duminică, 24 iunie 2012

Conversație bancară

Atunci când vine vorba de DT totul este din belșug: frumusețe, bun simț, rușine, senin, dar și probleme. Acestea din urmă sunt mai încăpățânate, stau organizate în grupuri și ard de dorința de a se evidenția în dauna celorlalte. O astfel de problemă, m-a adus, în urmă cu câteva săptămâni, într-o instituție bancară și scopul rezolvării unor chestiuni nu foarte complicate.
...

De data asta mă aflam la bancă pentru îndeplinirea unor sarcini usuale. Aproape că terminasem operațiunile când sunt trezit din toropeala verii de o întrebare neobișnuită:
 - V-ați căsătorit? - mă întreabă doamna aflată de cealaltă parte a ghișeului.
Privirea mi-a rămas țintuită într-un punct negru, pe pupitrul doamnei, semn că îmi accesăm cortexul în căutarea informațiilor ce îmi lipseau. Primele gânduri sosite, în ordine, au fost: Ce am băut aseară? Cât? Oare sunt însurat și nu îmi amintesc? Arunc o privire spre mâna stângă. Îmi văd inelarul purtând inelul negru gravat cu Freedom. Îmi spun: Să vezi că ești încă liber, dar a confundat doamna inelul negru cu o verighetă! Mai ai o șansă! Respiră!


Fotografie găsită pe www.wildsoundmovies.com

Dau comandă glandelor sudoripare să înceteze lucrul, căci produceau deja pe stoc, cordului să între în modul chill și îi răspund: 
 - Am fost, vreo 10 ani! Acum sunt în pauză.
 Doamna părea oarecum nemulțumită de răspunsul meu. Deși îi prezentasem la control ambele inele în urmă cu ceva timp am zis să o lămuresc, din nou, care e faza cu inelele și de ce port uneori câte două pe același deget (n.r. unul este argintiu - și chiar seamănă a verighetă, celălalt e negru și pe fiecare este gravat cuvântul Freedom).
 - Acesta este doar un inel. Nu este o verighetă!
 - A, păi știu asta! Dar ați venit pe la noi împreună cu o domnișoară acum câteva zile. Am presupus că este soția dvs.

Acum câteva zile? Oi fi eu dus cu pluta, dar măsura timpului estimativ o am. Trecuseră mai bine de 3 săptămâni. De fapt trecuse atâta timp încât nici nu mai pot preciza momentul. Pot spune doar că a fost mai demult. La naiba, DT a stat 15 min în sucursala asta, timp în care eu și altă reprezentantă a băncii am încercat să îi rezolvăm solicitarea. După atâta timp mă întreabă lumea de ea? Dacă stau bine să mă gândesc e normal să fi fost remarcată, întrucât se afla în compania mea. Un tânăr înalt, slăbuț este mereu observat și scoate în evidență persoana care îl însoțește. =)) Hai să nu ne mințim și să îi răspundem doamnei:

- Aaaa, nu! Domnișoara este doar o prietenă care întâmpină niște dificultăți și am ajutat-o puțin. 
- Frumoasă femeie! - conchide dumneaei.
 Exalt, în gând: Pff! Mie-mi spui? Îmi propun totuși sa rămân rezervat.
- Dvs. o găsiți frumoasă? - zic pe un ton îndoielnic, în timp ce îmi pun semantura pe un ordin de retragere  numerar.
- Oh, daa! Foarte frumoasă! Cum v-am văzut împreună am presupus că este soția dvs.
Mai bine nu întrebam. M-a mâncat pe mine ca pe Zambilica. După faptă și răsplată.
Facem noi operațiunile, iar la final îmi dă lovitura, direct la temelie:
- Și ziceți că nu vă e soție. Nici măcar iubită? Mare păcat!

E clar că doamna este fan Kill Bill (eventual vol. II), pentru că altfel nu îmi explic acuratețea modului în care m-a executat. Chiar și așa m-a bufnit râsul. Am sunat-o pe DT și i-am povestit întâmplarea. M-am simțit precum un Gog (mentalistul) întrucât răspunsul ei a fost fix cel pe care îl aveam eu în plic (și asta fără să aducem masa la mijlocul reprezentației): "Doamna a fost politicoasă cu tine. De asta a făcut acele afirmații. Cât despre o posibilă uniune între mine și un moldovean: Niciodată!"

miercuri, 13 iunie 2012

Top 4 motive greșite pentru care se însoară bărbații

Imediat după ce am publicat Top 4 motive pentru care se mărită femeile, am primit două provocări: una mai ușoară și una infernal de grea. Cea mai ușoară, și de care mă achit astăzi a fost să găsesc 4 motive greșite pentru care se însoară un bărbat. Cea de-a doua sarcină, la care m-am gândit, dar pe care nu mă simt capabil să o produc ar fi să găsesc 4 motive pentru care merită să te căsătorești, fie tu femeie sau bărbat.  Am în minte unul singur, maxim două, iar fără 4 motive nu public.

Când i-am spus lui DT comentariul cititoarei care îmi lansa provocarea, mi-a răspuns: - Gogule, ia un pix și notează că îți dau 100 de motive! Nu am fost deloc surprins să văd că primele 4 motive sugerate de ea au coincis întrutotul motivelor pe care urma să le abordez.


Prima și, totodată, cea mai gravă motivație pentru a te căsători este: prietena a rămas însărcinată. Nu prea o mai iubești. De fapt nici tu nu știi. Simți însă că ai vrea să o pui pe liber. În plus, tocmai ai cunoscut o nouă persoană și de data asta, în mod absolut incredibil, este fix așa cum (crezi că) îți dorești să fie o femeie. Nu vreau să insinuez că femeile ar rămâne însărcinate pentru a nu fi părăsite. Unele cu siguranță o fac. Găsesc în asta o lesă de siguranță. Ei uite-l pe tipul nostru prins între ceea ce poate fi marea lui iubire și un copil, pe care fie nu l-a dorit niciodată, fie și l-a dorit mereu. 

E supărat rău de tot și se simte nedreptățit. Eu faza asta nu o înțeleg. Păi nu ești tu proprietar pe instalație? Sau mi-ai dat-o mie în arendă și am uitat țeava deschisă când am plecat în concediu?

Intră în funcțiune sentimentul patern, rezultat din educația primită în sânul familiei. Cu toții am fost învățați că un copil ar trebui să se nască în cadrul unei familii, formată din mamă și tată, iar pentru cei mai norocoși și din bunici, unchi, mătuși, veri, etc. Poate școala ar fi trebuit să ne transmită cu bold faptul că o familie nu se constituie doar din doi oameni de sex opus (din perspectiva heterosexuală) care sunt căsătoriți legal și care trăiesc împreună. Poate școala ar trebui să pună accentul pe faptul că oamenii doresc să fie împreună zi de zi, chiar dacă au și alte opțiuni, că au planuri împreună și mai important decât toate că, în felul lor, uneori ciudat, se iubesc și sunt determinați să parcurgă împreună problemele ce în mod inevitabil vor veni. Când unul din parteneri e ostatic, chiar dacă a semnat la primărie, nu înseamnă că este și o parte componentă a unei familii. Decizia logică este ca tipul nostru să își asume răspunderea de tată și de familist. Eu îi dau maxim 2 ani până când își dă seama că a comis-o.

Opinia autorului este că resposabilitatea în astfel de situații este față de copil. Un bărbat își va asuma rolul de tată și se va implică activ în viața copilului, ajutând-o cât poate și pe mama acestuia. Dar autorul nu vede sensul compromiterii calității a 3 vieți, de dragul uneia. Autorul ține să menționeze că nu are copii sau nu știe de existența acestora. 

A doua tipologie este cea a bărbatului își dorește copii cu disperare. Și-i dorește atât de mult, încât nu prea mai contează cu cine îi are atâta timp cât face parte din rasa umană. Femeia este minimalizată la statutul de matcă. Inevitabil se găsește o duduie, care fie e foarte tânără și se vrea invidiată în rochie albă de  către prietenele cele mai bune, fie una care nu mai vede bine, întrucât i-a intrat în ochi limba ceasului biologic ce îi stă pe frunte. 

Tipul ăsta de bărbat îmi displace total pentru că este genul politicos, care nu se enervează și care va reduce totul la copilul pe care tocmai îl are. Matca se trasforma rapid într-o albină lucrătoare, iar el o tratează corespunzător noului ei statut. Culmea e că acest tip de bărbat se implică puțin, spre deloc în viața copilului, însă are pretenții foarte mari în privința educației și rezultatelor acestuia. Interesul pentru femei nu îi dispare, de fapt nu i-a dispărut niciodată și, cel mai adesea, și-l satisface în afara familiei. Ce să faci, dacă el nu are o femeie acasă?

Mai facem un pas și ne mutăm în sfera bărbaților, cu clasă, la limita inferioară a încadrării în categoria primatelor. Acest tip are o iubită. Deși e cam meltean (complimentul ăsta l-am primit și eu pe blog de la un cititor, căruia am să îi rup picioarele la următoarea bere), cam arogant și inevitabil stresant, are ca iubită o super femeie. Când spun super femeie, nu mă refer doar la aspectul fizic. Dar, pe el doar asta îl interesează: femeia trofeu. Când merge cu ea de braț, e mândru și mulțumit că lumea îl privește și îl admiră. În realitate nu prea o apreciază, exprimarea corectă fiind: nu dă doi bani pe ea și oricum celelalte femei cu care se vede sunt mai faine, dar nu au clasa și rafinamentul iubitei lui. Din acest motiv vrea să o ia de soție. Nu pot să îmi explic de ce o super femeie acceptă să ia de soț un gibon, dar statistica îmi arată că în general acceptă cu mare bucurie. Dracu să mă ia dacă înțeleg. Cert e că așa cum mie îmi plac suricatele și lemurii, și ei îi poate pica cu tronc un gibon. 

Tratiditia folclorului popular românesc ne învăța că bărbatul este un fel de urs. Tocmai de asta în anumite zone (Moldova de exemplu) se merge cu ursul. În ajun de an nou, plimbăm acest totem pentru a alunga spiritele rele, dar, adaug eu, și pentru a ne aminti că în fiecare bătătură există cel puțin câte un urs.  

Avem astfel bărbatul de tip urs polar. Acest tip de urs nu hibernează. E agresiv și capabil să parcurgă distante lungi pentru a-și găsi prăda. Mergi tu la serviciu, dar nu uita că el nu hibernează! Bărbatul poate fi și urs panda: ursul care nu are niciodată chef de sex. Sau poate nu are chef de sex când e acasă? Poate îi place în deplasare, cine poate ști? Sau poate iubita e de vină, că nu e a altuia. Așa sigur i-ar plăcea! Mai avem ursul cu ochelari: emotiv, doxă de carte, majoritatea lucrând în IT, unii chiar lansându-se în sfera antreprenoriatului. E genul de urs care poate trai pe lângă casa omului, dar pe care în realitate nu îl vrea nimeni. E non-teritorial și cel mai adesea e considerat anost.

Să nu uităm de, mult doritul, ursul negru: preferatul doamnelor. No comment. Ursul grizzli: merge la sală, ia vitamine, hormoni de creștere, se epilează pe talpă, sub limbă și stă minim 60 min pe zi în fața oglinzii în poziții de Johnny Bravo. După o dizertație cam lungă ajungem și la ursul brun. Acesta se face remarcat printr-o lungă perioadă de hibernare. Problema unor astfel de urși este că nu se mai trezesc din hibernare. În consecință, acceptă cu ușurință tot ce li se propune, doar pentru a nu fi deranjați. Așadar, indiferent de tipul de femeie pe care o au alături, ei acceptă provocarea în schimbul compromisului de a nu fi deranjați prea tare. Lenea îi împiedică și să mai gândească, darămite să se expună pe o piață concurențială, în care ar trebui să facă lucruri pentru a fi remarcați, acceptați etc. Pe principul: Ce-i în mână, nu-i minciună! Hai la primărie! 

Sunt convins că lista poate fi mai lungă și te aștept și pe tine cu completări pentru continuarea topului. DT a găsit 100 de motive. Noi suntem în stare să mai găsim încă 6 pentru a face un top 10? 
  
Cu respect, 
Ursul cu ochelari  

sâmbătă, 9 iunie 2012

Carte: Ciuma - Albert Camus

Citesc bloguri sau recenzii ale unor persoane care la rândul lor citesc foarte multe cărți. Unele dintre aceste persoane au o teorie în ce privește lectura, de genul: Dacă o carte nu mă captivează în primele 30 de pagini, o pun jos. Ei, eu nu sunt așa. Dacă o carte nu mă captivează în primele 30 de pagini, atunci mai citesc încă 30 de pagini. Dacă nici atunci nu sunt captivat, continui până la final pentru a avea o imagine completă și reală a ceea ce urmează a decreta că nu îmi place. Curios e faptul că în viața personală nu am aceeași înclinație. Decât să trăiești într-un mod în care nu te regăsești, mai bine o iei de la capăt. Teoria tot timpul a fost mai ușoară decât practica (cu excepția matematicii), așa că nu condamn pe mimeni că nu reușește să o și aplice.


Încă mă mai întreb cum am reușit să citesc o carte de 200 de pagini într-o lună și jumătate. Sosirea verii, cu fete în rochițe subțiri, viu colorate, cu role și cu ochelari mari de soare nu constituie o explicație plauzibilă. Adevărul este că Ciuma de Albert Camus a scos viața din mine. Primele zile în Oran au fost plăcute. Am asistat cuminte la apariția primului șobolan. Nu m-au speriat nici următorii 3 șobolani, nici următorii 100 și nici miile de șobolani ce aveau să apără. Totul decurgea în ritmul normal al unui roman intitulat Ciuma. Când flagelul este recunoscut oficial, autoritățile declară carantină și sigilează orașul. Acum începe practic adevărata esență a cărții.

Pesonajele își fac apariția că într-o piesă de teatru, unul câte unul. Fiecare reprezintă o tipologie și fiecare va lupta cu ciuma în felul lui. Ciuma se transformă dintr-o boală contagioasă într-un simbol al izolării, iar oamenii, în mod ciudat, se solidarizează împotriva maladiei. Doctorul Rieux, ateu fiind, luptă din convingeri  morale și de etică profesională. Rambert, un ziarist prins ca într-o capcană în orașul sigilat, luptă din iubire pentru soția rămasă în Franța, Tarrou, care în tinerețe a asistat la execuția unui condamnat, luptă împotriva ideii morții, părintele Paneloux își aduce aportul la îndeplinirea dorinței Domnului, Cel care a trimis năpasta asupra locuitorilor acestui oraș.

După câteva luni, când oameni încep să conștientizeze că această boală nu are să dispară prea curând, încep  o serie de transformări ce vor schimba comunitatea pe toate planurile. Moartea este mai prezentă decât imaginea celor dragi, aflați înafara orașului. Izolarea începe să își spună cuvântul și cred că așa se întâmplă și în realitate. Începi să uiți. Poate la început vrei să lupți împotriva bolii, dar inevitabil ajungi să o accepți, ca în final să te lași cuprins de brațele ei. Absurdă sau nu, mi s-a părut interesantă predica părintelui Paneloux care trebuie să furnizeze enoriașilor o explicație care să conțină justificarea bolii și a Divinității.

Da, recunosc. Nu mi-a făcut plăcere lectura, dar mi-am dorit să citesc această carte. Nu citesc doar ce îmi place, ci și ceea ce consider necesar. M-a terminat psihic faptul că în fiecare seară, înainte de culcare, îmi mai murea un personaj. Pe parcursul lecturii am simțit nevoia să alternez cu ceva poezie. L-am regăsit pe Bacovia optimist. La el mai răsare câte un fascicul de lumină. În Ciuma, nu prea, iar dacă apare e doar pentru a lumina morții de peste noapte. 

Când am scris despre Străinul, nu am menționat că Albert Camus este câștigător al premiului Nobel pentru literatură în 1957. Poate asta să te convingă să citești unele din operele sale. Eu, cu Albert Camus mă opresc aici.

Această carte poate fi cumpărată de aici.

sâmbătă, 2 iunie 2012

Alfa One is down

Zâna Bună Rău s-a întrebuințat săptămâna aceasta și m-a notificat în scris cum că aș fi reușit să depășesc prima etapă. Nu știu câte mai urmează, dar e clar că sunt pe drumul cel bun. Am rămas surprins totuși, întrucât ea vorbește despre un tip pe care eu nu îl cunosc. Poate ar fi util să îi trimit un bilețel în care să îi explic că nu sunt ceea ce scriu. Că sunt doar un puști, care știe să se vândă mai bine decât ceilalți. Am doar câteva picături de marketing în mine și reușesc să intuiesc ce își dorește lumea să citească. În același timp realizez că toți mințim în CV și că este responsabilitatea angajatorului să verifice acuratețea informațiilor. Nu ți s-a întâmplat să ai un coleg de muncă și când vezi de ce e în stare să te întrebi: Frate pe ăsta cum de l-au angajat? Ei, uite că ăla sunt eu! :)

Fotografie găsită pe http://weheartit.com
Aș putea să o și dojenesc pentru că mi-a paralizat activitatea în firmă dintr-un singur comentariu. E clar că are puteri speciale și trebuie să fiu cu mare băgare de seamă. Dacă mă transformă într-un porcușor de guineea? Comentariu începe cu următoarea propoziție: "O verișoară de-ale mele a rezolvat ecuația asta cu niște pungi cu fermoar.", ceea ce l-a făcut pe Sauron să exclame: 
- Poți spune multe despre noua ta prietenă, dar cu siguranță știe să scrie!

Să cad de pe scaun! Sauron să citească blog de Zână, fie ea și Bună Rău? Să îi și placă? Neahhh! Imposibil. Altfel ar fi fost marriage material, fata asta. Aveam să aflu ce l-a impresionat: exprimarea corectă gramatical "o verișoară de-ale mele".  Și uite cum dintr-o dată am început să căutăm dacă exprimarea "o verișoară de-a mea" este acceptată. Recunosc că aș fi catalogat ca fiind corectă a doua variantă. Mai recunosc că, beneficind de ajutorul Zânei și al lui Sauron am înțeles de ce e corect "de-ale mele" (formă prescurtată pentru "dintre ale mele"). Oricum se dă o luptă între cele două variante și într-o zi cei care știu mai puțină gramatică vor câștiga, deși trebuie să recunosc că varianta corectă, pe care o susțin, sună tare ciudat. 

Printre susținătorii variantei "O verișoară de-a mea" se număra și Dl. Pruteanu. Argumentația dumnealui suna cam asa: "În pofida mențiunilor din unele lucrari (GA, 1966, I, 160; M. Avram, Gram. p.t., 1997, 173), opinia mea - în concordanta cu uzul cultivat - este ca forma corecta e un coleg de-al meu, și nu un coleg de-ai mei. Argumentele sunt doua. Primul, si cel mai important, e că astfel se realizează distincția între singular si plural: un coleg de-al meu și niste colegi de-ai mei. E contra logicii ca la singular sa fie aceeași formă ca la plural; de altfel, dacă-l folosim la singular, acel ai mei rămâne "în aer", nu determină nimic: cine sunt "ai mei"? "un coleg" - e absurd. În al doilea rând, se observă că acel "de" e complet desemantizat, e doar un cuvânt de "sprijin", de legătură, fără niciun aport informațional: sensul e absolut același ori spunem un coleg al meu, ori spunem un coleg de-al meu.
De aceea recomand formele: un coleg de-al meu, o colega de-a mea, doi colegi de-ai mei, două colege de-ale mele. GP, 21.7.06"

Practic, nici nu m-am prezentat în prima zi de muncă și deja am învățat lucruri noi. E foarte tare în multinațională!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This