marți, 31 ianuarie 2012

Produc oxigen

Frigul aprig de afară m-a condamnat la un weekend petrecut integral în casă. Am făcut curățenie, am citit, am scris și tot mi-a mai rămas ceva timp. Am decis astfel să execut o operațiune pe care o amânăm de mult timp. Să schimb florile în ghivece mai mari și cu pământ proaspăt. Pe la mijlocul operațiunii m-a contactat pe mess Moldoveanca Șefă, că deh' avem net și la Piatra-Neamț. S-a cam mirat ea cum fii-su schimbă pământul florilor în mijlocul iernii, când operațiunea asta se face doar primăvara și toamna, dar a acceptat explicațiile mele ca fiind plauzibile. Cu ocazia asta am constatat că în mică mea garsonieră am 10 ghivece de flori.

Mie îmi plac florile, iar acum în haine proaspete mi se pare că arată foarte bine. E drept că o contribuție la aspectul lor are și DT care, deși pretinde că nu se pricepe la flori, mi-a explicat cum ea folosește un spray pentru frunze care le protejează și le face să strălucească. Și are dreptate. Spray-ul pentru frunzele verzi este echivalentul glossului pentru o femeie. Ca să nu fiu restrictiv aș putea lărgi spectrul de la gloss, la ruj - de orice tip.

Eu nu știu să am grijă de florile mele. Pun prea multă pasiune în ele și atunci când vine vorba să le tai, în sensul să le curăț sunt varză. Am un fel de ficus căruia îi spun Floarea Dragostei, întrucât eu cred că este într-o deplină armonie cu viață mea sentimentală. Când o duc eu rău, lui îi cad frunzele. Cam asta e explicația mea pentru faptul că e mai mereu chel. Când vine vremea sa îi tai o creangă îmi tremură mâna de parcă aș face o operație pe cord deschis.

Floarea Dragostei
Una din plantele pe care o am și pe care în general lumea nu o place se numește Limba Soacrei. E un fel de cactus (cred), ce înflorește odată la trei ani. Cel puțin așa mi-a spus Zâna, care la rândul ei mi-a dăruit și ea, când am avut ocazia să-i calc în bătătură, două ghivece. Anul ăsta Limba Soacrei mi-a înflorit și a făcut și trei pui pe care firește nu i-a vrut nimeni. Puii de pisică îi mai dai tu, dar cine dracu' să îți ia Limba Soacrei. Și uite-așa, fiindcă mi s-a rupt sufletul să arunc puii la gunoi m-am mai trezit cu încă un ghiveci care nu era în plan.

Am un tip de aloe care este un cicatrizant foarte bun și firește, natural. Oricât de rău m-am tăiat, nu m-am îndurat niciodată să rup o funza și să storc sucul verde pe rană. Trece și cu spirt și câteva înjurături!

În ritmul ăsta, dacă nu pune mâna repede pe mine vreo femeie care să îmi mai dea două după ceafă, îmi transform garsoniera în grădină botanică și probabil voi muri intoxitat cu oxigen. Oare e posibil așa ceva? Oricum ideea e că dau la schimb ghivece cu flori, pui și sfaturi despre plante. Excepție face Floarea Dragostei și florile primite de la Zână.

Astea fiind spuse, să începem prezentările pentru restul sufletelor care îmi decorează garsoniera:

Stânga: așa arată acum. Dreapta: așa arăta când a înflorit.

Stânga: Limba Soacrei și o Aloe stau de vorbă pe pervaz. 

Odată la 3 ani.


Dracena.
Laborator și Terapie Intensivă.
Florile de la Zână. Cred că vrea să mă testeze. Întâi mi-a dat niște flori oarecare, să vadă cum ma îngrijesc de ele și pe urmă o dă pe cea mai floare dintre flori. Stai să vezi ce fac din ghivecele astea. De nu vine Cătălin Radu Tănase să facă reportaj de la mine din garsonieră.... să vezi numai!

Dracena. O fi o aluzie la DT?

Cală.
Unul din puii (de pe poliță cel mai din dreaptă) vreau să i-l dau lui Mozart să aibă grijă de el. Vom vedea dacă îl încânta ideea. Call of Duty 4 pe PSP 3 pare mai interesant, nu? :)

Mai are cineva pasiunea asta pentru plante? Poate pentru grădină? Sau dacă vine sfârșitul lumii în 2012 și reușesc să supraviețuiesc voi fi singurul care va putea repune bazele agriculturii? :)

vineri, 20 ianuarie 2012

Protestul continuă!

Chiar nu vroiam să scriu despre demonstrația de astăzi. Sosind însă acasă și având proasta inspirație de a porni televizorul nu m-am mai putut abține. Încerc totuși să fiu cât mai concis și să las pozele și filmele, așa cum îmi propusesem inițial, să spună mai mult.

Astăzi a fost cel mai mare număr de oameni, cel puțin dintre serile în care am participat și eu. În Piață Universității au fost trei categorii de oameni:

1. Suporterii echipelor de fotbal. Localizați ca în fiecare seară în zona fântânii de la Facultatea de Arhitectură. De departe cei mai vocali, dar și cei mai agresivi în atitudine, comportament și limbaj.
Demonstranți tip suporter - în planul II
2. Protestatarii că mine și ca tine. Oameni simpli, ficare având câte o nemulțumire. Îi găsești pe trotuarul din fața Teatrului Național București. Sunt oameni liniștiți care nu au pe ordinea de zi confruntarea cu jandarmii.


Ai noștri
3. Participanții de la meetingul organizat de opoziție astăzi și care voit sau  "la impuse" au decis să vină în Piața Universității. La prima vedere par protestatari obișnuiți, dar dacă te uiți cu atenție reușești să îi identifici. Merg în grup (mare), au banere într-o singură direcție (anti-Base) și par omogeni ca vârstă și  categorie socială  (observația asta e puțin riscantă întrucât era seară și în mulțime nu am putut să îi văd chiar pe toți).
Suporterii poartă pică demonstranților reprezentanți ai opoziției. Mai mult i-ar lua chiar la bătaie.Sunt sigur de ce spun pentru că m-am nimerit fix între cele două grupe de protestatari și eram să mi-o iau în freză. Astăzi, de exemplu, existau premisele unui conflict. Am stat de vorba cu jandarmii și la final le-am urat: "O seară bună și servici ușor!". Nu avea să fie așa. 

În misiune
Vreau să mai fac o completare, deși e posibil să îmi aducă antipatia multor protestatari. În niciuna din seri nu am fost bruscat de jandarmi, am vorbit cu ei mereu și tot timpul au fost calmi și s-au exprimat, ca și mine de altfel, politicos. Mai mult nu am văzut niciodată jandarmi încercând să instige masele sau să fie violenți neprovocați. Acțiunile lor sunt oarecum anunțate (fie prin poziționare, prin sunetul rezultat din lovirea scuturilor cu bastoanele, prin portavoce) astfel încât orice manifestant se poate retrage în timp util. Cei pe care îi vedeți la TV alergați de jandarmi sunt acolo pentru că și-au dorit. Nu neg că nu ar putea exista victime colaterale.

În Piața Universității existau efective de jandarmi cât să stăpânească mulțimea de la ora 20 (câteva mii de oameni). La ora 23, când a început conflictul, o mare parte din populația pașnică plecase acasă. Efectivele de jandarmi, însă, erau aceleași. Pe fiecare stradă ce avea ieșire în Piața Universității staționau grupuri de 30-40 de jandarmi. Strategic vorbind, trebuia să fii nebun să provoci un conflict în condițiile în care erai înconjurat  și depășit numeric.

Efective staționate pe Str. Batistei.
Dacă au acționat de capul lor sau au fost manipulați, nu știu, dar știu cu certitudine că în seara asta a existat un grup de protestatari care a făcut notă discordantă cu restul mulțimii. Mă opresc aici și îi dau cu poze. Protestul însă continuă, sper! Mâine îmi fac propriul meu slogan. Aștept sugestii!



















Din Piața Universității, 
pentru Mihalca.ro
Mihalca însuși.

marți, 17 ianuarie 2012

Constantin protestează!

Astă seară am avut treabă prin Română. Deși am avut puține emoții am ales să o iau pe la Universitate. Mi-am luat aparatul foto cu mine, cu gândul că poate fac câteva fotografii cât stau la semafor. Am fost surprins să văd cât de bine se circulă. Oamenii stăteau cuminți pe trotouare și protestau pașnic. La întoarcere o întreb pe DT:

 - Vrei să vezi demonstrația de la Universitate?
 - Sunt studenți? - mă întrebă veselă.
 - Sunt câțiva. Ai de unde alege.
 - Atunci hai să mergem!
Ajunși în Piață Universității mă întrebă:
 - Noi de ce nu protestăm? Vreau să strig și eu din mulțime! - Era entuziasmată de ce văzuse.
 - Păi e Mozart singur acasă.
 - Mozart e cu Zâna. Oprește mașina și hai să mergem la meeting!
Mi-a trecut prin minte o imagine cu asta mică alergată de jandarmi. Cum e ea mai bagacioasa, clar iscă violențe. E capabilă să ațâțe galeriile una împotriva alteia și iar aprindem Bucureștiul. Femeia însă mi-a băgat microbul în sânge. Ajuns acasă nu am avut stare. Urmaș al lui Ștefan cel Mare și să stai pe canapea? După 10 minute, mi-am făcut bagajul și am ieșit pe ușă, în direcția Universitate.

......

Realizez că știrile sunt deformate atât pe TV, cât și pe radio. Știu asta de pe vremea când mă suna mama să mă întrebe dacă mai trăiesc că s-a uitat ea la televizor și e o futuna mare în capitală, care scoate copacii din rădăcini, în contextul în care afară ploua mocănește. De data asta am ales să mă conving pe cont propriu care e treaba cu meetingul. Mi-am luat mănuși, fular, șapcă, apărat foto și gumă de mestecat și am plecat pe la 22:00 la Universiate. Auzisem de la TV de percheziții făcute de jandarmi persoanelor suspecte, de cordoane de securitate, de mii de protestatari...

Am luat metroul. La Universitate pe peron totul era normal. Nici nu ai fi spus că deasupra are loc o demonstrație. În pasajul de la Universitate remarc o densitate peste medie. Erau oameni care înghețaseră de frig afară și coboraseră sub pământ să se mai încălzească. Cele două cafenele din pasaj funcționau în parametri normali, doar că, probabil, au vândut mai bine. Dau să ies la suprafața, pregătit fiind de o percheziție, întrucât mă gândesc: cine are față de infractor, decât un tip singur, cu traistă după el (în care ar putea depozita cocktailuri Molotov).


Dezamăgire extremă. Am trecut pe lângă jandarmi și nici nu m-au băgat în seamă. Eu însă, m-am oprit în fața lor și am început să îi analizez. Echipament complet de luptă: cotiere, căsca, kagula, microfon, baston (dar nu de gentleman), mănuși, etc. Jandarmii erau calmi și, în grupuri mici, erau amestecați în mulțime. Pe fața lor se citea acordul tacit pentru ce se întâmpla în piață. Dacă nu ar fi fost în timpul serviciului, cred ca ar fi participat și ei la demonstrație. Am intrat în mulțime și m-am apucat de făcut poze. Atmosfera e incredibil de plăcută, iar oamenii sunt foarte tineri. Asta a fost prima mea observație: oamenii sunt tineri. M-am simțit că la meetingurile de prin 1999-2000 când în calitate de student protestam că nu ni se dădeau bursele și ne refuzaseră reducerea pe RATB. Realizez acum că ceva sămânță de protestatar am în mine. Am câteva meetinguri la activ (primul în perioada în care eram în liceu). Degeaba m-a sunat mama luni să îmi ceară să nu merg la meeting. :))





M-am plimbat pe partea cu Teatrul Național, iar apoi am fost să iau pulsul și vis-a-vis. A doua observație: miile de protestatari pe care le văzusem pe kroll la TV nu erau chiar mii. Nu vreau să mă hazardez și declar de la început că nu știu să estimez mulțimile de oameni. Pot însă să îți spun că plimbându-mă printre ei mi-am dat seamă că sunt mai puțini decât se declară la TV.

Oamenii sunt diferiți. Fiecare are propriul lui protest. Am întâlnit oameni care: protestau împotriva proiectului Roșia Montană, alții doreau monarhia, alții luptau împotriva drogurilor, unii îl doreau pe Iisus rege, alții ieșiseră să socializeze. Aparent însă, toți îl urăsc pe Băsescu. Sloganele îndreptate împotrivă lui par a-i uni pe toți într-o singură voce. Foarte multe femei. Nu aș ști să spun ce înseamă multe, dar pot să îți spun că sunt mai multe decât mi-aș fi închipuit. Eu le văd fragede și sensibile, dar mi-au plăcut cu câtă pasiune strigau: Jos Băsescu!






Mie mi s-a părut că sunt foarte mulți studenți. Poate erau doar oameni tineri, dar mie mi-au părut frumoși și inteligenți astfel încât să nu fie manevrați de alții. Cam ăștia sunt oamenii care au protestat aseară.


 

Plimbându-mă pe partea cu Universitatea, la fântână, văd un tip, izolat, sprijinit de o clădire, care cântă la fluer. Mă uit în jur și pe o rază de 30 metri nu e nimeni. Un grup de jandarmi, bine echipați, stau și așteaptă intrarea în dispozitiv la colțul străzii. El e singur. Mă duc, îi fac o poză și încep să îl ascult. 30 metri mai în față lumea îl înjură pe Băsescu, iar el cântă la fluier singur de parcă și-ar mână turma din spate. M-așez lângă el și stau să îl ascult. Cele mai faine 40 de minute ale zilei, exceptând întâlnirea cu DT. Pe un fundalul sonor asigurat de mulțime, fluierul lui jongla sunete senine. Uneori aveam impresia că el cânta la nai. M-am uitat la jandarmii din colț. Erau super făcuți și capabili să te sfarme dintr-o lovitură de baston. M-am uitat la el și la sunetele lui. Atunci am înțeles ce face și de ce o face. M-am întrebat dacă nu i-au înghețat degetele. Eu aveam mănuși și șapca. El doar căciulă.



După 40 de minute în care am stat nemișcat lângă el, fluerul a făcut condens și s-a oprit. Am profitat de ocazie să îl întreb cum îl cheamă și de ce cântă. Constantin, căci ăsta este numele lui, mi-a spus că până în urmă cu o oră era parte din mulțime și îl înjura pe Băsescu. La un moment dat a simțit multă ură și răutate. Nu mai îi era comod în mulțime. A vrut să plece. De fapt, chiar a plecat și s-a oprit într-o cârciumă să bea un vin fiert. Îl supăra faptul că ura protestatarilor, generată în mare de Băsescu, nu are o contrapondere în ceva frumos, plăcut, util. Și-a lăsat cana de vin fiert și a venit să cânte la fluier. Așa a simțit el ca poate reface echilibrul în zonă. La final mi-a mulțumit și mi-a spus că am fost singurul care l-am ascultat. Din păcate mi se terminaseră bateriile la aparatul foto, smartphone nu am și nu am putut să îl înregistrez. Dacă protestul continuă și mâine, eu mă duc. Mă duc să îl caut pe Constantin pentru că știu că el va cânta.


Dacă mâine vor mai  fi proteste să nu îți fie frică să dai o raită prin Universitate. Cât timp demonstrația e pașnică ți-o recomand. Nu e chiar ca la TV. E mult mai fain! Poate e timpul să îți clătești gură strigând că te-ai săturat, că exiști, că vezi ce se întâmplă, că nu ești chiar atât de prost și că înțelegi, și mai mult, că nu mai poți să mai suporți! Constantin a spus-o în felul lui. Acum e rândul tău!


Din Piața Universității,
pentru Mihalca.ro
Mihalca însuși.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Carte: Rătăcirile fetei nesăbuite - Mario Vargas Llosa

În urmă cu ceva mai bine de o lună mă întâlneam cu Nicole la Universitate pentru a-mi furniza câteva cărți pentru lectură. Se grăbea spre casă, întrucât mai avea de lucru, dar nu suficient de mult încât să nu apuce să îmi spună că ar prefera să îmi încep lecturile cu Rătăcirile fetei nesăbuite, întrucât cartea mai este promisă și altor persoane. I-am urmat recomandarea, iar când am terminat de citit ultima pagină i-am dat un mesaj din categoria: "Ai promis cartea altcuiva.... my ass! Ai premeditat acest lucru și ai dorit expres să citesc această carte. Acum am înțeles și de ce!"

În drum spre casă, în metrou, am aruncat o privire pe coperta a patra. M-a surprins mica descriere: "La 70 de ani, Mario Vargas Llosa scrie primul lui roman de dragoste". Ce să mai știe un nene de 70 de ani despre dragoste? Chiar dacă și-ar aminti perfect vremurile din tinerețe, ar mai fi ele valabile astăzi? S-ar putea dovedi interesante pentru mine? Aș avea ce să învăț din experiența lui? Cam asta mi-a trecut prin minte între două stații de metrou. Nici nu aveam cum să greșesc mai mult.


Ei bine, romanul Rătăcirile fetei nesăbuite este cea mai lungă declarație de dragoste pe care am avut ocazia să o citesc. Cel puțin din câte îmi amintesc. Pe la vârstă de 10 ani, Ricardo se îndrăgostește de o domnișoară chiliană, pe nume Lily. Nu are de unde să știe că această dragoste îl vor costa 40 de ani din viață și îl va urmări pe 3 continente. Micuță chiliană dispare și este regăsită peste vreo cincisprezece ani în Paris. De data asta se numește Arlette și este pregătită să se înroleze în grupările para-militare de eliberare a Perului. Reușește să o aibă pentru o zi, după care fata nesăbuită pleacă în Cuba. Câțiva ani mai târziu reapare în Paris, de data asta ca soție a unui diplomat francez. Firește are alt nume: madame Robert Arnoux. Nu zăbovește prea mult și dispare împreună cu conturile elvețiene ale soțului.

După vreo alți 10 ani o regăsește, absolut întâmplător, în Londra.  Din nou căsătorită, chiar dacă nu divorțase de primul soț, din nou sub alt nume. Acum: Ms. Richardson, soție a unui venerabil nobil englez, mult mai învârsta ca ea. Nu are noroc și bigamia îi este descoperită, iar micuța chiliană este nevoită să fugă. Încă zeci ani de așteptare și de căutări și este localizată în Japonia, ca amantă a unui membru al mafiei yakuza.

Dacă ți se pare că ți-am povestit cartea, află că de fapt nu știi nimic. Farmecul romanului stă în relatarea frământărilor, a spasmelor, a dramei pe care o trăiește acest băiat bun, care o iubește din ce în ce mai mult și care nu reușește să își găsească liniștea decât atunci când o are aproape. Când ea îi spune că este un tip mediocru și nu are ce să îi ofere, el îi răspunde că în toți acești ani nu s-a oprit niciodată să o iubească. Când ea îi spune că nu poate fi decât cu un bărbat puternic și pe măsură de bogat, el îi răspunde că este mai frumoasă ca acum 10 ani când o văzuse ultima dată. Când ea îi spune că nu vor fi niciodată împreună, el îi răspunde că nu va înceta să o iubească. Și, băiatul bun, în prostia lui, chiar asta face. Deși realizează drama de nu putea iubi decât o singură femeie, nu poate face nimic să scape. Încearcă de câteva ori, dar de fiecare dată eșuează.

Experiența japoneza, în care este abuzata sexual, lasă urme adânci. Întoarsă epavă, la Paris, ghici pe cine dorește să revadă fata nesăbuită? Exact! Pe băiatul bun. Am înțeles-o! E frumos să ai pe cineva care să fie acolo și să te iubească necondiționat și te roade curiozitatea de a verifica dacă după toți acești ani neîmpliniți continuă să te mai iubească. Speriat de starea de degradare fizică și psihică în care se află femeia pe care o iubește, băiatul bun se execută: pune ipotecă pe casă, mai face un credit suplimentar, acceptă orice contract ca traducător, toate  pentru a o putea interna într-o clinică privată unde ar fi beneficiat de cel mai bun tratament posibil. După ce reușește fata nesăbuită să se pună pe picioare ce crezi că se întâmplă? Ți-aș spune eu, dar simt că vrei să citești și să afli singur răspunsul.

M-am întrebat ce simte o femeie după ce citește o astfel de carte? Bănuiesc că ar vrea să fie iubită într-un mod similar și sunt convins că foarte puține au șansa de a avea parte de o asemenea intensitate. Ca bărbat, deși un paragraf mai sus l-am făcut prost, am fost mereu de acord cu acțiunile lui Ricardo. În cei aproape 40 de ani cât așteptat-o a avut parte de puține momente, dar poate, însumate ele fac mai mult decât întreaga viață unui cuplu care își trăiește singurătatea în doi. Trebuie să recunosc că fata nesăbuită mi-a plăcut. Deși este descrisă ca fiind o femeie frumoasă, după care bărbații întorc capetele, adevărata frumusețe a ei vine din atitudine, iar misterul vine din comportament. Una peste alta, fata nesăbuită este un personaj senzual, bine conturat și pe care nu îl uiți cu ușurință.

Deși cartea are un stil puțin dificil pentru mine, cu propoziții lungi, cu multe digresiuni, mi-a plăcut și am citit-o pe nerăsuflate. Dacă mai adaug și faptul că Mario Vargas Llosa este câștigător al premiului Nobel pentru literatură în 2010, cred că am spus destul. Dacă mai completez cu faptul că micuța chiliană e de fapt peruană cred că am spus totul!  Rătăcirile fetei nesăbuite sunt o lecție de iubire pe care eu unul am fost bucuros să o primesc.

Această cartea poate fi cumpărată de aici.

duminică, 8 ianuarie 2012

Iubit-am din pruncie!

Sar peste a îți ura la mulți ani și sănătate, sar și peste partea în care  îți spun ce mi-am propus pentru 2012. Sar cu atâta ușurință pentru că nu mi-am propus nimic. Mi-ar place ca în Decembrie 2012, când privesc în urmă să pot zâmbi. Astea fiind spuse intrăm direct în subiect.

Nu știu despre ce e blogul ăsta. Eu scriu ce îmi trece mie prin cap și tocmai de aia scriu atât de rar. Se pare că articolele apreciate nu sunt cele care mă au pe mine în centrul atenției, nici cele despre DT (aici am fost puțin surprins), ci cele care dezbat subiecte teoretice, abstracte, filozofice (termenul asta l-am adăugat ca să par eu mai deștept). Am avut ocazia să beau bere/suc/ceai cu unii dintre cei ce mă citesc și nu am scăpat, niciodată, ocazia de a îi întreba: "Zi-mi un articol care ți-a plăcut". Răspunsurile au fost cam astea (ordinea e dată de modul în care mi le amintesc): Te iubesc, Repar becuri, suflete nu pot, Ce-ți dorești în viață? Un coș sau o livadă?Vis și Speranță (favoritul mamei - cred), etc.

Pentru cei care cred că filozofia și dorința de a afla despre ceilalți am căpătat-o în ultimul an, astăzi le voi dovedi contrariul. Atașez, în copie după original, prima atestare documentară a primei încercării de a trata relația iubire-fericire. Un studiu succint, bine argumentat și care arată potențial. La 9 Martie 1987, eram șoim al patriei și învățasem să scriu de 1 an (cred că eram în clasa a doua). Impropriu spus "învățasem", pentru că dacă ai răbdare să te uiți pe text și dacă stăpânești regulile elementare de gramatică vei constata destule greșeli. Una peste alta așa bloggăream eu prin '87, tot în căutarea sensului fericirii. Știu acum cam cât știam și atunci...




PS 1: Mulțumiri Moldovencei Șefe că a avut grijă de această scrisoare până am crescut eu îndeajuns de mare încât să o pot aprecia.
 PS 2: Scriind acest articol m-a dus mintea să o caut pe Mihaela pe Facebook. Cred că am găsit-o.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This