marți, 28 februarie 2012

Despre bunele maniere, astăzi

Cea mai manierata persoană pe care am cunoscut-o până acum este DT (ce surpriză!). Și asta nu pentru că îmi place mie de ea și e prietena mea, ci pentru că are un comportament ireproșabil. Câteodată chiar exagerat. De exemplu, îmi cere permisiunea să răspundă la telefon sau să își pună șapca/geanta/haina pe bancheta din spate atunci când mergem cu mașina. Eu găsesc asta exagerat și totuși ea are dreptate. Este mașina mea, iar ea este musafir și aplică comportamentul adecvat. Odată, aflându-mă în vizită m-a întrebat dacă vreau un ceai. Am acceptat, și surpriza a fost pe măsură: tavă de argint, două ceșcuțe, fiecare cu farfurioara ei, lingurițe, ceainic, zaharniță, șervet, atitudine, conversație, eleganță în servire încât m-am simțit precum Musashi la ceremonia ceaiului. Oricum tot timpul m-am întrebat cine e mai frumoasă: DT sau Otsu?

În comparație cu DT eu mă încadrez la categoria "trăiește în copaci și se hrănește cu fructe". Și uite așa m-am gândit să mă apuc să citesc despre bunele mariere. DT s-a declarat de la început total împotrivă. Chipurile, dacă aprofundez îmi pierd din farmecul pe care, se pare că, îl am și pe care ea îl îndrăgește așa cum e.  M-am prins! Fetei îi place de Tarzan (epilat), dar eu tot aveam de gând să învăț mersul biped și să cobor din copac.

Într-o zi de toamnă i-am cerut împrumut o carte despre bunele maniere. Mi-a dat trei, semn că dacă tot vroiam să cobor din copac, atunci aveam mult de muncă. Felicia mi-a mai adus încă două și uite așa mi-am făcut un pachet de studiu al comportamentului civilizat contemporan. Am citit următoarele: Cum să fii un gentleman - John Birdges, Cum să fii o lady - Candace Simpson-Giles, Cei șapte ani de acasă (Codul bunelor maniere pentru copii) - Michiela Poenaru, Codul bunelor maniere pentru copii - Peggy Post și Cindy Posst Senning și ultima, dar cea mai importantă, Codul bunelor maniere astăzi - Aurelia Marinescu. Cărțile pentru copii sunt așa cum m-am așteptat. Simple și ușor de înțeles. Am fost dezamăgit de cărțile distribuite de Săptămâna Financiară, Cum să fii o lady și Cum să fii un gentleman întrucât sunt pe principiul "nu băgam degetul în nas, facem biluțe și după îl băgăm în gură". Really? N-aș fi știut asta niciodată!


Așa că întreagă mea educație civică a picat pe umerii doamnei profesoare (de română cred) Aurelia Marinescu. Ar fi trebuit să fi urmat sfatul lui DT și să renunț la aceste lecturi întrucât acum nu mai pot ieși din depresie. Ce nu știi nu te poate deranja. Din păcate, în urma lecturii, mi-au rămas în cap destule informații cât să mă enervez când descopăr că nu le pun și în practică.

Să începem, așadar, și să o luăm cu prima regulă care mă distruge psihic: un gentleman este acea persoană care se îmbracă elegant pentru cină, chiar și când ia masă singur. Să mă vezi pe mine, într-o zi obișnuită din săptămână, cum vin flămând de la firmă, îmi pregătesc masa și în timp ce molfăi, zgomotos - altă regulă încălcată - descopăr că sunt îmbrăcat ca un băiat de casă, nu mi-am aranjat tacâmurile, îmi lipsește șervetul și paharul pentru apă, vinul îl beau spriț, plus multe altele. Cum să nu mă enervez?

Altă zi, altă belea. Merg în Centrul Vechi, beau cu prietenii până târziu în noapte, nu mă îmbat  pentru că un gentleman știe când a băut suficient, ajung acasă bine dispus și adorm. Spre dimineață mă trezesc deshidratat și mă duc la frigider. Laptele e rece și mi-ar conferi hidratarea de care am nevoie. Duc sticla la gură și îmi apare doamna profesoară: un gentleman nu bea din cutie nici chiar când e singur. Te poți obișnui și vei face acest gest și în prezența celorlalte persoane. Raționez și ripostez: dar e 4 dimineață și am ochii închiși. Drumul până la frigider și știu pe de rost. Cel până la pahare nu. Nu putem face o excepție? Dacă vrei să fii gentleman, NU. Fuck! Nu mai îmi e sete!

Să trecem la ieșirile în oraș. Așa cum era de așteptat este reglementat modul în care se intră într-un edificiu atunci când un bărbat este însoțit de o femeie. Cu toții știam (sper) că bărbatul intră primul într-o clădire, iar femeia iese prima. Bărbatul intră primul pentru a o feri pe femeie de privirile curioase ale celor aflați deja înăuntru. Acesta e singurul motiv și de aici vine și o sub-regulă a acestei reguli. Dacă locația în care intri are un vestibul sau o garderobă, atunci bărbatul îi oferă prioritate la intrare femeii, dar el va fi cel care va intră primul în sală (fie ea de recepție, cinema sau teatru). Cu alte cuvinte de fiecare dată când ești însoțit de o doamnă/domnișoară și intri într-o clădire trebuie să te întrebi: e cineva de partea cealaltă a ușii care să o privească stânjenitor pe partenera mea? În funcție de răspuns știi cine intră primul. Regula nu e chiar stupidă. Dacă revenim la cazul practic DT, ea se rușinează când este privită. Privirea ei rușinată o transformă într-o femeie incredibil de atrăgătoare și deci ar fi în interesul meu să întru primul și să spun (în gând): Țeapă fraierilor! Cea care urmează a vă încânta privirea e cu mine!

Mă folosesc de topic pentru a face un apel către tinerele doamne/domnișoare. Noi, bărbații, intenționam să vă deschidem ușa de la mașină și să vă întindem mâna pentru a vă facilita urcarea. Noi, bărbații, intenționăm să  vă deschidem ușa atunci când ieșim dintr-o încăpere. Experiențele mele mi-au arătat că femeile se  înfig răchetă la ușă - fie ea de mașină sau a unei camere. Când ajung și eu - în cele din urmă - și îi spun: Permite-mi să te ajut, o mare uimire se declanșează pe fața lor. Acest gest însă trebuie să se desfășoare cursiv. Nici tu nu trebuie să stai și să aștepți în fața ușii cu gândul că poate, poate o va deschide cineva, nici eu nu trebuie să alerg în jurul tău să te ocolesc, să-ți iau prim-planul ca să pot să-ți deschid ușa. Eu nu sunt valet, ci gentleman! Din acest motiv am nevoie să colaborezi cu mine. Când te îndrepți spre o ușă, stimată doamnă/domnișoară trebuie să pierzi un pas. Atât! De atât am nevoie că să pot ajunge cursiv, împreună cu tine și totuși înaintea ta în fața ușii. DT reușește asta cu măiestrie. Am încercat să o urmăresc cum face. Este atât de naturală în mișcări, încât nu reușesc să mă prind cum îl pierde și unde îl pierde (pasul). Același lucru este valabil și la coborâre. Cât timp eu cobor și vin să îți deschid tu trebuie să pierzi un timp. Aranjează-te în oglindă! Caută ceva în poșetă! Te întrebi ce dracu cauți cu tipul ăsta! Orice, numai să pierzi un timp.

Acum lovitura de grație! Stați liniștiți că nu mă însor, pe motiv că nu am cu cine. Regula asta pare totuși scrisă de un bărbat și nu de un gentleman:  la sfârșitul unei relații cadourile valoroase se restituie. Să vrei să le restitui mi se pare un gest frumos și onorabil. A accepta însă, bărbat fiind, să le primești  mi se pare o greșeală impardonabilă și descalificantă de la statutul de gentleman. Mi se pare josnic să privești o femeie în ochi, să îi cuprinzi mâinile și să îi spui vorbe frumoase la ureche când îi oferi un cadou, pe parcursul relației, pentru ca după câteva luni să mergi să îl ceri sau să te aștepți să îl primești înapoi. Și totuși se pare că mașinile, motocicletele și bijuteriile sunt cerute pentru restituire de către pseudo-bărbați.

Din postură mea de om singur, am dat peste o regulă care mi-o dă la temelie și, ridică amenințarea mamei ("O să te însoare babele!") la gradul de alertă DEFCON 2: un gentleman nu se adresează niciodată unei femei singure. Excepție fac doar situațiile în care și-a pierdut vreun obiect și i-l restitui. Domnișoarele care m-au întâlnit și pe care nu le-am abordat ar trebui să știe că eu nu eram timid și nesigur pe mine, ci urmam în tocmai codul bunelor maniere! (... iar pinguinii....). Recunosc că dacă ar fi respectată această regulă, femeile nu ar mai fi hărțuite în drum spre metrou de către vreun isteț care le ia de mână și le spune Păpușă, iar noi ceilalți am trăi într-o lume mai frumoasă.

M-am cam lungit cu articolul așa că mai enumăr doar câteva din principiile ce stau la baza unui gentleman. Un gentleman nu se enervează. Un gentleman nu împrumută bani, iar dacă e inevitabil, în niciun caz de la o femeie. Dacă un gentleman se întâlnește pe stradă cu o cunoștință  într-o situație stânjenitoare (de exemplu este însoțită de amant/amantă) se face că nu o vede. Gentlemanul nu este curios. Gentlemanul nu se lăuda cu câți bani are și nici nu se plânge de lipsa acestora. Gentlemanul nu folosește pixul cu pastă (îmi pare cam bizară asta!), nu bea un cocktail cu paiul și nu-și vopsește părul. Un gentleman își face regulat manichiura, dar nu folosește lac de unghii. Și ultima: dacă se rătăcește un gentleman recunoaște asta. El va solicita imediat îndrumări.

Bunele maniere reprezintă un set de reguli care ar trebui, dacă sunt urmate, să ne îmbunătățească standardul de viață. Analiza mea empirică îmi arată că doar 30-40% din reguli sunt utilizate pe scară largă. Atenție însă că un comportament perfect manierat îi poate umili pe ceilalți, iar regulile bunei maniere interzic acest lucru. Mai exact: dacă luăm mână cu o turmă de grobieni, nu putem aplica conduita bunelor maniere în ce privește modul de servire al mesei, întrucât exista posibilitatea de a-i umili pe cei prezenți prin propriul comportament, ori prin esență codul bunelor maniere încearcă să prevină acest lucru. Soluția în acest caz este un compromis: încercăm să ne adaptăm, fără însă a coborâ sub minimul standardului nostru de calitate.

 Hai că mă opresc. Dacă există interes, mai pot continua, în viitor.

PS: pe parcursul redactării acestui articol am mâncat măsline. Le-am ales cu mâna din cutie și tot cu mâna am scos sâmburii, ceea ce îmi arată că nu reușesc să fiu un gentleman. Dacă mâncam vișine/cireșe era ok, dar măslinele se mănâncă cu furculița (întrucât se consumă ca aperitiv) și tot cu furculița se scot și sâmburii. Mama lui de gentleman că tare nu-mi iese!

joi, 23 februarie 2012

Carte: Ora 25 - C. Virgil Gheorghiu

La sfârșitul lui Iunie 2011, aveam să primesc, cu dedicație, o carte. Dedicația suna astfel: "Mă bucur că ai învățat să citești înainte de 32 de ani", iar cartea avea să fie Ora 25, de C. Virgil Gheorghiu. Poate voi îl știați pe Virgil Gheorghiu, dar eu nu auzisem de el până atunci. Cam rușinos, pentru mine, având în vedere că este născut în Războieni, județul Neamț, la o aruncătura de bat de orașul meu natal.


Șase luni mai târziu, mă uit pe coperta a patra și citesc ceea ce pare a fi o scrisoare a lui Mircea Eliade către Virgil Gheorghiu:

"Dragă domnule Virgil Gheorghiu,

Sfârșesc de citit romanul dtale și nu mă încumet să mă culc înainte de a-ți spune, măcar în câteva cuvinte, cât sunt de entuziasmat. Te felicit din toată inima și te asigur că voi face tot ce-mi stă în putință ca acest roman să vadă cât de curând lumina tiparului. N-am citit nimic, în nici o literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele dtale. Consider Ora 25 una din cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările.
Evident, așa cum se întâmplă întotdeauna, defectele sunt pe măsura talentului: adică, tulburătoare. Dar sunt sigur că o nouă revizie a manuscrisului le va putea lesne înlătura.
Încă o dată, felicitări! 

Cu prietenie, Mircea Eliade".

Pe limba mea moldovenească mi-a venit în minte: "Mă dă-o-n spanac! Ce-a scris frate Virgil Gheorghiu de l-a dat pe spate pe Mircea Eliade". Și uite așa m-am hotărât să o citesc. Și ce bine am făcut!

Ora 25 prezintă drama celui de-al doilea război mondial din perspectiva unui țăran român vinovat de două lucruri capitale: are drept soție o femeie frumoasă și poartă un nume cu valențe în mai multe limbi. Johann Moritz este pe rând Ion, Johann, Ianoș Moritz. Toate astea l-au costat 13 ani petrecuți în 106 lagăre răspândite pe întreg teritoriul europei. Este de la sine înțeles ca Johann Moritz nu se face vinovat de nicio infracțiune.

Am spus că primul lui păcat e acela de a avea o soție frumoasă. Suzana, o femeie de origine germană, a intrat în atenția șefului de post, care pentru a își genera o oportunitate de a fi singur cu ea îl trece pe Johan Moritz pe un ordin de rechiziție alături de Marcu Goldenberg, băiatul ovreiului din sat. Și uite așa ajunge țăranul român, saș la origini, în lagăr, la canal, chiar în România pe motiv că este evreu (poartă numele Moritz, a cărui rezonanță duce spre o origine evreiască). În Ungaria este băgat în lagăr pe motiv că este român. Doar îl cheamă Ion. În Germania ajunge în lagăr și este tratat foarte urât pentru că se face vinovat de a fi ungur - pe nume Ianoș. Tot în Germania este eliberat și ajunge erou național pentru că Johann Moritz este exemplarul pur al rasei ariene, conservat perfect la poalele arcului Carpatic. Evadează alături de niște soldați francezi, dar până la urmă  este prins de americanii care îl bagă din nou în lagăr pentru că de data asta se face vinovat de a fi german - Johann.

Nu îmi propun să descriu viața pe timpul războiului pentru că nu am nici cea mai mică șansă de a o face mai bine sau comparabil cu Virgil Gheorghiu. M-am gândit mult, dacă să tehnoredactez pasajul meu preferat din această carte. Este cutremurător și asta mi-a dat rețineri. Realizez că nu toți cei care vor citi recenzia vor citi și cartea, așa că îl voi posta în speranța că vor citi măcar acest pasaj. Scrisoarea Suzanei (soția) către Johann Moritz (soțul):

"Dragă Iani,

Poate tu mă credeai moartă. De nouă ani nu mai știm nimic unul de altul. Mintea mi-a spus și mie de multe ori că tu nu mai trăiești. M-am pregătit să fac rugăciuni la biserică pentru tine, așa cum se fac pentru morți. Dar, în ultima clipă, m-am oprit: inima îmi spunea că tu nu ești mort. Acum mă bucur că nu ți-am făcut parastas, căci e mare păcat să faci slujbă ca la morți pentru cineva viu.

.... (nr: scrisoarea e mai lunga și furnizează niște amănunte pe care nu vreau sa le dezvălui celor care aleg să citească această carte)...

Dar rușii tot m-au prins , în Germania, după ce s-a terminat războiul.  Ei nu m-au împușcat. Copiilor tăi, rușii le-au dat pâine, bomboane și haine, fiindcă ei nu sunt copii de neamț. Eu am căpătat, la fel, de la ruși, mâncare și îmbrăcăminte. Acum îmi pare rău că am fugit din Fântână de frică lor.

Asta a durat patru zile. Eu așteptăm să mă însănătoșesc, fiindcă fusesem bolnavă, și apoi să plec în țară. Într-o noapte, a bătut cineva la fereastră. Erau soldați ruși. Au spart ușa și au intrat în casă. Au căutat peste tot, să vadă dacă mai sunt și alte femei, și au adus-o și pe fata proprietăresei, care avea paisprezece ani. Ne-au dat de băut la amândouă. Au scos pistoalele și au spus că, dacă nu bem, ne împușca. Pe urmă ne-au pus  să ne dezbrăcăm la pielea goală. În cameră erau și copiii noștri amândoi. Eu am zis că mai bine să mă omoare, dar de dezbrăcat în pielea goală nu mă dezbrac. Soldații mi-au rupt în bucăți rochia și cămașa. Pe urmă și-au bătut joc de mine și de nemțoaică. Până la ziua, m-au batjocorit pe rând. Mi-au turnat rachiu pe gât, fiindcă nu voiam să beau. Pe urmă mi-au turnat rachiu în urechi și m-au batjocorit din nou. Să mă ierți, dragă Iani, dar nu vreau să-ți ascund nimic. Când m-am deșteptat, rușii nu mai erau în cameră și copiii plângeau la capul meu, ca la capul unei moarte.

A doua seară, rușii au venit din nou. Erau tot aceiași. Ei au adus-o iar pe fata gazdei și ne-au batjocorit  pe amândouă.

Eu m-am ascuns cu copiii în pivniță, că să nu mă găsească rușii. Dar, în a treia noapte, ei m-au găsit și în pivniță. Și iarăși s-a întâmplat ca în nopțile de mai înainte, dar eu nu mai știu nimic, fiindcă am leșinat până să mă batjocorească ei.

Așa a fost o săptămână de-a rândul. M-am ascuns în grădină, la vecini, în pod. Dar rușii mă găseau peste tot. N-am scăpat în nici o noapte. Eu m-am hotărât să mă omor. Dar, când vedeam copiii lângă mine, nu mi se-ndura inima să-i las fără mamă, căci destul erau fără tată. Ce-aveau să facă bieții copii fără nimeni, aici, în țară străină? Pentru ei, dragă Iani am rămas în viață. Pentru mine, însă, de atunci sunt moartă.

Că să scap de ruși, am fugit spre apus. Am ajuns la englezi și pe urmă la americani, unde mă aflu acum. Pe drum rușii m-au prins de mai multe ori. Și, unde mă prindeau, își băteau joc de mine, așa cum își băteau joc de toate femeiile, în fața copiilor. Înainte de a intra la englezi, rușii m-au ținut la graniță trei zile și și-au bătut joc de mine zi și noapte. Când m-au batjocorit rușii la graniță ultima oară, am rămas însărcinată. Acum port în pântece un copil într-a cincea lună. Te întreb ce să fac. Scrie-mi dacă, după toate cele care mi s-au întâmplat, tu mă mai socotești nevasta ta și dacă ai să te mai întorci vreodată la mine.

Aștept răspunsul tău cu nerăbdare și lacrimi, ca să știu ce să fac.

Suzana"

În Ora 25, Virgil Gheorghiu vorbește și despre pericolul transformării societății într-o societate mecanizată, sistemică. O societate în care oamenii sunt dezumanizați, în care preiau comportamentele slavilor tehnici (adică ale mașinilor). Johann Moritz însuși este o victimă a acestei transformări. Deși nevinovat el nu poate fi eliberat din lagăr întrucât dosarului lui nu i-a venit rândul să fie analizat. Iar atunci când în sfârșit îi vine, concluzia este... uimitoare. Un roman despre oameni în toate formele lor.

Ora 25 este o carte foarte ușor de citit. Propozițiile sunt scurte și directe. Fiind o carte despre război îmi vine în minte o comparație între propozițiile scurte și tirurile de mitralieră. Autorul nu pierde timp să îmbogățească frazele pentru că mesajul este oricum foarte puternic și suficient. Românul a fost scris în 7-8 luni și are și o ecranizare în 1966: La vingt-cinquième heure, în regia lui Carlo Ponti cu actorii Anthony Quinn și Virna Lisi.

O carte care îmbogățește literatura română și pe care o recomand cu încredere.

Această carte poate fi cumpărată de aici.

marți, 21 februarie 2012

Ușa a treia

                      de Marius Mihalca

Speranța-mi este suferință
La ușa-treia cât aștept,
Cu frică,
Dor,
Și cu dorință
De a-mi fi inimă în piept.

Prin ochii râului de fier
Chip după chip stau să privesc,
Măsor secundele cum pier,
Nici urmă de suflet îngeresc.
Am cugetul îmbălsămat în fum,
În trup mi s-a născut durerea,
Mă cert cu pietrele pe drum
Că nu-mi împărtășesc părerea.
Dar ce vina piatra-avea
Că tu n-ai fost
       La ușa a-treia?

Îmi jur că nu mai vin în veci,
Regret cuvinte ce-am rostit,
Prin gând, gânduri îmi trec zeci,
De dor,
De drag,
De-ndrăgostit.

În dimineața zilei care vine,
Alerg nebun și vesel
Spre locul de pierire,
Gândind că astăzi zeița Afrodita
Mă are în privire,
Și-mi va dărui iubita,
          La ușa a treia.

Asemeni unui general la vatră,
Cu ochii agățați în ceață,
Așez, cu mâna tremurând, pe-o hartă
Soldați de plumb legați la față.
În avangardă stă iubirea,
Pe flancuri speranța si cu dorul,
Zâmbetul e artileria,
Eu joc conducătorul.

Fotografie găsită pe http://ladonja.tumblr.com
Ușa se deschide.
Mă taie un fior.
Din flanc atacă fața
Arhangheli însetați de dor,
Îngeri ce cară-ntre aripi speranța
Furată de la un toreador.
O clipă și lupta se încheie.
Sunt înfrânt,
De un sărut,
Ce îi dă viață Femeia,
În spatele
      Ușii a treia.

Data: 28 Ianuarie 2012
Sub influenta lecturii unor volume de poezie scrise de Ion Minulescu.

vineri, 17 februarie 2012

Scrisoare către mama

Buna mea mamă,

Sper că aceste rânduri să te găsească bine, sănătoasă și veselă, așa cum te știu. Sper că tata este și el bine și aveți grijă unul de altul așa cum ne-ați învățat și pe noi, copiii voștri, să ne purtăm de grijă reciproc. Aveți grijă să va îmbrăcați gros și să nu stați prea mult în ger. Cred că grădina e acoperită  cu un strat vârtos de zăpadă. Trebuie să fie tare frumos acolo pe vremea asta. 

În București a nins puțin chiar și în seara asta. Străzile sunt curate, dar pe trotuar se circulă greu. Suntem acoperiți de zăpadă, dar nu e chiar un lucru rău întrucât afară nu mai e atât de frig și probabil copiii pot ieși la joacă. Iarna obișnuia să fie și anotimpul meu preferat. Acum prefer vara. Nu știu de ce. Poate am crescut și mi-am mai pierdut din dorința de joacă. Drumul spre Moldova este în continuare anevoios. Din acest motiv e posibil ca scrisoarea mea să ajungă mai târziu. Sunt convins că poștașul va încerca să o livreze numaidecât întrucât cred că presimte că are să îți aducă vești importante. 

Știu că ai devenit amatoare de bloguri și că mai nou ai învățat să adaugi și comentarii. Mă bucur să văd că nu vrei să te oprești să înveți lucruri noi. Știu, de asemenea, că încă nu ai o căsuță de mail pe care să o verifici zilnic. De fapt ai, dar tu nu știi de ea și nu o folosești. Din acest motiv, m-am decis să îți scriu o scrisoare. În plic mai găsești o fotografie a celui/celei care va fi noul membru al familiei noastre.


Așa arată nepotul nostru care tocmai a împlinit, vreo, 12 săptămâni. Lui îi e bine. Atât mama, cât și tatăl lui au grijă de el. Tatăl lui este mai tot timpul bucuros. Bag de seamă că nu știe ce îl așteaptă. I-aș spune eu, dar realizez că nici eu nu știu. Cred totuși că îl așteaptă clipe frumoase. E tânăr și are putere să facă lucrurile așa cum trebuie. Încă nu știm sexul copilului. Deși nu prea contează, pare să se contureze un băiețel. Acum dacă o fi fată, noi tot vin roșu i-om da, cu cârnați afumați și gogoșari murați cu conopidă. 

Uite că rugile tale către Dumnezeu au fost ascultate, atunci când poate nici tu nu mai credeai pe deplin în ele. Sunt convins că mai ai și altele. La fel te știu o moldovenca înțeleaptă, căreia vârsta i-a adus nu doar câteva fire de păr alb, ci și măiestria de a stăpâni răbdarea. Tata spune mai mereu: "Toate la timpul lor!", iar bunicul (Dumnezeu să-l ierte) spunea: "Cu răbdarea trecem marea!". Se pare că în familia noastră răbdarea este instalată comod, întrucât și eu par a le călca pe urme.

Tu nu te îngrijora. Atât eu cât și fiica ta o ducem bine. Mereu e loc de mai mult și de mai bine, dar viața e bună cu noi. M-am văzut cu părinții copilului acum câteva zile. Îmi place de ei. Degajă o atmosferă frumoasă, prin calmul și înțelegerea de care dau dovadă. Par a se iubi, căci altfel nu îmi explic de ce stau tot timpul lipiți unul de celălalt. Crezi că le frică să meargă singuri? Ar fi bine să le fie, pentru că eu cred că merg mai bine atunci când sunt împreună și se sprijină unul pe celălalt.

I-am transmis felicitările tale lui DT care, firește, s-a emoționat. În continuare își dorește să vină să te cunoască. Așteptăm să se topească zăpezile să putem porni la drum. Bag de seamă că ea vrea să cumpere ceva tare valoros când ajunge la Piatra-Neamț. Când drumul e liber, DT nu are bani. Când e pregătită, se înzăpezește drumul. Nu înțeleg la ce îi trebuie banii, dar pe de altă parte și filosofii par a întâmpina probleme când e vorba să înțeleagă femeile. Așa că am să mă rezum l-a ce m-ai învățat: să le iubesc cu inima deschisă, fiecare să-și ia ce, crede că, merită. 

Poate e ora târzie la care îți scriu sau poate îmi este puțin foame, dar îmi este poftă de niște plăcinte poale în brâu și de niște turte cu brânză făcute la tigaie. Știu că tu vrei să pui cât mai multă brânză și uneori se desprind, dar eu le-aș mânca și așa. Mai îmi e poftă de papanașii de cartofi pe care doar bunica mai știe să îi facă. Cred totuși că nu îmi este foame, ci doar îmi este dor de voi și îmi e dor de acasă.

Vă îmbrățișez pe amândoi și sper să ne vedem curând. 

Cu drag,
Fiul tău Marius

PS: nu plânge, ci bucură-te pentru noi!

marți, 14 februarie 2012

Romanţa tinereţii

Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindcă ea aflase cine sunt -
Poetul poreclit "Fluieră-vânt" -
Şi fiindcă mă ruga stăruitor
Să-i fiu şi eu, din când în când, cumpărător,
Sinceritatea ei m-a-nduioşat
Şi-n cadrul preţului fixat -
Un preţ absurd,
Ridicul
Şi meschin,
Cu care-aş fi băut un kilogram de vin -
M-am îmbătat de gura ei
Şi-am adormit
Pe laurii idilelor lui Teocrit...

Dar vai!...
Necunoscuta se vindea
Nu numai mie, dar şi altora!...
Şi-azi un ciocoi,
Iar mâine un calic
O cumpărau la fel - mai pe nimic -
Căci ea - flămândă veşnic - se grăbea
Să-şi vândă gura dulce ca la tarapana!...

Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun
Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun -
Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,
Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu preţul meu...
Şi-atunci -
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Şi s-o ascund sub pat -
Deşi-o iubeam, am renunţat la ea
Şi n-am mai vrut să ştiu cine era!...

Dar într-o zi cu ploaie şi cu vânt,
Necunoscuta care se vindea,
S-a dat la fund
Şi-a dispărut...
Şi nimeni n-a mai întrebat de ea
De când intrase, parcă, în pământ,
Cu numele-i mereu necunoscut...

Şi totuşi, Eu
Am întâlnit-o iar,
Dar nu ca altădată, pe trotuar,
La cafenea,
Sau în tramvai...
Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,
Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,
În care sta de veghe cuminte,
Şi-aştepta
O zi să-mi mai aduc aminte şi de ea!...

Dar ce păcat
Că regăsirea ei m-a-ndurerat...
Şi-n loc s-o mai sărut -
Cum aş fi vrut -
Am început să plâng cu-adevărat!...

Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea -
Era doar vechea ei forografie,
Pe care mi-o dăduse numai mie!...

Şi-acum,
Cred c-aţi ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea...
Era chiar tinereţea mea!...

sâmbătă, 11 februarie 2012

Ce ar fi de văzut în București?

Tocmai închei o săptămână grea și urmează una și mai grea. Koen, prietenul nostru din Thailanda vine pentru o săptămână la București. Nu îmi e clar dacă îl interesează baza de date sau bogățiile zonei din estul europei. Mă voi convinge mâine seară. Avem noi ceva de lucru pe timpul zilei, dar ne rămâne timp suficient și să îi prezint o capitală Est-Europeană. Așa că apelez la voi pentru sugestii cu locații turistice, restaurante, baruri, cluburi, evenimente, etc. Poate aveți experiență în a prezenta Bucureștiul unor persoane străine și mă puteți ajuta și pe mine.


Până veniți voi cu niște sfaturi eu mă bag sub pătură și termin de citit Dragostea durează 3 ani. :) Oare? Mi se pare cam mult! =)) Dar e drept că mai am de citit vreo 40 de pagini.

PS: am terminat de citit despre bunele maniere și sunt în depresie. =)) 

marți, 7 februarie 2012

De ce-ai plecat?

                    de Ion Minulescu

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi - femeie sau bărbat -
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?...

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?...

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat -
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?...

Opreşte-te!...Priveşte-n jurul tău...
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!...
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis...
Şi visul s-a sfârşit!...

luni, 6 februarie 2012

Carte: Versuri alese - Ion Minulescu

Asta vară am primit de la Karinna o carte. Am avut noi o discuție despre poezie în care, probabil, i-am spus ce aș vrea să recitesc și ea s-a și executat. Așa am devenit proprietarul unui volum de versuri de Ion Minulescu. M-oi fi bucurat eu atunci când l-am primit, dar ce bucuros sunt acum după ce l-am citit.

Nu știu dacă am precizat până acum, dar când am dat BAC-ul știam cam 200-250 de strofe de poezie. În mod  surprinzator preferatul meu nu a fost Eminescu (moldovean fiind), deși din cele 200 de strofe măcar un sfert erau din poeziile lui, ci - în ordine - Ion Minulescu, George Coșbuc și George Bacovia. Un răutăcios, ca Saruman, ar putea spune: "Păi doar pe ăștia ai reușit să îi înțelegi!" Poate. Dar mi-au plăcut.


Tipul ăsta (aka Ion Minulescu) este foarte tare. Scrie o poezie racoroasă și veselă, cu gust de cidru. Am fost surprins că 95% din poezii sunt dedicate bărbaților (prieteni de-ai lui probabil), chiar dacă subiectul central este femeia. Am să public lista poeziilor pe care eu le consider foarte tari și voi tehnoredacta două - trei dintre ele, cele pe care consider că e de datoria mea să mă asigur că le citesc și alții.

Merită citite: Romanța cheii*, Romanța morții*, Romanța celor trei corăbii, Romanța fără muzică, Odeletă*, Romanța fără muzică* (același titlu, alt volum, altă poezie), Celei care minte*, De ce-ai plecat?, Romanța tinereții, Sinuciderea lui Don Juan. Lista nu e completă, dar restul le poți descoperi și singur.
(* poezii care au făcut parte din materia pentru BAC)

Revin mâine cu prima poezie - cea care mi-a plăcut cel mai mult. Cum care? E atât de simplu! (Hint: Nu e Celei care minte).

joi, 2 februarie 2012

New task

Când nu reușim prin metoda clasică încercăm și așa. Soluții există întotdeauna. :) La Pyramid Software putem fi acuzați de orice, dar nu de lipsa de umor.


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This