marți, 24 aprilie 2012

Nu mă însor!

Umblă vorba prin târg că mă însor. În ultimele zile am tot fost întrebat: Când e nunta? Când te însori? Te însori?  Nu că aș avea ceva împotriva acestei idei. Mi se pare la fel de apetisantă, precum i se pare funia unui sinucigaș. Chiar mama mă întreabă uneori: "Marius tu când ai de gând să te însori?" (n.r. a doua oară). Primește, invariabil, același răspuns: "Găsește-mi tu una care să-mi pupe mâna și să-mi spună dumneata, că acum o iau!". Răspunsul mamei este strecurat într-un articol mai vechi.

Se pare că la originea zvonurilor stau chiar eu. Netrebnicul de mine, de dragul copiilor care ar fi putut primi un pachet de la bunici, a dat de înțeles prietenilor că plec acasă în weekend. Cum tocmai fusesem de Paști, aceștia s-au prins că e ceva dubios la mijloc. În zadar am încercat să o scald eu cum că pe moldoveni îi apucă dorul de casă, de meleagurile natale, de o ciorbă bună și un pahar de vin roșu. Iar când vine dorul, nu ai alt leac decât să te pui la drum și să mergi acasă. Am fost cât se poate de convingător, dar șacalii au simțit mirosul de femeie care avea să persiste chiar până astăzi la muncă. 


Da, este adevărat. DT a călcat la mine în bătătură pentru o întâlnire de weekend cu Moldoveanca Șefă. De unde mă așteptăm să fie un fel de Alien vs. Predator, iar eu să privesc în hohote de râs înfruntarea, i-a uite cum creaturile s-au plăcut de cum s-au văzut, deși s-au întâlnit târziu în noapte, și mai rău s-au aliat împotrivă regnului uman, reprezentat cu cinste de mine. Cu alte cuvinte mi-am dat-o singur la temelie! De unde eram o vedetă a familiei: băiatul înalt, frumușel, cu școală, cu afacere, etc., am ajuns, în doar două zile, să fiu identificat ca băiatul care o însoțește de DT - femeia frumoasă, înaltă, cu un zâmbet fermecător, cu foarte mult bun simț, veselă, etc. Iar asta nu e tot. La plecare, să îmi cadă peste picior geanta garnisită cu sticle de vin roșu când o aud pe Moldoveanca Șefă cum îi spune lui DT că i-ar plăcea să rămână în familie! Păi și eu, ipotetic vorbind (ipoteza fiind: dacă nu am fi doar buni prieteni), de la cine o cer? De la mama? A mea? Cam bizar, nu? Sau poate trebuie să mă aventurez pe teritoriul Zânei și să mă ceară Sensei? Se întoarce lume cu fundu'n sus, vă spun eu!

Și uite așa am adăugat, pe lista de altfel lungă a fanilor DT și pe mama și pe tata. Mă gândesc să le propun să ne deschidem fan club la Piatra-Neamț și să își rotunjească veniturile, tot prin evaziune fiscala, din vânzarea de tricouri, pixuri și insigne cu imaginea și/sau numele DT. Singura parte bună este ca DT a îndrăgit Moldova și chiar și pe unii moldoveni. Relansez eu turismul în țara lui Ștefan, dar cu ce preț?

În final, reiterez faptul că nu mă însor. Nu faceți economii pe seama mea. Cumpărați fără grijă dulciuri și jucării pentru copii (ambele cu moderație, da?). Timpul meu nu a sosit încă. Iar când va sosi nu veți avea nevoie decât de voie bună.

joi, 12 aprilie 2012

Vând săpun

Ce îmi place mie când merg la o întâlnire și mă întorc cu câte un cadou! Nu că aș fi materialist, dar nu mi se întâmplă un altfel de lucru atât de des pe cât ar fi normal . Ok! Ok! Recunosc! Mi s-a întâmplat o singură dată! Dar ce contează? Important este că am primit ceva.

Centrul Vechi. Șelari. Eu am două cărți sub braț, ea are poșetă. Ne așezăm la o terasă. Afară e soare, iar lumina se sparge în nuanțe de verde transparent, prin sticlele agățate de plafon. E cald. Comand o bere și o limonadă. Vorbim de vreme, de evenimente trecute. Cărțile stau pe un colț de masă, iar am mâna  o țin peste ele. Nu sunt pregătit, încă, să le dau. A sosit momentul. Împing cele două cărți, cu grijă și oarecum palmat, întrucât nu ne aflăm în locul în care să dai de bănuit că citești. Ea se uită pieziș. Se aștepta să fie patru bucăți. Sunt doar două. Motivez. Ea deschide geanta, bagă cărțile și îmi spune:
- Uite, Mihalca! Nu vreau să crezi că sunt o fată rea și ți-am adus trei săpunuri: levănțică, portocală și miere, lămâie și musețel. Sunt făcute în casă de mâinile mele. Ei și ale soră-mii și ale mamei, dar nu contează! Vezi câtă grijă am de tine? Îți trebuie produse naturale!

Tipa de la masa de vis-a-vis îmi aruncă o privire. E prea piți like style ca să se uite la mine. Nu s-ar uita la mine nici dacă aș rămâne printre ultimii 10 bărbați de pe planetă și singurul din Europa. Însemnă că a simțit mirosul de levănțică. Nu mă simt în siguranță, dar îmi amintesc că am un man purse și le ascund în grabă. Nu înainte de a-i zâmbi cochet, domnișoarei de vis-a-vis care râvnește la levănțica mea.

Și uite așa am intrat în afaceri cu săpun. De astăzi, vând săpun de casă. Am diverse sortimente și un singur preț: 15 lei/bucată. Nu dau factură și nici chitanță. Săpunul de casă se dă numai pe evaziune fiscală.

Dacă vreau să le vând am zis că mă comport și eu ca un beauty editor și să le folosesc pe pielea mea, mai întâi. Și uite așa se spală Mariusică cu levănțică de ceva timp. Îl poți surprinde cum se plimbă prin casă, iar la trecerea din cameră în bucătărie își mai duce mâinile la nas și exclamă: Foarte tare, frate! Partea nasoală e că atunci când deschid ușa la baie am impresia că am intrat în florărie și dau cu saru'mâna, dar tanti nu îmi răspunde. Hai mai bine să vă prezint marfa, căci deja știți că sunt ciudățel.

Săpun din lapte de capră și ulei de levănțică. Conține: uleiuri saponificate de palmier, cocos, orez, măsline, floarea soarelui, unt de shea, ulei esențial de levănțică și inserții cu semințe de levănțică, precum și cu bucățele dintr-un alt săpun cu levănțică și tărâțe. Gramaj: 100-110 gr. Cost: 15 RON.


Săpun din lapte de capră și scorțișoară. Conține: uleiuri saponificate de palmier, măsline, arahide, cocos, unt de shea, ulei de sâmburi de strugure, ulei esențial de scorțișoară, argilă. Gramaj: 100-110 gr. Cost: 15 RON.





Săpun din mușețel, roiniță și lămâie. Conține: ceai de musețel, uleiuri saponificate de palmier, cocos, porumb, unt de shea, ulei de avocado, ulei de măsline, ulei arahide, tărâțe și inserții (zonele mai deschise la culoare) din alt săpun făcut cu miere. Gramaj: 10 RON / 55-60 gr. (cele în formă de floare) sau 15 RON / 100-110 gr. (cele din dreapta)


Săpun din spirulină și ulei de avogado. Conține: uleiuri saponificate de palmier, cocos, orez, semințe de struguri, ulei de avocado, spirulină și argilă albastră. Gramaj: 100-110 gr. Cost: 15 RON.



Cam asta e marfa. Am vorbit cu Blejnar și mi-a spus că e ok cu plata pe card. El nu vede! ;)

Mesaj pentru Moldoveanca Șefă: Sărut mâna, mamă! Te roagă Nicolle să îi dai niște muguri de brad și niște cătină. Are rețete noi, bazate pe aceste elemente. Cică ne dă la schimb săpun gratis! Te pup! Sâmbătă ajung acasă, dar mai pe seară, căci Blonda are programare la coafor. Ea nu poate servi ouă roșii dacă nu are părul aranjat în capitală. :D

NR: Mai multe detalii despre săpun găsești aici.

miercuri, 11 aprilie 2012

Carte: Iarna vrajbei noastre - John Steinbeck

Când iau în mână o carte și văd că autorul este laureat al premiului Nobel pentru literatură îmi cresc așteptările instant. Al doilea gând e unul interogativ: În ce pădure am trăit, de habar nu aveam că X - autorul în cauză - a luat premiul Nobel pentru literatură? Așa s-a întâmplat și în cazul lui John Steinbeck. În cazul lui Mario Vargas Llosa așteptările mi-au fost răsplătite. Steinbeck aștepta la rand.

Unul din lucrurile care m-a surprins la această carte a fost intriga minusculă spre inexistentă. Am citit și am tot citit în căutarea intrigii. Poate nu am citit eu atent, dar ajunsesm la jumătatea cărții când m-am gândit că e prea târziu și sunt prea departe ca să nu fi trecut de ea. Am început să reflectez și am depistat-o (sper) într-o discuție de dintre Ethan Allen Hawley - personajul principal al acestui roman și Joey Murphy - casier al unicei bănci din oraș. Conform lui Joey rețeta unui jaf bancar este foarte simplă: nu trebuie să ai cazier, nu îți iei complici, nu împărtășești nimănui planul, uită de femei, nu cheltui banii. Îi scoți când apare un prilej de câștig (ex: moare o mătușă), dar și atunci puțin câte puțin. Aparent Ethan este canditatul ideal pentru a pune în aplicare acestă strategie. Are însă câteva defecte, ce îi pot compromite iremediabil planul: e cinstit, are morală, e bun, e milostiv, cu alte cuvinte are toate caracteristicile necesare pentru a fi un atipic social. 


Povestea prezintă frământările unui om corect într-o societate care aplică toate metodele posibile, mai puțin cele etice. Urmaș al unei familii cu tradiție, și dintre cele mai renumite - cea a vânătorilor de balene - Ethan Hawley este acum vânzător într-o băcănie. Cu averea pierdută de către tatăl sau în timpul crizei, personajul este un fel de intelectual trimis la ocnă. Nu că nu ar face treabă bună. Firește că face. Marullo, patronul băcăniei - un mafiot italian emigrat ilegal în SUA -  este foarte mulțumit și totodată surprins că Ethan nu încearcă să-l fure la mica ciupeală. Atunci când ai ajuns la o anumită dezvoltare personală și intelectuală, iar viață te aruncă în direcția opusă celei pe care ți-ai fi dorit-o, nu ai cum să nu ai frustrări, supărări, insomnii și chiar gânduri ciudate cum ar fi acela de a sparge o bancă.

Mi-au plăcut descrierile stărilor trăite de personaj. Mi-a plăcut modul în care Ethan își iubește și respectă soția. Mi-a plăcut detalierea avansată a planului de jefuire a băncii. Aici cred că excelează Steinbeck, în descrierea stărilor interioare trăite de caracterele sale. Personajul  Ethan Allen Hawley mi-a trezit asemănarea cu Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni (recomand secvența din link) de Marin Preda. Petrini este un profesor de filosofie care devine un inadaptat social într-o sociatate comunistă - dacă îți amintești singurul job care i se găsește, conform studiilor, este la deratizare, iar Ethan este un om de viță nobilă care face notă discordantă într-o societate americană bazată pe înșelăciune, țeapă, furt și delapidare. La dracu, o societate din anii '30, care se aseamănă prea mult cu România de azi. 

Ceva din stilul lui Steinback nu e pe gustul meu. Mai am o carte programată vara asta pentru lectură și atunci mă voi convinge cu adevărat. Dar în Iarna vrajbei noastre stilul îmi este greu de lecturat. Propozițiile sunt lungi, întortochiate și îmi îngreunează urmărirea. Ce m-a deranjat cu adevărat sunt dialogurile care se succed fără ca autorul să mai introducă, din când în când, precizarea personajului care le rostește. Un amator ca mine, care încă citește pe litere, s-a găsit în situația de a împerechea dialogurile pentru a afla cine rostește o anumită replică.

O altfel de opinie despre Iarna vrajbei noastre găsiți pe blogul lui Bibliophile. Consider că Nobelul luat de Steinbeck este o recomandare suficientă pentru a lectura această carte. Chiar dacă nu m-a impresionat, mă bucur că am avut ocazia să citesc Iarna vrajbei noastre.

Această carte poate fi cumpărată de aici.

duminică, 8 aprilie 2012

O zi...

O zi la cumpărături.
Obosiți, ne-am așezat la Starbucks, la o prăjitură și o cafea. Conversația obișnuită este spartă de o observație crâncenă care în același timp o surprinde total pe DT:

- Marius, eu mi-am luat cizmele invers!
- Nu te cred. La cât am mers astăzi prin magazine ți-ai fi dat seama. Dar pe de altă parte, dacă există vreo femeie care ar putea face acest lucru, cu siguranță tu ești aceea.
- Marius, îți jur că sunt invers.
Iau în calcul, totuși, posibilitatea și dau să mă ridic să mă uit. Era de partea cealaltă a mesei, aplecată peste genunchi privind uimită cizmele ce păreau a fi încălțate greșit. Părul îi curgea în jos pe lângă gleznă creînd o cupolă menită să ascundă groaznica imagine.
- Ești frumoasă astăzi! Vezi că stai picior peste picior.

Fotografie găsită pe http://weheartit.com
Pentru o clipă m-a privit uimită, în genul: "Ce are sula cu prefectura!". Se confrunta cu o problemă serioasă, iar mie îmi ardea de complimente. O secundă mai târziu a percutat. Nu era acel "ești frumoasă" din celelalte întâmplări. A început să râdă cu lacrimi și cu poftă.
- Iar am comis-o! - mi-a spus printre râsete. Ce să mă fac? Îmi pare rău, dar asta sunt!
Am zâmbit și eu. Mi-am amintit de vorba unei mamei unui prieten: Unde e minte multă, e și prostie pe măsură!

... la cumpărături.

vineri, 6 aprilie 2012

Vecinele

Dacă e miercuri, nu e Belgia firește, întrucât Belgia e marți. E fotbal. Miercurea este singura zi din săptămână în care fac mișcare în mod organizat. Asta făcusem și în această zi de miercuri. Eram extenuat, dar am acceptat invitația băieților de a petrece o seară în oraș, la o bere. Sar peste detaliile serii, deși ar putea fi interesante, și ajung direct la drumul spre casă.

Afară plouă. Suficient de incert încât să nu vreau să iau taxiul, suficient de des încât să simt picăturile pe față, pe mâini și sacolul care prinde greutate. Merg cu o mână în buzunar și cu bascheții prin bălți. Nu prea mă interesează de mine. Sunt îngândurat. Un taxi ia o curbă în viteză și îmi aruncă o rafală sub forma unui val care mă face varză. Mă uit pe pantalonii proaspăt decorați, dar nu îl înjur. Realizez că eu sunt cel care a trecut pe roșu. E vina mea!

La Unirea, pe pod, dau de o domnișoară care, sprijinită de balustradă, privește apa Dâmboviței prinsă parcă de privirea lostriței ce a bătut drumul până în capitală pentru a o seduce. Nu pare prea fericită și îmi trezește suspiciuni. Nu mai e nimeni pe stradă. Mă gândesc să o abordez și să o întreb dacă îi este bine. Renunț la plan pentru că mă gândesc că s-ar putea simți hărțuită și s-ar putea speria. Îmi rezerv dreptul de o pândi din când în când, din mers, în cazul în care sare să pot sări și eu după ea. Până am dat colțul spre Bibliotecă Națională nu sărise. Probabil că nici nu avea de gând.


Sunt aproape de casă. Când să intru pe strada mea observ că două domnișoare sub o umbrelă mi se află pe traiectoria de intercepție. Îmbrăcate în colanți de casă, purtând fiecare câte o geacă, par a fi ieșit din supermarketul nonstop de unde cumpăraseră ceva neprețuit din vreme ce au coborât la ora asta. Dau să evit spre stânga, dar și ele virează stânga. Cotesc spre dreapta, virează și ele spre dreapta. Inevitabil are loc intercepția. Una dintre ele mi se adresează de sub umbrela mare, transparentă și pe care scrie ceva în genul: I love London.
- Unde umbli tu singurel la ora asta? Avea accentul din BD la munte și la mare din celebra replică: Ce avem noi aici?
E drept că e ora 2:30 AM. Mă uit la ele și zâmbesc. Le salut respectuos și le spun că vin din oraș, după o seară cu băieții.
- Lasă, lasă că știm noi că ai scos tu pe cineva în oraș. Nu te duceai tu așa frumușel la o ieșire cu băieții. Ce stai acolo? Nu vezi că plouă? Treci sub umbrelă!
Nu știu dacă am făcut eu un pas în față sau m-a tras domnișoara în cauza. Sub umbrelă aveam să le văd mai bine. Două fete, care studiaseră cam mult încât aveau un tupeu care nu le este caracteristic pe timpul zilei.
- Ai încredere în el? Pare de încredere! Îl luăm cu noi acasă? - se adresează una dintre domnișoare - cea care părea să conducă discuția, celeilalte. Eu să nu tac, zic:
- Să știți că aproape am ajuns și eu acasă. 
- Zău? Unde stai? 
- Pe prima stradă la stânga. 
- Deci suntem vecini! Pentru asta îți vom lua ceva și ne vedem dimineață! Altfel nu ai scăpare.

Încep să mă analizeze vestimentar, cred.
- Uite ce drăguțțț...! Are brățări! Îți vom lua o brațară! - se aude sentința. Repede este acceptată de către a doua domnișoară care îmi contemplă brațul drept decorat cu cele 4 brățări magice. Pus în fața acestei perspective am realizat că am doi rinichi. Nu consum atât de mult alcool încât să am nevoie de amândoi. Deci aș putea să le dau un rinichi sau o bucată de ficat, dar în niciun caz brățările primite de la DT.
- Îmi pare rău, dar brățările îmi sunt foarte importante și nu pot să vă dau niciuna - menționez eu clar și răspicat, amuzat în sinea mea totuși de situația în care tocmai mă aflam.
- Ok. Atunci îți vom lua eșarfa!

Îmi place atunci când există comunicare. Eșarfe mai am vreo 4-5. E drept că această eșarfa este primită de la o fostă iubită, dar pare un compromis acceptabil. Una dintre domnișoare se apucă să îmi desfacă eșarfa. E mică de statură. Dau să o ajut, prin plecarea capului, dar tot pare că efectuează o operațiune la înălțime. Descolăcește de pe mine eșarfa și o strânge ghem la piept.
- Ce bine miroase! Uite! - în timp ce îi întinde celeilalte domnișoare eșarfa mototolită.
Ca să o poată mirosi, domnișoara a doua își dă gluga jos și scoate la iveală un chip blond, cu ochi verzi și o dantură albă cu dinții foarte bine aliniați. Acum de, după ce am dat atâția bani pe albire, e firesc să observ astfel de detalii. Rămăsesem cu privirea prinsă la domnișoara blondă când mi se atrage atenția:
- Hei! Sunt și eu aici! Tu știi că eu am de învățat în noaptea asta la patologie? Zi mai bine cu ce te ocupi.

Și uite-așa pe la trei dimineața, sub umbrela londoneză, alături de două studente am început o discuție, constrânși în cercul mic aparat de ploaie și fără a fi preocupați de a ne spune numele. Aveam să aflu că stau de vorbă cu o studentă la medicină și una la ASE. Medicinista mi-a cerut să o ajut să învețe ceva legat de patologia sânilor, iar ASE-ista mi-a cerut să o ajut cu un website (asta după ce a aflat cu ce mă ocup).

Sfârșitul ploii a adus și sfârșitul conversației. Eșarfa mea însă a rămas la ele, ca un suvenir al ieșirii după țigări. Fetele au fost însă prevăzătoare și mi-au tastat numărul în telefon, pentru a avea posibilitatea stabilirii termenelor și condițiilor în care îmi pot răscumpăra eșarfa.

În jurul meu sunt multe vecine. Azi-noapte am cunoscut două dintre ele. Super!

PS: astăzi dimineață m-am trezit cu un SMS: "Acum m-am trezit. Am să port eșarfa drăguță azi. Miroase a Chanel. :p". M-am gândit să o catalizez pe domnișoară și i-am răspuns: "Dacă se înfige vreo tipă în părul tău să știi că își recunoaște eșarfa și parfumul. ;)"

joi, 5 aprilie 2012

Carte: Moartea lentă a Lucianei B. - Guillermo Martinez

Când am primit împrumut, împreună cu alte 8 cărți, Moartea lentă a Lucianei B. nu intenționam să o citesc. Coperta sau poate titlul nu m-au inspirat îndeajuns încât chiar să o pun pe lista de lecturi. Avem de gând să o returnez fără a o lectura. Și ce greșeală aveam să fac. Simțeam nevoia unei lecturi care să mă facă să mă grăbesc să mă spăl pe mâini, să mănânc, să îmi prepar o băutură și să ajung cât mai devreme la pasul de lectură. Moartea lentă a Lucianei B. a făcut asta pentru mine.


Ce pot avea în comun doi scriitori diferiți atât ca stil literar, cât și ca personalitate? O femeie, firește! Poate nu cea mai frumoasă femeie, dar una suficient de interesantă încât să le trezească interesul amandorora. Deși avem doi bărbați și o femeie, romanul nu este unul de dragoste. Ar putea fi polițist, dar nu e. E mai degrabă o poveste, atent construită ce stă la limita dintre realitate și hazard

În prima parte a cărții Luciana ne convinge, cu argumente, că domnul  Kloster - scriitor apreciat de critici și mai ales de public - este un criminal în serie, calculat și extrem de perseverent. Și eu am fost convins de asta, până să ajung în partea a doua în care Kloster, confruntat fiind, argumentează perfect fiecare întâmplare și pune totul pe seama destinului, a întâmplării, a hazardului. Logica lui este atât de pură încât nu ai cum să nu îl crezi. Eu l-am crezut. Și uite-așa ajungi să mai ai de parcurs câteva capitole însumând vreo 30 de pagini și echilibrul este perfect. Anticiparea sfârșitului este un joc pe care îl încerc la fiecare lectură. De data asta nu am reușit să anticipez finalul. Chiar în clipa asta, în care scriu, nu știu de partea cui să mă plasez.

Gândirea mea bazată pe logică mă îndeamnă să merg pe mâna hazardului. Am constat, prin experiențe proprii de data asta, că oamenii acceptă mai ușor o fatalitate dacă reușesc să o atribuie cuiva - eventual unui dușman - decât să o atribuie întâmplării, hazardului probabilistic. Chiar și plasarea în seama destinului o face mai ușor de suportat. În fond destinul este făcut de Dumnezeu, care fie ne încearcă tăria credinței, fie a luat o hotărâre care ne este peste capacitatea noastră de a o înțelege. Dar El știe precis de ce a luat-o. Ei bine eu nu am fost niciodată un fan al destinului. Nu îmi place ideea că soarta mea să fie deja scrisă, iar eu să fiu un simplu executant. Un hamster alb cu ochi roz care aleargă printr-un labirint cu soluție unică. Nici măcar Lui Dumnezeu nu îi permit acest privilegiu.

Guillermo Martinez este un scriitor argentinian, doctor în matematică, mai precis în logică matematică. Asta că să explicăm de ce nuvela lui este atât de clară și incitantă. Despre Moartea lentă a Lucianei B. a scris și Bibliophile.Trecem lectura la capitolul celor de vară, răcoritoare, energizante și recomandate. 

Această carte poate fi cumpărată de aici.


PS1: După o recitire a epilogului, i-am dat crezare lui Martinez. Va trebui să citești cartea să vezi el ce părere are.

PS2: Am folosit și termenul nuvelă și cel de roman. Mie mi se pare că Moartea lentă a Lucianei B. este un roman. Pe Wikipedia este trecută ca nuvelă. Care e deosibirea dintre un roman și o nuvelă?

luni, 2 aprilie 2012

Am revenit

Nu știu câtă lume mă citește. Prea mulți nu sunt. Îmi dau seama de asta după numărul de comentarii. Citesc la rândul meu câteva bloguri pe care le consider reușite și observ că fiecare articol are 20-30 de comentarii. Mai am până acolo. Remarc însă că celor care mă citesc le pasă de mine. Nu am stat pe bară decât o săptămână și am primit tot felul de mesaje de genul: Ești bine? S-a întâmplat ceva? Te pot ajuta? Nu am fost surprins. Știu că sunt înconjurat de oameni cărora le pasă, dar, chiar și așa, e frumos să redescoperi grijă celor din jur.

DT a fost printre primele persoane care și-au manifestat îngrijorarea. Mi-a spus: "Uite ce e, de astăzi ne vedem zilnic. Te bag în ședință căci vreau să aflu ce se întâmplă cu tine.". Am stat eu puțin în cumpănă, am chibzuit și pe urmă am decis că decât să o văd zilnic, mai bine mă vindec! Și uite-așa sunt proaspăt ca o legătură de leuștean stropită cu câțiva bobi de apă într-o dimineață de primăvară răcoroasă.  

Fotografie găsită pe http://weheartit.com
Dacă tot a suspectat lumea că sunt supărat, forma lor politicoasă de a spune că sunt în depresie, hai să vorbim direct despre. Eu intru în depresie cam odată la doi ani. Cel puțin așa reiese din calculele mele. Ultima pe care mi-o amintesc a fost în Decembrie 2009. Practic în orice moment se pot întâmpla două lucruri catostrofale: cutremurul de peste 7 grade pe scara Richter care ar curăța vreo 20-30% din clădirile Bucureștiului sau depresia mea. Eu aș propune să optam, împreună, pentru a doua variantă. Ca dezavantaj văd faptul că ține o săptămâna sau două în loc de câteva secunde, maxim 1 minut. Că avantaj  văd faptul că numărul persoanelor afectate este relativ mic: eu și cei din jurul meu pe care probabil îi voi enerva pe parcursul acestei perioade. 

Hai să vedem și cu ce mă ocup pe parcursul unei depresii. În loc să desenez, să pictez, să scriu eu îmi pun întrebări. Pe măsură ce nu pot răspunde sau nu îmi place ce mi-am răspuns dublez cu alte întrebări. Un Mihalca depresiv (și aici mă refer strict la mine, întrucât tata nu știu ce face, iar alt Mihalca nu mai știu) se întreabă: Cine sunt? Ce sunt? Ce reprezint? Ce am realizat în 33 de ani? Pentru cine contez? Voi mai conta peste 5 ani? Ce pot oferi? Pentru cât timp pot oferi? Când voi putea oferi ce îmi doresc să ofer? Unde vreau să ajung? Când?  Voi avea barbă? Continui să lupt? Am pentru ce lupta? Am pentru cine? Când e momentul în care perseverența se tranformă în încăpățânare care la rândul ei fermentează și se transformă în prostie? Mă dezvolt? Sunt mulțumit de mine? Pot fi mai mult de atât? Când am băut ultima bere? Parcă îmi e poftă de o bere nefiltrată. Sună telefonul....Hai că ies. Vezi? Ești băiat deștept. De asta te-ai mutat aproape de Centrul Vechi. În seară asta servim .... bere. Yupyyy! Stai! Nu ai răspuns la toate întrebările? Care întrebări? Tu nu auzi că în seara asta bem bere! Pe bune? Unde? În Centrul Vechi. Super! Tu cu te te îmbraci? 

Mai greu e până sună telefonul. 
Cu respect, am revenit.
Mihalca
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This