joi, 27 septembrie 2012

Balada Îndrăgostitului

                                   de Marius Mihalca

Prin vena-mi seacă,
Sângele-i mânjit cu dor,
Celulele-mi sunt arse
De gânduri cu fior.
Gura mi-e secată,
Se chinuie-n sevraj
E de sărut uitată
S-o satur n-am curaj.
Trupul îmi tremură în spasme,
Am friguri și dureri,
O iubesc ca-n basme,
Dar nu mai am puteri.

Doctore!
Eu am venit să-ți spun,
Să afle lumea-n sat
Că nu sunt nebun,
Și că n-am visat:
Eu, azi, am murit,
Fiind îndrăgostit.

Părinte, ia-mi povara
Ce în suflet stă,
Nu-mi da la schimb ocara,
Adu patrafirul și spovedește-mă!
Și am să-ți spun Sfinție
Că eu am iubit,
Dar nu a fost să fie
Și am pătimit.
Părinte-nchide ochii!
Cheamă-l pe Dumnezeu
Și zi-i că din sat astăzi,                         
Se duce-un fariseu.
El stie c-am să mor
De când mi-a hărăzit,
Din vorbe cu umor
Să cad îndrăgostit.
Sădește-n mine duhul,
Mă vreau împărtășit
Căci mi-am vândut trupul
Și sunt îndrăgostit.

Sărut mâna, maică!
În van ai pus pe masă,
Merinde și palincă
Eu n-am să dorm acasă.
Maicuță-ți mulțumesc,
Că m-ai învățat
Viața s-o trăiesc
Și să fiu bărbat.
Nu plânge maică dragă,
Căci eu te-am pregătit,
La praznic sa le spui,
C-am fost îndrăgostit.

Sunt gata! Pot sa mor!
Cu zâmbetul pe buze
Și-n suflet cu un dor,
Mă-ndrept către ecluze.
Sunt fericit!
Moartea e un pas,
De îndrăgostit.

Data: 5 Septembrie 2012 

luni, 24 septembrie 2012

Girlish

Cred că m-au ajuns blestemele și vorbele zeflemitoare ale prietenilor mei. Toate aceste articole despre lucruri nedemne de un bărbat mi-au adus un blestem. În zadar mi-a spus doamna doctor că mi se trage de la nopțile nedormite, mese neregulate, stress și alimentație nepotrivită. Cine o crede? Eu cu siguranță nu!

Și uite așa, din cauza acestui blestem, sub forma unei dermatite ce îmi face pielea de pe față mai roșie și o exfoliază, am ajuns să mă demachiez în fiecare seară și dimineață. Am ajuns chiar să îmi cumpăr discuri de bumbac pe care le utilizez împreună cu o soluție de la Avene pentru curățarea tenului. Hello? Realizezi că am discuri de bumbac în baie? Acum zi și tu: cum îmi stă mie la oglindă, ștergându-mi fața seara și dimineața cu o apă tonică? Pe urmă, aștept să mi se usuce tenul și aplic câte o cremă în funcție de momentul zilei. Tot timpul i-am considerat pe cei care vînd apă termală niște bandiți nepedepsiți ai istoriei. Iei apă de la robinet, o îmbuteliezi și o vinzi foarte scump drept un elixir al frumuseții. Doar creatorii de modă sunt mai bandiți, dar despre asta cu altă ocazie. Trăiesc cu coșmarul ca într-o zi am să mă bat cu vreo duduie, pentru o poziție centrală la demachiat. Sau să ne păruim pentru ultimul disc de bumbac!

Fotografie găsită pe  http://www.123rf.com 
În altă ordine de idei astăzi mi s-a atras atenția că am dat Like pe Facebook la o rochie de seară. Dacă îmi amintesc bine era o rochie de la Cristallini și cred că am dat mai multe like-uri. OK! OK! Recunosc, am Like pe pagina de la Cristallini. Dar un bărbat trebuie să fie la curent cu ce se poartă, nu? 

Acum când scriu, începe, până și mie, să îmi pară ciudat. Dacă mai adaug, pentru cei care nu mă cunosc personal, că mi-am lăsat părul să crească.... girlish e deja moderat. Singurul argument bărbătesc este că mi-am lăsat și barbă (cel puțin până la finalul acestei săptămâni). Partea caraghioasă este ca sunt spân. Barba la  mine e mai degrabă o față neepilată!

Neapărat trebuie sa îmi administrez un antidot. Maine ies la un metru de bere în centrul vechi. 

joi, 20 septembrie 2012

Teatru Palatul Copiilor: Egoistul

DT nu mai vrea teatru. De fapt nu a mai vrut teatru până când a auzit că eu mi-am luat bilete la două piese. Cam cum crezi că a comentat vestea? Simplu: Vreau și eu să merg la teatru cu tine! Pune mâna și comandă alte două bilete, dar, ghinion doar la una am mai prins loc lângă mine. La Egoistul aveam locuri separate: eu în față central, ea mai în spate. În zadar am cumpărat eu locul 2 de la margine cu speranța că poate locul 1 nu se va vinde (fiind singur), pentru că m-am trezit, la livrare, cu locul 5 pe bilet. Adică, de la margine, fix un număr par de locuri.

Întrucât în weekend am fost plecat pe munte nu ne mai văzuserăm de vreo 3-4 zile, ceea ce cu siguranță se apropia de recordul verii. O sun să îi amintesc de piesă, iar în final îi spun: Te rog să nu te faci păpușă! Nu ne-am văzut de câteva zile și nu am nevoie de senzații țări! Crezi că m-a ascultat? Femeia! Cu un aer oarecum neglijent mi-a apărut mergând drept cum îi este felul, zâmbind cu toată gura, recunoscându-și astfel vinovăția. Purta o rochița mov (movulie sau lila aș spune, dacă aș cunoaște și aș vedea corect culorile) până peste genunchi, dintr-un material ușor creponat. Trebuie să fi fost un material deosebit pentru că atunci când am atins-o am simțit totul, până la piele și dincolo chiar, până la nivelul moleculelor. Lilaul era presărat cu un model format din linii și puncte a căror culoare nu am reușit să o determin până la finalul serii. Forma cambrată a rochiei îi punea în evidența talia și sânii ascunși într-un decolteu strâmt care deși era menit să îi ferească de ochii lumii, nu făcea decât să incite la investigații amănunțite. În picioare purta sandale mov, cu toc înalt, foarte probabil din colecția Nine West Blumarine (iar dacă am greșit mi-o iau rău de tot; mi-am luat-o). Deși peste genunchi, pe tocuri, rochița nu mai păstra aerul de cumințenie. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc rochiile ei nu sunt niciodată cuminți. Iar dacă vreuna reușește acest lucru, atunci o poartă ea în așa fel încât din mișcări și atitudine o învață minte. Slavă Domnului că m-a proiectat tata înalt și chiar și cu sandale cu toc tot reușeam să o privesc de sus (doar la propriu). Purta părul liber, adunat într-o parte, peste umăr, pentru că știe că așa mă distruge. Carevasazică scosese artileria! Bestia! E drept că și eu îmi pusesem bretele și cămașa albă, dar chiar și așa mă simțeam....ciudat. Nu aveam cum să mă simt altfel. Ea era atât de frumoasă, iar eu....eu am realizat că mă așteaptă o seară grea.

La teatru, nu am reușit să o conving să stea pe locul mai bun (adică mai în față și mai central), așa că m-am așezat eu lângă ea, măcar până mă va ridica posesorul de drept al scaunului alăturat. În stânga locuri ocupate. Un cuplu. În drepta patru scaune libere, echivalentul a două cupluri. Curat ghinion! cum ar spune Caragiale.

Nu trece mult și vine un domn, care puțin contrariat mă întreabă dacă cel pe care stau eu este locul numărul patru întrucât el ar avea biletul corespunzător. Îi spun că am bilet în altă parte și dau să mă ridic. Atunci, domnul face imprudența de a mi se confesa cum că și el și soția lui au bilete în locuri separate. Dumnezeu există! Nu trebuie să mi se arate. Îl cred pe cuvânt. Trebuie doar din când în când să îmi dea câte un semn. Iar acum tocmai o făcuse!
 - Vă propun să vă ofer locul meu. Este mai în față și este central. Ce ați spune dacă am face schimb de locuri? zic eu cu un zâmbet stregar pe buze.
 Domnul se uită alternativ la locul patru, se uită la DT, se uită în direcția pe care i-o indicasem ca ar fi locul mai bun, se uită din nou la DT și se tot uită, și analiză. Mai, mai că nu ar fi vrut să facă schimbul. Văzând că are îndoieli și că deja avea Bingo! în ochi când arunca cu privirea pe furiș către DT am insistat:
 - Nu văd din ce motiv ați refuza un loc mai bun! Vă repet locul meu este pe centru și cred că soția dvs. (pe care mi-o arătase undeva în margine) ar putea vedea piesa dintr-un loc mai apropiat de scenă.
 Ei când am rostit sintagma "soția dvs." am simțit cum am atins unde trebuie. Puțin buimac și fasticindu-se am făcut schimb de bilete și uite așa mi-am procurat locul pe care în general nu îl am.


De doi ani îmi doresc să ajung la Egoistul, în regia, traducerea și adaptarea maestrului Radu Beligan. Când aveam bani nu găseam bilete, când erau bilete nu aveam timp sau bani. Recunosc că dorința de a îl vedea pe Radu Beligan jucând la ai săi 94 de ani, m-a atras mai mult decât piesa în sine. Trebuie să mai fac o confesiune: în acești doi ani în care am tot visat că voi prinde piesa, așteptările mele au tot crescut astfel încât după vizionarea ei vroiam mai mult.

Egoistul este poveste unei familii prin ale cărei secțiuni poți studia relațiile dintre soț și soție, dintre ex-soți, dintre părinți și copii, dintre prieteni, dintre medic și pacient. Egoistul se dovedește a fi doar un doritor de liniște, pe care o plătește oferind cecuri celor din jur, astâmpărându-le astfel, vremelnic, strigătele și nevoia de bani. Egoismul reclamat în această piesă este în fapt lipsa dorinței de a fi complice și în același timp sponsor al unor comportamente a căror moralitate este îndoielnică.

Ce mi s-a părut mie cu adevărat interesant este să vezi cum  se pot ține în frâu 94 de ani de viață.. Radu Beligan îl interpretează pe Leon Saint-Pe, un bătrân dramaturg care foarte bine poate avea și el 94 de ani. În acest context, am privit cu atenție încercând să deduc care din gesturile de oboseală sunt ale lui Radu Beligan și care ale lui Leon Saint-Pe. De fiecare dată când credeam că am identificat oboseala Maestului, acesta sărea sprinten (raportat la vârstă, firește) încât mă făcea să cred că personajul era cel ostenit mai devreme.

Ce îmi place la Radu Beligan este că nu e doar un artist. Omul asta a reușit să aibă kwan-ul! Actor în peste 100 de piese (eu am numarat 111 roluri), soț, tată, scriitor, regizor, traducător, o grămadă de premii, etc. M-aș hazarda să spun ca 94% din oameni nu citesc 111 cărți pe parcursul întregii vieți. Ce să mai spun să înveți 111 roluri... În urmă cu câțiva ani l-am urmărit pe Radu Beligan la emisiunea Profesioniștii (am pus link), cu Eugenia Voda. Mi-a plăcut modestia și filosofia de viață. Recomand cu căldură interviul.

Mă întreb, Radu Beligan are vreun regret? 

marți, 18 septembrie 2012

Piatra Craiului

Îmi place muntele! Îmi place pentru că mă stoarce de tot ce e vlagă și putere fizică în mine și îmi eliberează mintea pentru a putea gândi limpede. Când urci pe munte, în funcție de traseu ai 3, 4, chiar 5 ore de luptă. Lupți cu propriul tău organism care încearcă să îți spună că cedează, lupți cu propriile tale gânduri ce te năpădesc.

Când începe urcușul abrut întru într-o stare de vigilență maximă. Știu că muntele încearcă să mă răpună. De obicei nu se lasă până nu îmi face măcar o vânătaie, o zgârietură, deși în esență Piatra Craiului îmi vrea capul. Are câteva săritori gândite special pentru a te prinde într-un moment de neatenție. Poate sună mai periculos decât este în realitate, dar când ești înconjurat de stâncă nu trebuie să cazi de la mai mult de 2-3 metri ca să îți rupi oasele. În plus ai și responsabilitatea celor cu care mergi. Toți trebuie să ajungă întregi la bază. De data asta am urcat în doi, ceea ce însemnă că accidentarea unuia dintre noi ar fi creat probleme mari.

Mie îmi este frică atunci când mă cațăr. Îmi este frică de înălțime. De multe ori îmi tremură picioarele. Dar nu suport gândul că muntele ar putea să mă învingă. Vreau să îl înving eu, vreau să rămân întreg și să îl umilesc în felul acesta. E ca un joc în care vrei să îi treci pe sub nas și să îi arăți că nu îți poate face nimic.

Ce reușește însă muntele de fiecare dată este să stoarcă din mine și ultima picătură de forță. I-o dau cu bucurie pentru că știu că abia atunci am mintea brici. E ca și cum aș avea un spațiu limitat și lipsa forței permite gândirii să ocupe și locul liber. În starea aia de oboseală cruntă gândesc cel mai bine.

Destul despre munte. Eu zic să punem și câteva poze, întrucât nu toată lumea are acces la pagina de Facebook.














Restul filmelor pot fi văzute aici: http://www.youtube.com/mmihalca

marți, 11 septembrie 2012

Locul doi

Am fost șoim al patriei. Am fost chiar și pionier pentru câțiva ani. Am primit acea educație care te formează pentru a fi primul, pentru a câștiga, pentru a depăși orice record. Cred că mi-am însușit cunoștințele destul de bine. Am fost un timp îndelungat liderul echipei de goniometrie, am fost primul dintre băieți la bac (și al treilea per total, încât nici chiar Moldoveanca Șefă nu cred că se aștepta), etc.

Ideea e că suntem educați și propagăm prin educație la rândul nostru noțiunea de competiție și satisfacția obținerii locului întâi. Să fii primul! Să obții cel mai bun rezultat! Să-i depășești pe toți ceilalți! Nu mă înțelege greșit. O parte din aceste deziderate le am și eu, și le susțin. Constat însă că unii dintre noi generalizăm această competiție în direcții în care nu ar trebui. Nu mi-a spus nimeni că există excepții de la regulă și uite că m-am prins greu și destul de târziu.

Mie îmi place locul doi. Atunci când sunt într-o relație, îmi place să fiu al doilea. Deși există riscul de a se înțelege că îmi plac relațiile ce implică mai mult de două persoane, și momentan nu sunt foarte departe de acest lucru, tot ce vreau să spun este că atunci când suntem doi eu prefer să fiu pe locul al doilea. În limbaj popular, mai ales dacă ești bărbat, riști să fii catalogat astfel: preș, cârpă de șters pe jos, nu ești bărbat, bleg, te lași călcat în picioare, un distrus, etc. Astea sunt doar o parte din expresiile care mi-au fost adresate mie de-a lungul timpului.

Ori eu cred că într-o relație competitivitatea individuală nu își are rostul. Momentul în care îți vezi partenerul ca pe un rival pe care vrei să îl depășești sau măcar să îl ajungi, fie punctual sau temporar, este momentul în care ai pierdut fără să-ți dai seama. Nu sunt nici un susținător al spiralei pozitive, atât timp cât este generată de competitivitate individuală. Spirala pozitivă e o denumire inventată de mine (cred) și care se referă la lucruri bune, care aduc valoare, în cascadă. Tu faci un lucru frumos pentru noi, iar eu fac altul și mai sau la fel de frumos. Dorința care te animă ar trebui să fie cea de a avea armonie, senin, frumusețe și nu cea de a depăși realizările celuilalt.

Mai există un altfel de loc doi. Ne-am născut în relația părinților noștri și nu în cea pe care o trăim noi, acum. Este foarte probabil ca partenera/partenerul nostru să fi experimentat alte relații, la fel cum am făcut-o și noi. Este, de asemenea, foarte probabil, ca una dintre acele relații să fi fost foarte importantă, să fi fost The One și să se fi terminat într-un mod nu tocmai dorit (a se citi pașnic, cu acordul părților, etc.). Este posibil ca acea relație să  fi fost un maxim (îmi promit de multe luni că am să scriu despre maxime, dar nu am reușit să concretizez nimic), ceea ce îți garantează un veșnic loc doi. Pentru unii este o dramă, pentru alții este o situație de neacceptat. Pentru mine e un fapt.

Locul doi îți dă perspectivă. Știi mereu unde vrei să ajungi. Te face să fii mai bun și să vrei mereu să oferi mai mult, și mai mult, până când într-o zi realizezi că nici chiar tu nu îți cunoști limitele și că ai depășit de mult ceea ce credeai că ești și că poți fi. Locul doi îți permite să obosești, să te refaci și să o iei de la capăt fără a pierde mare lucru. Că ești pe doi sau pe trei e cam același lucru: nu ești primul!

Locul doi poate fi și o declarație a faptului că ești conștient de ce se întâmplă, că alegi în fiecare zi să fii acolo, că ești perseverent, că iți dorești, că îl/o dorești și că te convingi, în fiecare zi, că ai făcut alegerea corectă. Ar mai fi de discutat dacă alegerea-ți este dictată preponderent de emoțional sau de rațional. Dar hai să lăsăm asta pentru un alt articol.

N-am să fiu demagog și n-am să-ți spun că nu îmi doresc să aud vreodată frazele purtătoare de cel mai,  primul, pentru prima dată, întâia oară, cu adevarat, etc. Fraze care să iți spună că munca ta chibzuită și îndelungată este acum răsplătită. Că nu ești pe primul loc, pentru că ai trecut de mult de borna care marca această poziție. Și e atât de în urmă încât nici nu se mai vede. Prefer însă prezentul și viitorul locului doi, decât trecutul locului întâi. Nu prea sunt eu un fan al fotografiilor cu mesaj scris, dar prea bine le zice Dl. Johnny. Pare și la subiect. O fi și el un cititor al blogului cine știe!  :)

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This