mai păstra aerul de cumințenie. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc rochiile ei nu sunt niciodată cuminți. Iar dacă vreuna reușește acest lucru, atunci o poartă ea în așa fel încât din mișcări și atitudine o învață minte. Slavă Domnului că m-a proiectat tata înalt și chiar și cu sandale cu toc tot reușeam să o privesc de sus (doar la propriu). Purta părul liber, adunat într-o parte, peste umăr, pentru că știe că așa mă distruge. Carevasazică scosese artileria! Bestia! E drept că și eu îmi pusesem bretele și cămașa albă, dar chiar și așa mă simțeam....ciudat. Nu aveam cum să mă simt altfel. Ea era atât de frumoasă, iar eu....eu am realizat că mă așteaptă o seară grea.

La teatru, nu am reușit să o conving să stea pe locul mai bun (adică mai în față și mai central), așa că m-am așezat eu lângă ea, măcar până mă va ridica posesorul de drept al scaunului alăturat. În stânga locuri ocupate. Un cuplu. În drepta patru scaune libere, echivalentul a două cupluri. Curat ghinion! cum ar spune Caragiale.

Nu trece mult și vine un domn, care puțin contrariat mă întreabă dacă cel pe care stau eu este locul numărul patru întrucât el ar avea biletul corespunzător. Îi spun că am bilet în altă parte și dau să mă ridic. Atunci, domnul face imprudența de a mi se confesa cum că și el și soția lui au bilete în locuri separate. Dumnezeu există! Nu trebuie să mi se arate. Îl cred pe cuvânt. Trebuie doar din când în când să îmi dea câte un semn. Iar acum tocmai o făcuse!
 - Vă propun să vă ofer locul meu. Este mai în față și este central. Ce ați spune dacă am face schimb de locuri? zic eu cu un zâmbet stregar pe buze.
 Domnul se uită alternativ la locul patru, se uită la DT, se uită în direcția pe care i-o indicasem ca ar fi locul mai bun, se uită din nou la DT și se tot uită, și analiză. Mai, mai că nu ar fi vrut să facă schimbul. Văzând că are îndoieli și că deja avea Bingo! în ochi când arunca cu privirea pe furiș către DT am insistat:
 - Nu văd din ce motiv ați refuza un loc mai bun! Vă repet locul meu este pe centru și cred că soția dvs. (pe care mi-o arătase undeva în margine) ar putea vedea piesa dintr-un loc mai apropiat de scenă.
 Ei când am rostit sintagma "soția dvs." am simțit cum am atins unde trebuie. Puțin buimac și fasticindu-se am făcut schimb de bilete și uite așa mi-am procurat locul pe care în general nu îl am.


De doi ani îmi doresc să ajung la Egoistul, în regia, traducerea și adaptarea maestrului Radu Beligan. Când aveam bani nu găseam bilete, când erau bilete nu aveam timp sau bani. Recunosc că dorința de a îl vedea pe Radu Beligan jucând la ai săi 94 de ani, m-a atras mai mult decât piesa în sine. Trebuie să mai fac o confesiune: în acești doi ani în care am tot visat că voi prinde piesa, așteptările mele au tot crescut astfel încât după vizionarea ei vroiam mai mult.

Egoistul este poveste unei familii prin ale cărei secțiuni poți studia relațiile dintre soț și soție, dintre ex-soți, dintre părinți și copii, dintre prieteni, dintre medic și pacient. Egoistul se dovedește a fi doar un doritor de liniște, pe care o plătește oferind cecuri celor din jur, astâmpărându-le astfel, vremelnic, strigătele și nevoia de bani. Egoismul reclamat în această piesă este în fapt lipsa dorinței de a fi complice și în același timp sponsor al unor comportamente a căror moralitate este îndoielnică.

Ce mi s-a părut mie cu adevărat interesant este să vezi cum  se pot ține în frâu 94 de ani de viață.. Radu Beligan îl interpretează pe Leon Saint-Pe, un bătrân dramaturg care foarte bine poate avea și el 94 de ani. În acest context, am privit cu atenție încercând să deduc care din gesturile de oboseală sunt ale lui Radu Beligan și care ale lui Leon Saint-Pe. De fiecare dată când credeam că am identificat oboseala Maestului, acesta sărea sprinten (raportat la vârstă, firește) încât mă făcea să cred că personajul era cel ostenit mai devreme.

Ce îmi place la Radu Beligan este că nu e doar un artist. Omul asta a reușit să aibă kwan-ul! Actor în peste 100 de piese (eu am numarat 111 roluri), soț, tată, scriitor, regizor, traducător, o grămadă de premii, etc. M-aș hazarda să spun ca 94% din oameni nu citesc 111 cărți pe parcursul întregii vieți. Ce să mai spun să înveți 111 roluri... În urmă cu câțiva ani l-am urmărit pe Radu Beligan la emisiunea Profesioniștii (am pus link), cu Eugenia Voda. Mi-a plăcut modestia și filosofia de viață. Recomand cu căldură interviul.

Mă întreb, Radu Beligan are vreun regret? 

2 comentarii:

  1. Buna Marius, mi-a placut foarte mult postul acesta pentru ca desi eu m-am apucat sa-l citesc sperind sa gasesc o recenzie stufoasa si savuroasa a piesei, am gasit un elogiu superb adus acestei fete frumoase si inteleg ca foarte deosebite - pe numele ei DT.
    Acum, cred ca poate ti-ar folosi urmatoarele hint-uti in ceea ce priveste filozofia feminina, astfel incat sa limitezi dimensiunea dezastrului care totusi nu poate fi inlaturat. 1 la mina indata ce ai sa-i spui unei femei "nu te face papusa" ea nu va auzi decat partea care o intereseaza si anume ca sta in puterea ei sa devina papusa, asta daca nu e deja, deci prin urmare va incerca asta (sa se papusizeze) pina va reusi asta! Si atunci, vai tie!
    2 la mina rochitele sunt ele insele, prin ceea ce sunt, un simbol al feminitatii. Nu stiu toate femininele sa le poarte si de aceea nici nu se hazardeaza multe! Anca stie pentru ca ea poarta - in principiu - exlusiv rochite! Sigur, pe Piatra Craiului Anca nu urca imbracata in rochita (dar da, Anca urca pe Piatra Craiului) dar in rest Anca are un sifonier - nu-i asa - de tot soiul de rochite pentru tot soiul de ocazii. Sper din suflet ca DT este satena caci altfel lila-ul este o culoare nefericita, nu complimenteaza multe tipuri de piele si culori de par! Insa contez pe ea, bazandu-ma pe efectul obtinut pe tine :-)
    Cred ca este totusi un pic rautacioasa prietena ta pentru ca sa stii, pina si eu care-s o fina cunoscatoare nu prea fac diferenta intre pantofii de la Nine WEst si cei de la Blumarine, ambele firme produc papuci de calitate, bine finisati, eu inclin mai degraba catre Blumarin decat catre Nine West totusi, cu unele mici exceptii (cum au fost sandalele colorate din colectia de vara 2011 de la Nine West, eu cand le-am vazut am facut ca MOromete cu girafa "asa ceva nu se exista!"). Asa ca nu avea mai Marius, de ce sa ti-o "traga" din atita lucru unless nu cauta un motiv de tachinat pe principiul acela frantuzesc pe care sunt convinsa ca-l cunosti cu qui s'aime...
    Asa! Apropos de ce regrete are domnul Beligan sunt convinsa ca foarte multe, dragul meu! In primul rind ca i-a trecut viata asa de repede! Un om ca el simte 94 de ani ca un clipit de pleoapa! Si as mai stii sa-ti spun eu unul: ca Dinica a murit inaintea lui si ca a "spart" astfel trioleta de aur din Tache, Ianke si Cadir
    Cu drag si seara frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Buna Anca,

      Nu stiu cat ti-a placut articolul, dar pe mine m-a distrat la maxim comentariul tau. Hai sa si raspundem:

      Marius stie. Desi are o fata de copil cuminte, Marius stie si intelege mai mult decat lasa impresia. Ca atare Marius stie ce va genera sintagma "nu te face papusa", dar lui Marius nu ii este frica sa umble cu papusile. Suna cam girlish, dar asta e realiatea. :)

      Ma chinui de ceva timp sa invat diferenta dintre saten si castaniu. Cand voi reusi sa retin care are reflezii de rosu in el am sa revin cu mai multe detalii.

      Marius este extrem de incantat sa auda ca Anca urca muntele. Cu atat mai mult cu cat muntele este Piatra Craiului. Combinatia dintre urcatul muntelui si sifonerul plin cu rochite, Marius o gaseste ca fiind incantatoare. Ce surpriza! Si Anca inclina catre Blumarine fata de Nine West. Oare de ce?

      Btw, am vazut Take, Ianke si Cadir in distributia respectiva. Dar pe vremea respectiva nu aveam blog si deci nu am scris despre...

      Multumesc mult pentru comentariu. O seara buna!
      Marius

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This