duminică, 15 iulie 2012

Cuvinte

Să le ia dracu de cuvinte că sunt atât de tăioase și pătrund atât de mult încât nu vreau să mai am de a face cu ele. Unele cuvinte acționează precum niște nanoboți, ingerați pe cale auditivă, al cărui scop este de a pătrunde în fibra structurii tale și de a-ți infesta esența. Urmăresc, cu grijă, cuvintele mele. Sunt atent când le pronunț și le verific ecoul pe care îl generează. Sunt însă atent și la cuvintele celorlalți. Atunci când îmi plac sar în sus și le culeg. Nu pierd niciun cuvânt. Îmi umplu brațele de ele și le păstrez arhivate, precum o colecție de timbre. Le scot la lumina din când în când, pe rând, și mă minunez de frumusețea lor. Sunt un Gollum care nu apreciază inele, ci cuvinte aranjate în fraze și propoziții. Cam în același mod mă pierd cu firea și capăt personalități multiple în prezența cuvintelor alese. Cine nu a citit un sms de mai multe ori, doar pentru că i-a plăcut mesajul?

Unele dintre cuvinte îmi sunt acre și se scurg cu greu printre ciocan, scăriță și nicovală. Mi se strepezesc dinții când aud termeni absoluți. Nimic, niciodată, totdeauna, tot, nimeni, mereu, veșnic, pururea, pe veci sunt cuvinte care îmi irită latura rațională și puținele cunostiinte pe care le am despre statistică și probabilități. Cred că nu îmi plac și pentru că, de-a lungul vieții mi-au adus prejudicii, pe care le consider ilogice. Oamenii au tendința de a se supără și de a te considera neserios dacă nu te aud vorbind în gama: "te voi iubi mereu", "vreau să fiu cu tine pentru totdeauna", "nimic și nimeni nu ne va despărți vreodată", "iți jur iubire și credință pe veci".  Ori nu trec decât câțiva ani și pentru mulți dintre noi mereu se transformă în atunci, totdeauna se transformă într-o pauză fără sfârșit, nimeni ești chiar tu care vrei să fii liber pe motiv că nu mai simți nimic, iar veci s-a transformat în 2-3 ani pe care vrei să-i lași în urmă. Eu însumi sunt tributarul unui "până când moartea ne va despărți" care a durat 8 ani.

Zadarnic am încercat să îmi pledez cauza și să explic că nu pot promite ceea ce nu știu sigur că pot da. Or eu nu sunt sigur de nimic pe lumea asta, decât că într-o zi oarecare am să mor. Pentru orice alt fapt, oricât de improbabil, există o probabilitate, în general mică, care duce la îndeplinirea lui. Pot încerca să te iubesc până la capătul zilelor, îmi doresc să fim împreună, vreau să lupt pentru tine și pentru noi. Dar tocmai pentru că te admir, te prețuiesc și te respect nu pot să te mint, deci nu-ți pot promite absolutul și certitudinea. E ceva  visceral în mine care, chiar și în momentele de maxim romantism sau maximă plăcere, mă împiedică să promit absolutul. Răspunsul, cel mai adesea, sună cam așa: "Păcat! Eu nu merg pe încercate! Eu merg la sigur!". Succes, pentru că este foarte probabil că aserțiunile care conțin termeni absoluți să se soldeze cu un eșec, prin asta înțelegând că se dovedesc a fi false.

Fotografie găsită pe  favim.com
Ne cunoaștem. Te-aș putea recunoaște într-o fotografie, fără eforturi prea mari. Nu va  fi nevoie însă. Ce tu nu știi este că eu lucrez la un portret de-al tău. Nu folosesc creioane de grafit sau pensule pentru vopsea. Folosesc cuvinte. Cuvintele mi te descriu. Ce spui, cum spui, când spui sunt în realitate linii într-un desen ce îți poate părea haotic, dar care mie îmi este folositor. Când am ascultat destul, îți iau faptele și mă apuc să netezesc liniile, să creez nuanțe, umbre și să termin portretul. La final, ștergându-mă cu dosul palmei la nas, într-un gest reflex de a verifica dacă am introdus toate elementele, pot pune desenul peste imaginea ta. Fotografia este ceea ce spui, și poate chiar crezi, că ești. Desenul, în nuanțe de alb și negru, este ceea ce cred eu că ești.  

Fapele sunt armura cuvintelor tale. Pe unele le susțin în vremuri grele, pe altele le lasă să se moară. Fără fapte cuvintele sunt doar niște sunete, niște colecții acustice serbede, la îndemâna oricui. Faptele sunt cele care șlefuiesc cuvintele, le dau contur, le dau culoare, sens și greutate. Combinația reușită dintre cuvinte și fapte dă naștere unui principiu etic. Iar principiile sunt vectorii ce indică direcția pe care o ai de urmat în viață, indiferent de momentul la care te afli. 

Pot renunța în viață la orice. Pot renunța la mine, pot renunța chiar și la tine, dar nu pot renunța la principii. Fără ele aș fi doar un punct în spațiul Minkovski. Blocat în timp, principiile nu mi-ar fi folositoare. Cum însă, lesa timpului nu este la mine, năzuiesc să fiu o succesiune de puncte, grupate într-o linie a cărei direcție o știu, dar ale cărei proprietăți sunt într-o continuă schimbare.

Notă: Acest post are printre sursele de inspirație articolul Allegro moderato, publicat de Dan Ghenea.

vineri, 6 iulie 2012

Carte: Parfumul - Patrick Suskind

Unii oameni au simțuri ieșite din comun. DT spre exemplu este capabilă să simtă plăcerea fizică cu aceeași intensitate, pe baza unei simple amintiri. Din acest motiv trebuie să fii foarte atent cum îi vorbești sau ce o întrebi atunci când ești într-un supermarket, de exemplu. O astfel de clipă de neatenție mi-a demostrat faptul că pateul Bucegi, deși poate avea alt gust, are același grad de dipersie cu cel Antrefig. Dacă mai adaugi și explicațiile pe care le furnizezi reprezentanților companiei și capetele înghesuite la marginea rândului, realizezi că aceasta este o armă pe care nu vrei să o folosești în condiții normale de temperatură și presiune. În timp ce adunam cutiile de pe jos, verificând care e boțită și va fi cumpărată și care e întreagă și ajunge înapoi pe raft, răbufnesc: 
 - Ție și o pală de vânt îți poate aduce un orgasm. 
 Cu ochii inundați de rușine, îmi răspunde încet, de parcă știa că toți ceilalți stau să asculte: 
 - Nu e adevărat! Mi s-a întâmplat doar de două ori, deci nu se pune.

Fără doar și poate, Jean-Baptiste Grenouille - personajul principal al cărții - este un geniu, rezultat al unei anomalii genetice. DT mi-a spus într-o zi, încercând să mă aducă cu picioarele pe pământ, că geniu te naști și nu poți deveni pe parcurs.  Jean-Baptiste Grenouille subscrie întocmai acestei definiții. Cromozomii lui s-au combinat în așa fel încât dispune de un simț olfactiv ce depășește cu mult și cele mai dezvoltate păsări și animale. Are capacitatea de a detecta orice materie și, mai interesant, de a compune și asambla mirosuri în scopul creării parfumului perfect.


Geniu, însă, trece razant cu nebunia și nu toți știu să evite impactul. În momentul în care constată că, deși are cel mai performant nas, nu reușește să-și simtă propriul miros,  Grenouille înnebunește de furie și își propune dezvoltarea unei game de parfumuri pentru fiecare ocazie: parfum care să îl facă de neobservat, parfum care  să îl facă viril, parfum care  îl facă harnic, totul culminând cu parfumul care îi va face pe ceilalți să îl iubească, deși în realitate sunt dezgustați și chiar înspăimântați de aspectul lui. Firește că un astfel de parfum nu poate fi obținut din flori, uleiuri vegetale sau animale. Or fi florile frumoase, dar cel mai frumos lucru pe planeta asta este, încă, femeia. Așadar, parfumul suprem va fi un extras din cele mai frumoase femei care pot fi întâlnite. La fel ca în Meșterul Manole, sacrificiul se impune pentru a elimina frica și stresul, sentimente ce ar interfera cu procesul de extragere a esenței pure. Grenouille devine astfel un simbol al geniului rătăcit, care nu are decât un singur obiectiv: parfumul generator de iubire.

Planul lui  Grenouille funcționează. Parfumul ia naștere, iar efectul este peste ceea ce așteptam eu. Zeci de mii de oameni îi cad la picioare și îl venerează. Ce păcat că este, totuși, un surogat! Acest lucru este conștientizat și de meșterul parfumier, care deși își vede capodopera în acțiune nu simte nicio satisfacție. Iubirea obținută prin minciună și/sau șiretlic nu are valoare. El rămâne, chiar și sub mantia accestui parfum, un om fără miros, incapabil de a iubi și de a ști să recepteze iubirea. În aceste condiții nu îi rămâne decât o singură variantă. Calea scăpării este clară, dar te las pe tine să o descoperi lecturând Parfumul de Patrick Suskind.

Dacă ar fi să mă întrebi ce am înțeles din romanul Parfumul aș spune următoarele: iubirea nu poate fi mințită și/sau fentată pe termen lung. Inevitabil convergem către ceea ce suntem și nu către ceea ce ne dorim a fi. Iubirea, și aici vorbesc într-un context general, nu doar de cel al iubitei/iubitului, merită orice sacrificiu pe care îl poți face tu, dar nu merită să îi sacrifici pe cei din jurul tău. Pentru a fi capabil să simți iubirea altora  ai nevoie de un antrenament consistent și perseverent în a o oferi celorlalți. Și ultima concluzie, nițel mai tristă: viața fără a iubi și fără a fi iubit scurtează drumul către....locul în care a ajuns Grenouille.

Romanul are și o ecranizare realizată în 2006, cu un buget consistent (60 mil. euro), cu actori de top precum Dustin Hoffman și Ben Whishow și care se numește Parfumul - Istoria unui ucigaș. Filmul a rulat acum vreo 3 săptămâni pe Pro Cinema. Nu știam la ce mă uit (ratasem începutul) și până m-am prins am apucat să văd cam un sfert. Asta mi-a afectat într-o oarecare măsură lectura. Personajele din film mi-au rămas întipărite în minte și încercau să se suprapună perfect celor din carte. Această experiență m-a convins că e bine să nu văd filmul până nu citesc cartea. 

Recomandare de lectură nu am. Las asta în seama recenziei. Nu știu ce să citesc acum. Aș vrea ceva vesel, de vară. Vreo recomandare?

Această carte poate fi cumpărată de aici.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This