duminică, 25 martie 2012

Absent nemotivat

Nu mai am chef de scris. Nu cred ca voi avea nici în perioada imediat următoare, așa că mă auto-declar: absent nemotivat. Până când ne vom re-citi vă doresc:

O zi bună tuturor!

duminică, 18 martie 2012

Înfruntarea titanilor: Lara Fabian vs DT

"Una din cele mai vechi polemici pe care le am cu DT este dacă e femeie sau nu.". Așa începe un articol mai vechi ce are la bază discuția despre a fi femeie. Nu știu dacă am mai precizat până acum, dar Lara Fabian este, cred, primul exemplu pe care DT însăși îl dă atunci când vrea să își argumenteze punctul de vedere despre ce înseamnă a fi femeie. În viziunea ei, DT este o tentativă de femeie, pe când Lara Fabian se găsește în dicționar în dreptul definiției cuvântului femeie și a celui de divă. Curios, pe dexonline.ro nu apare. O fi o greșeală de tipar. Oricum, plănuiesc această confruntare încă de la Crăciun, iar ieri am fost pe punctul de a o rata.

De dimineață mă sună DT: 
- Auzi, când e concertul Larei Fabian?
- Pe 27 Martie, zic eu care aveam și sticky notes cu data evenimentului pe desktopul calculatorului. 
- Curios lucru. Eu am văzut niște imagini la TV în care se spune că ar fi pe 17 Martie. 
Sar din pat, deschid dulapul, mă uit pe bilete și constat: 17 Martie, ora 19:00. Fuck! Când o fi fost 17 Martie! Dacă am pierdut concertul sunt distrus. Alerg în celălalt capăt al casei, după ceas, și răsuflu ușurat: 
- Astăzi suntem în 17. Deci diseară avem concert! Sper că nu aveai alte planuri. - Nici nu am terminat de rostit această propoziție că am și realizat ce greșeală făcusem. Nu îi spui lui DT că nu are planuri, fiindcă atunci chiar și le face, retroactiv. Dacă nu la modul real, măcar de dragul de a te perpeli și tot are alte planuri. 
- Îmi pare rău Gogule, diseară am planuri. Dacă îmi spuneai și tu măcar cu 1 zi înainte era ceva. Lasă, că nu-i bai. Ia o mândră de-a ta și mergeți la concert. Ce ar fi sa o iei pe domnișoara cu nume exotic? 

În acel moment am simțit prima lipsă a unei facilități smartphone: aceea de a ieși prin capătul celălalt al firului și a-ți strânge de gât interlocutorul.

În unele sâmbete îmi place să îi fac un cadou lui DT. De fapt e același cadou în fiecare sâmbătă în care am ocazia să i-l ofer: jumătate de oră de somn. Cu atât îi pot influența programul dacă o duc eu la muncă, în loc să meargă cu metroul. Ieri, mai mult ca oricând vroiam să mă duc, sperând că poate răzgândesc îngerul demonizat să meargă totuși la concert. Nu a fost chip să o conving, dar am reușit să mi-o iau la temelie, din nou. Cum stăteam și așteptam, în tensiune, să-mi vină adversarul, uite că apare a mea. Cizme de vara cu toc mediu, pantaloni trei sferturi ce scoteau în evidență gamba acoperită de pereche de ciorapi deși și cu model, o cămășuță cambrată, vestă, gloss, mascara, fond de ten și, mai grav decât toate părul lăsat liber pe spate. Fața ii era încadrată de doua șuvițe, ce respectau în tocmai ecuația curbelor Bezier cubice. Strigau la mine! Le auzeam cum îmi cer sa le așez după ureche, dar nu puteam sa mă mișc. Mi-am adus aminte de sfatul bunicului pentru astfel de  momente: sa iți faci cruce cu limba. Ce să vezi? Nu funcționa. Se pare ca trucul merge la draci și nu îi influențează pe îngeri! Oarecum logic, dacă stau sa mă gândesc.

Părul lăsat liber pe spate nu putea însemna decât un singur lucru: scosese artileria! Era clar. Nu știu pe cine vroia sa atace, dar sunt convins ca se pregătise pentru lupta finală. Am simțit cum mi se scurge smartphonu' printre degete. Îmi dau două palme, în minte, cât să mă trezesc și adopt o atitudine casual. Mi-am dat seama că am reacționat era prea târziu când mi-a spus: 

- Da știu, sunt îmbrăcată că dracu! Dar tu te uiți ciudat. Am vreo pată pe pantaloni?

Eu îi răspunsesem la întrebare și chiar continuasem să vorbesc, dar se pare că sunetele nu răzbeau. Era o anomalie în comportamentul meu. Ca atunci când fumezi iarbă și ți se pare că vorbești foarte mult, iar prietenii îți spun la final că nu ai deschis gura. După vreo 2 minute m-am hotărât să iau o atitudine bărbătească:
- Îți interzic cu desăvârșire să te mai faci atât de frumoasă când te vezi cu mine! Ai destui fani și ai pentru cine să te pregătești, dar eu nu mai rezist! Crezi că mie îmi este ușor? Vino să te strâng în brațe, căci jur pe Dumnezeu că ești frumoasă rău în dimineața asta! 

- Sunt pe dracu! Hai mai repede că am întârziat, din cauza ta! 
Am dat-o în glume și ne-am pus pe drum, căci amândoi urma să mergem la muncă. Cred totuși că îngerul plănuise finalul zilei. Știa că avea să meargă la înfruntarea cu super diva Lara Fabian, căci altfel nu îmi închipui de ce era atât de frumușică.
 ..... 
(pe la oră 18, după ce mi-a înșirat toate combinațiile posibile de alte doamne/domnișoare cu care aș fi putut merge la concert, a acceptat în cele din urmă să mă însoțească)
 .....
Când am ajuns în zonă parcării din Piață Revoluției am nimerit într-un alai de nuntă. Am fost surprins să văd totuși că alaiul avea același traseu ca și noi, și părea a se îndreptă spre Sala Palatului. Odată ajunși acolo aveam să ne lămurim. Eu unul nu mai văzusem atâtea rochițele, pantofi cu toc de 12, coafuri aranjate la salon de atâta timp încât nici nu îmi mai amintesc. Și totuși mergeam la concert. Cumva stiulul Larei Fabian a determinat publicul să adopte o ținută extrem de elegantă (pentru un concert). Sau poate e vechea luptă (puțin știută) între Franța și România, între femeile din Franța și cele din România. E posibil că ale noastre să se fi vorbit între ele pentru a le da o replică franțuzoaicelor - femei cu reputație în privința eleganței. Mi-au venit în minte serile de teatru, unde lumea merge îmbrăcată ca la supermarket. Îmi pare rău că teatrul nu este răsplătit cu aceiași eleganță în ținută și comportament. 

Dacă ar fi să remarc ceva ce mi-a plăcut la Lara Fabian ar fi atitudinea. Nimic din aroganța cu care ne obinuiesc francezii de secole. Am admirat faptul că a chestionat publicul în privința limbii în care să i se adreseze. Deși, au existat multe voci care au solicitat o exprimare în franceză, Lara a dublat toate conversațiile în engleză. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că a vorbit mai mult în engleză.  

Cu o echipă mică, formată din doar 3 instrumentiști - pian, chitară și tobe - Lara Fabian reușește să țină un concert elegant. Piesele sunt precedate de intro-uri în care își exprimă filosofia de viață. Îmi place să cred că textele sunt scrise de ea și reflectă experiențele prin care a trecut de-a lungul timpului. 

Prin prismă confruntării directe, situația a alternat și de o parte și de alta. Lara a purtat aseară o ținută sub forma unei mantii foarte lărgi, ceea ce ne-a permis să glumim și să credem că la aspectul fizic al copului a evitat cu eleganță înfruntarea directă cu DT. Lăsând gluma la o parte și chiar dacă eram destul de departe de scenă, Lara Fabian mi-a părut o femeie frumoasă atât fizic cât și în atitudine. Imediat, Lara și-a amintit că e divă și i-a dat-o lui DT la temelie. Una după alta Immortale și Wind beneath my wings - precedate de texte în care vorbește despre prieteni adevărați, care cred mai mult în tine decât poți crede tu însăți - au pus-o pe DT pe plâns, ba chiar a mai simțit nevoia să îmi caute mâna și să mi-o strângă la piept.

Am găsit un singur minus acestui concert: îi lipsesc ecranele de proiecție. Din acest motiv, cei care aveau locuri mai în spate (ca mine de exemplu) au văzut o Lara micuță, micuță. Am pus și acest aspect, sub forma unei glume, pe frica de înfruntare directă și i-am acordat punctele lui DT. Așa că până când Lara ne invită să luăm masă împreună și să putem face o reevaluare, o declar pe a mea învingătoare.  

Eu am avut o seară faină și am și scris despre asta. Astăzi, la 20:00 este cel de-al doilea concert Lara Fabian.  

Din înfruntarea titanilor, 
Vă salut cu respect,
Marius

PS1: ambele femei sunt fabuloase!
PS2: momentul meu preferat. Un percuționist care cântă la ... un lighean cu apă.



PS3: Momentul așteptat de toată lumea.

marți, 13 martie 2012

Când capra se împacă cu varza

Dacă tot v-am cerut opinia în legătură cu alegerea ce urmam să o fac, mă simt responsabil să vin și cu răspunsul final.

Săptămâna trecută am primit o invitație în Mordor (aka Departamentul de Dezvoltare, aka unde se scrie codul în firma noastă). Am fost surprins să văd că Sauron și Saruman încă mai au fiecare câte doi ochi. De asemenea am fost suprins să văd că nu s-au năpustit să mă atace de cum le-am intrat în teritoriu. Nu apucaseră caii să-mi obosească, când mă văd abordat de Sauron:

- Avem 800 roni în firmă?
- Avem. Avem și mai mulți datorie! - fac eu pe spiritualul.
- Îi aduc mâine înapoi. Am nevoie de 900.
- OK. Mă duc să îi pregătesc. Dar la ce-ți trebuie?
- Îmi iau telefon.
 Mai să fie. Cum se potrivise ca Sauron să își cumpere smartphone tocmai în această perioadă în care eram străbătut de grele încercări în a alege între dinți albi (hobbit style) și tehnologie IT (Middle Earth style). Să nu tac, zic și eu:
- Da, de ce nu propui tu la următoarea ședință o achiziție de smartphone-uri. Votul meu îl ai. Din câte știu Furnică ar fi pentru, caz în care Saruman deja nu mai contează.

Fotografie găsită aici: http://new.ba-bamail.co.il
Două zile mai târziu, ședință mare în Pyramid. Ultimul subiect pe agendă: posibila achiziție de telefoane. Am început de la telefoane mici și ieftine și am adăugat facilități până am ajuns la un smartphone adevărat. Și uite-așa, la finalul ședinței am dat comandă nu de 1, ci de 4 smartphone-uri, plătite din linia de credit. În buget am trecut-o ca investiție (în imaginea acționarilor). De data asta a fost vorba de niște telefoane, dar presimt că în câțiva ani vom comandă de 4 BMW Seria 6, tot din linia de credit. Au! Seria 6 nu e bună, pentru că DT a spus că mă ia de bărbat dacă îi dau un Seria 6. Lasă că până atunci uită! Sper!

Astăzi am programare la dentist. Deci, răspuns final: am ales ambele variante. Firește, puteam pune albirea dinților pe ordinea de zi a următoarei ședințe, dar e cam greu să îi convingi pe cei din Mordor să adopte culoarea alb. E clar de ce!

Cât despre mine, să te ții! Cu smartphone și cu dinții albi sunt irezistibil. Totul este să îmi dea voie DT să ies afară din casă.

joi, 8 martie 2012

Teatrul de Comedie: ...escu

Săptămâna trecută pe vremea asta mă aflăm în librăria Cărturești, din Afi Cotroceni. Am avut de omorât vreo două ceasuri și am decis să le înjunghii cu o lectură pe scaunelul confortabil de la Cărturești. Mi-am luat din raft cartea pe care o citeam acasă, am derulat la capitolul rămas, mi-am luat un ceai și m-am pus pe treabă sub privirile părinților care își aduceau copiii la cercul de GreenArts (care este foarte, foarte tare și pe care îl recomand cu multă căldură). Ulterior, mi s-au alăturat DT și Mozart, căruia i-am propus să facă și el câteva mărtișoare ecologice.

Așteptându-l pe Mozart să facă cele 3 mărtișoare din cadrul atelierului am fost abordați de o doamnă, în etate, care ne-a cerut permisunea de a sta o clipă pe scaun întrucât era tare obosită. Firește că am acceptat și am început să socializam. Noi aveam un noi un copil de 9 ani, ea avea cu ea un copil de 12 ani. După ce am trecut de conversația de politețe, ne-am prezentat fiecare. Ea a vorbit prima, căci nu, conform codului aștepți ca persoanele în vârstă să se prezinte și să întindă mâna: "Eu sunt doamna ...Escu! Așa mă prezint!". Ce coincidența! A doua zi urma să mergem să vedem ...Escu, la Teatrul de Comedie, iar eu aveam să o întâlnesc pe doamna Escu cu o zi mai devreme.

Când noi îl mai verificam pe puști, aflat la altă masă, cum evoluează și îi dădeam încurajările de rigoare, am surprins câteva detalii ce aveau să mă urmărească și în zilele următoare. Și uite că de data asta nu era un fir de păr rămas neepilat, un fir de la ciorap sau o pată pe ghete. Am văzut modul în care ne privea. Era convinsă că eu, DT și Mozart suntem o familie. Multă lume crede asta, iar majoritatea refuză argumentele menite a le demonstra contrariul. Modul ei de a privi nu era unul normal. Deși ne privea cu căldură, mai ales pe DT care firește că o fermecase, bătrâna doamnă afișa o față dominată de durere. Avem să aflu în secundele următoare:
- Copii, eu am 80 de ani!
- Mulți înainte - sărim în cor eu și DT. Arătați foarte bine, doamnă! Nu vă arătați vârstă! - ne completam noi unul pe celălalt de parcă spui că făcusem repetiție acasă.
- Noi avem însă o problemă, ne spune bătrâna în timp ce copilul mersese să vadă ce înseamnă GreenArts pentru că ar fi vrut și el să facă 3 mărtișoare din semințe. Mi-am dat seama că urmează greul când am remarcat lacrimi strălucindu-i în ochi. Bărbia începuse să îi trebure, dar încă reușea să articuleze corect cuvintele. Părinții lui au murit într-un accident de mașină. Eu am fost singură la părinți și la fel și fiecare dintre părinții lui. Copilul ăsta nu mai are pe nimeni. Eu sunt singura care îl poate avea în grijă. Am 80 de ani și încerc să îmi fac treaba cât pot de bine.

Stau prost la aritmetică. Știu asta, dar chiar și așa 80 alăturați cu 12 îmi strigau că situația e tensionată. Din fericire, DT a avut un moment de neatenție și a pierdut prima parte a afirmației. Altfel ar fi izbucnit în plâns de se golea Cartureștiul. Când mi-a cerut detalii am mințit-o pentru că ea empatizează puternic și am preferat să păstrez doar eu adevărul căci îl duc mai bine.

Se întoarce copilul și îi spune bunicii cum că pentru a face mărtișoare trebuie să facă o donație de 50 de lei. Îi auzeam fără să vreau, dar mă gândeam la cum e să fii condamnat să trăiești, pentru a nu-ți lăsa sigur nepotul la o vârstă fragedă. M-am uitat la copil și i-am citit urmele lăsate în dezvoltare de lipsa părinților. Bătrâna nu și-a permis cei 50 de roni. A spus un Nu scurt, urmat de o mușcătură a buzelor prin interior. Copilul nu a părut surprins, de parcă la cei doar 12 ani realiza că trăiește dintr-o pensie de profesor.

Câteodată mă pierd. Și dracu să mă ia, pentru că m-am pierdut și de data asta. Abia după ce doamna era de mult plecată, mi-a venit ideea de a îi fi plătit eu nemernicii de 50 de roni și de a îi oferi copilului posibilitatea unei bucurii, iar doamnei șansa de a se mai odihni puțin. Povestea doamnei Escu m-a întristat.


A doua zi, toată "familia" la Teatrul de Comedie: ...escu, de Tudor Musatescu. Decisesem că e timpul ca Mozart să ne însoțească la teatru. Am încercat să căutăm o piesă potrivită vârstei lui, dar din păcate nu am reușit.

 ...escu este o piesă extrem de actuală. Atât de actuală încât mi-a cam pierit zâmbetul. Poate nu am fost eu în formă dar să constați că din 1933, de când a fost scrisă piesa și până în prezent, am fost mereu conduși de lichele pe mine unul mă face să urlu mai mult decât să râd. Piesa are comic de limbaj și de situație presărate peste un substrat apăsător. Decebal Necșulescu este colegul nostru din clasele 1-4 care nu era în stare să stăpânească tabla înmulțiri sau să retină literele din aflabet, dar pe care astăzi îl vedem deputat în Parlamentul României, conducând un X5, purtând costume care costă mai mult decât salariul anual al unui profesor de liceu și care ascultă firește muzică bună. În aproape 80 de ani, poporul nostru nu a învățat nimic. Ne plac lichelele la nebunie și tare îmi e că ne mai distrăm cu ele încă 80 de ani.

Nu pot să nu o remarc pe Miza, interpretată de Gabriela Popescu. În opinia mea este elementul de savoare al piesei. Un fel de Măgărușul din Shrek. Îmi place foarte mult Vladimir Găitan, de data asta în rolul lui Decebal Necșulescu și m-am bucurat să îl văd pe Maestul Ion Luchian. Nu am râs pe cât m-aș fi așteptat, dar ...escu este o piesă de referință în dramaturgia română și în portofoliul lui Tudor Mușatescu (alături de Titanic Vlas și Visul unei nopți de vară).


Experimentul cu Mozart mi-a arătat cât de pură e mintea unui copil. Pe la jumătatea piesei, văzându-l cum cască, piesa fiind și destul de lungă, m-am gândit să îi explic cum că tipul ăla se iubește în secret cu soția celui mai bun priten, care la rândul lui o are ca iubită pe soția primului. Am evitat termenul de "amantă", considerându-l nepotrivit, dar chiar și așa explicația mea s-a izbit de un perete. Adulterul nu căpăta sens în mintea lui necoaptă. Și ce bine că e așa.

 Recunosc că nu am fost în formă pentru această vizionare. Sper că vouă să va placă mai mult.

marți, 6 martie 2012

Smartphone vs. Albire dinți

Sunt un urmă cu scrisul. Dar rău de tot. IT-istul din mine m-a surprins că citește mai repede decât reușește blogarul să relateze. Am fost și la teatru. E pe lista de povestiri, dar cumva în ultima săptămână nu mi-am găsit cuvintele. Și dacă e un lucru pe care nu am să îl fac... constat că de fapt sunt două: nu voi scrie niciodată la categoria "impuse" doar pentru că a trecut mult timp de când nu am postat ceva și îmi pierd cititorii și nu voi scrie niciodată despre știrile generale, gen: s-a lansat iPhone 6, asta când toate mediile de informare abundă în această știre. 

Ca să îmi justific lipsa de inspirație din ultima perioadă te rog să mă crezi că mă aflu în fața unei mari dileme. Banii, la fel ca și la Pavel Stratan, nu prea stau pe-acasă. De mult timp îmi doresc un smartphone. Toți clienții mă iau la mișto când văd ce telefon am. La School 4 Startups aveam de departe cel mai ieftin telefon dintre cei aflați la curs. Programasem achiziția la începutul acestui an și uite că acum mă aflu într-o dilemă. Mi-a venit mie ideea de a-mi albi dinții. Țin să menționez că dinții mei sunt curați, îngrijiți, nu am decât 2-3 plombe undeva prin spate. Și încă un detaliu important: nu cred că mi-a ieșit măseaua de minte. Sau dacă mi-a ieșit, cu siguranță nu prin gură. :) 

Când a auzit Furnică de faptul că vreau să-mi albesc dinții și că operațiunea de albire costă cam cât un smartphone a și sărit cu sfatul: 

 - Ești sigur că albirea dinților te ajută la femei mai mult decât un smartphone? Eu nu prea știu ce să zic!

Iertați-l! E căsătorit de vreo 10 ani și are și 2 copii frumoși. E oarecum firesc (Ba nu!) să nu mai știe cum pot fi folosiți dinții. Eu m-am cam decis, dar având în vedere că acest blog este citit de un public preponderent feminin m-am gândit să fac un sondaj. Până atunci, povestesc pe scurt o situație asemănătoare. 
Zâmbet de DT
Prin clasa a IX eram destul de micuț de înălțime. Începuse să se declanșeze procesul de creștere, dar rezultatele erau incipiente, astfel încât toate fetele erau mai înalte cu un cap decât mine. Fața de copil pe care o am acum o purtam și pe vremea aia doar că era mai proaspătă. Fetelor începuseră să le înmugurească ideea de a avea iubiți. Dar cine dracu să se uite la mine când toate (ok, poate exagerez), aproape toate fetele își doreau băieți răi: nerași, fumători, violenți (în limite acceptabile) dacă nu cu ele măcar față de ceilalți băieți. Ce mai, un fel de Dylan (din Beverly Hills 90210), dar mai cu vlagă în ei. 

M-am băgat eu într-o introspecție, termen pe care nu îl cunoșteam la vremea respectivă, și ce mi-am zis: Barbă nu ai nicio șansă! Ești spân! Și adevărat am grăit pentru că 20 de ani mai târziu tot spân am rămas. Față de copil? Ai. Nicio șansă să scapi de ea. Ai note bune la școală. Mergi la olimpiadă! Nu prea înjuri. Te îmbeti prea rar. E clar! Te paște sihăstria.

Vroia el bunicul să mă fac popă (Nepoate, ca popă iei și de pe viu și de pe mort!), dar îmi plăcea totuși prea mult viața. O scurtă analiză empirică mi-a arătat că majoritatea băieților răi sunt fumători. Și, marketerul din mine s-a gândit să se nișeze. M-am gândit să fiu opțiunea fetelor care nu vor să sărute un fumător. Dacă ar fi existat astfel de fete ar fi avut de ales doar între mine și vreo 3-4 în tot liceul. Din ăștia vreo doi erau luați (și sunt și astăzi), iar restul erau nefumători doar pentru că nu se puteau trezi din băutură îndeajuns cât să își poată aprinde o țigară.Și astfel am ajuns nefumător. Crezi că a funcționat? Neahhh! De fapt a existat o fată pe nișa respectivă, care ulterior m-a ținut de bărbat vreo 10 ani până când a realizat că tot băieții răi sunt de perspectivă!

Astăzi mă gândesc să mă nisez din nou, dar dacă se poate fără partea cu însurătoarea. De data asta aleg în defavoarea tehnologiei, căci eu mizez pe faptul că o creatură feminină ar prefera oricând o dantură îngrijită și frumoasă, unui dispozitiv de ultimă generație. Zic bine? Vă rog contribuiți cu sfaturi și sugestii, căci pe 13 Martie am programare la dentist.

PS: în imagine o aveți pe DT. Firește că e implicată. Râsul ei de zi cu zi mi-a trezit pofta de alb. Cât să mai rezist? E timpul să mai jucăm și în Imperiul contraatacă.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This