miercuri, 21 decembrie 2011

100 de articole

Am început să scriu activ pe blog  în Decembrie 2010. Practic am împlinit un an. Nu sunt într-o formă bună pentru scris, dar vreau să notez câteva cifre.

  • Număr articole: 100
  • Articole cu adevarat bune: 3-4
  • Afișări totale: 28.829
  • Număr total de comentarii: 616
  • Persoane interesate pe flux: 16
  • Persoane interesate pe Facebook: 66
  • Pagini afișate în Ianuarie 2011: 773
  • Pagini afișate în Decembrie 2011: 3.121 (la momentul redactării)
  • Pagini afișate în luna precedenta: 4.433
  • Statistica articolelor: cea din imagine (click pentru a mări)



Cam atât am putut anul acesta. Nu mă lamentez și nici nu spun că e puțin. Sunt mulțumit. Puteam mai mult, vorba lui DT. Poate noul an îmi va aduce idei noi și interesante pe care le vom putea dezbate împreună. Dacă îmi fac bine temele atunci voi veni cu o surpriză în 2012. 

Plec la Piatră-Neamț peste câteva zile să îmi văd moldovenii, în fieful vorbelor bune și a atmosferei liniștite. Anul asta avem o prospătură la masa de Crăciun și ca să eliminăm suspiciunile nu e DT (din păcate). Vin avem, distracția e garantată, așa că va îmbrățișez cu drag pe toți și vă doresc un Crăciun vesel și care să abunde în momente frumoase!

vineri, 16 decembrie 2011

Am primit marfă (2012)

După câteva săptămâni de amânări și de sicronizari eșuate am primit în cele din urmă marfă. De data asta sub forma unui teanc de cărți și via Nicole. Fană DT, până la un punct - căci femeile au mai puțină răbdare, Nicole s-a gândit să îmi pună în cap toate admiratoarele și să îmi ocupe timpul liber - și așa puțin. Am pornit de la o carte (Parfumul) și prin învăluiri succesive am ajuns la 8. Noroc că m-am întâlnit cu ea săptămâna asta pentru că avea în plan să mai adauge 3 cărți. Lectură are rolul ei, dar eu cu berea când mai socializez? Așa că am fost, mi-am luat tema de vacanță, am promis că le returnez într-o condiție excelentă și gata. Dacă ar ști Nicole pe unde s-au răspândit cărțile ei, cu siguranță ar face efortul să ne vedem din nou pentru a mă strânge de gât. Mizez totuși pe faptul că, pasionată de lectură fiind, înțelege și nevoile celorlalți.


Nicole iubește poezia. De fapt asta cred e singurul lucru care îi place la mine. Știu sigur că îi place una din poeziile mele. Mai știu că vede în ele un început stângaci și insuficient finisat. Pe de altă parte vede potențial, în condițiile în care aș continua să încerc. Unde e potențialul ăsta nu știu că zău dacă mă împiedic de el prin casă? I-a părut rău, ca și mie de altfel, când singura poezie aflată în Top 10 al articolelor a fost împinsă afară.

Încă ceva: Nicole se ocupă de educația mea gramaticală. Îmi corectează articolele și mă ceartă zdravăn când fac o greșeală sau când mănânc litere. "Marius, nu este corect SE MERITĂ! Merită nu suportă reflexivul". De parcă eu aș ști ce este reflexivul. Voi recapitula acest aspect când vor ajunge copiii mei în clasa a opta sau care o mai fi clasa în care se predă reflexivul. Până atunci o cred pe cuvânt. Are și concluzii proprii precum: "Articolele despre DT au mai puține greșeli sau deloc, semn că le recitești mai bine".

Deci, în perioada următoare ușurel cu invitațiile la cafea/apă plată. Excepție fac invitațiile la bere! :) Am să încep cu cele mai subțirele ca să am impresia că citesc repede.

Cu cartea în brațe vă spun: weekend plăcut!

PS: în weekend mă văd cu Ugly Kid Joe. Noroc ca ieșim la bere. ;)

miercuri, 14 decembrie 2011

Mozart și planul perfect

Eu: - Piciule, ești pregătit pentru școală mâine? La cât te trezesc?
Mozart: - Păi eu mă trezesc singur. Îmi pun telefonul mobil să sune la 6:00 AM, îl opresc și la 6:45 AM mă dau jos din pat.
Eu (zâmbind): - Păi nu ar fi mai bine să îl pui să sune la 6:30 AM, îl oprești și la 6:45 AM te dai jos din pat? Mai câștigi jumătate de oră.
Mozart: - Mâine am noroc. Mi-am făcut ghiozdanul din seara asta. Economisesc timp și pot dormi mai mult.
Eu (pătruns de spirit educațional): - Ai putea să îți pregătești ghiozdanul în fiecare seară și așa poți avea mai mult timp de somn în fiecare zi.
Mozart (magic): - M-am gândit să mă culc îmbrăcat în costum uniformă, ca pentru școală. Așa economisesc și mai mult timp!

Explozie de râsete. Mozart râdea și el nedumerit dacă a găsit planul perfect sau a făcut o glumă bună. Mai poți spune ceva? Eu unul nu am reușit.

Fotografie găsită pe  weheartit.com
E ceva atât de frumos în modul în care gândește un copil, încât mă întreb când are loc ruptura? Ce ne face să pervertim? Unde lăsam naturalețea și prospețimea și ce ne convinge să luăm amarul în glas și searbădul în atitudine? Cât timp avem copiii în jur mai avem șansa de a ne aminti.

duminică, 11 decembrie 2011

Carte: Musashi - Eiji Yoshikawa

Citesc cu plăcere cărțile pe care mi le aleg singur. Citesc însă și cu mai multă plăcere cărțile care îmi sunt recomandate de persoane dragi. Ăsta e și cazul cărții Musashi despre care am auzit prima dată de la Karina: "Marius, citesc o carte care mă fascinează. Nu reușesc să mă mai desprind de ea!". Cuvinte foarte grele având în vedere că vin din partea ei. Pe Karina am descoperit-o de puțin timp și m-a surprins din prima clipă. De 6 ori campionă națională la echitație (din care de 3 ori la juniori), pasionată de sporturi extreme (15 salturi cu coardă elastică din care 2 cu aterizare în apă, 13 salturi cu parapanta din care 3 singură, tiroliana, ski, etc.). În materie de literatură și muzică clasică îmi dă ceață. Clasicii ruși îi recitește direct în rusă. Când am întrebat-o dacă știe rusă mi-a răspuns: "Un pic  mai bine decât limba română!". Momentan îmi ține cursuri online despre compozitorii ruși, cei despre care s-a auzit mai puțin pe la noi (ex: MussorgskyBorodin, Glinka, Korsakov). Ei, când o astfel de persoană vorbește laudativ despre o carte în mod clar îmi devine un "must read".

Până să îmi cumpăr cartea am citit recenziile din Washington Post și New York Times. Mi-a fost clar că dacă a ajuns să fie doar menționată acolo avea să fie o carte prețioasă. Musashi este povestea celui mai cunoscut samurai al Japoniei, fondator al stilului de luptă cu două săbii. Este o carte despre evoluție, despre dezvoltare personală, despre cunoaștere, despre dorință și nu în ultimul rând despre iubire, dăruire și viață.


Musashi pornește că un simplu țăran cu o bâtă în mână, mânat însă de dorința de a ajunge un mare samurai. Nivelul cunoașterii îi este foarte apropiat de arma pe care o folosește (o bată). Dorința de a se perfecționa însă îl îndeamnă să continue să învețe, să afle. La început își canalizează toate eforturile pentru a deprinde măiestria mânuirii sabiei. După câțiva ani realizează că a mânui sabia nu îi e suficient pentru a ajunge ce își propusese și începe să studieze tainele sufletelor. Mai trec vreo 10 ani ca să realizeze că nici noua deprindere nu îi este suficientă, că trebuie să înțeleagă natura și să găsească o modalitate de a fi o parte integrantă a ei. Drumul continuă și odată cu el și evoluția personajului. Să ajungi să eviți o confruntare pe care știi foarte bine că o vei câștiga, punându-ți astfel toată lumea în cap și asumându-ți statutul de laș, doar din dorința de a evita o vărsare de sânge nevinovatu (vorba lui Grigore Ureche) este un semn al unui început de maturitate. Asta în condițiile culturii japoneze în care nimic nu este mai de preț decât onoarea. Ei uite că onoarea poate fi sacrificată și ea. Calea sabiei este un drum al deprinderii și a propovăduirii cunoașterii și nu o modalitate de asigura ordinea și disciplina.

În Musashi am dat peste un personaj spectaculos, cel puțin pentru mine. Otsu este prin excelentă un simbol al frumosului și al sensibilului, al eleganței și al iubirii, al devotamentului și al perseverenței. Musashi urmează calea sabiei, iar Otsu calea inimii. Întregul drum este parcurs cu un comportament ireproșabil. Morala este ridicată la cotele cele mai înalte prin intermediul acestui personaj. Obișnuiesc să scriu despre o făptură cu numele DT. Am petrecut ore întregi încercând să fac o comparație între cele două personaje. Am sfârșit prin a înțelege că ele se suprapun, în timpuri diferite. Fiecare este un arhetip al genului feminin, diferențele constând în coordonatele geografice și temporale. L-am urât pe Musashi pentru că fuge de Otsu. Aveam să înțeleg mai târziu ce se întâmplă. Calea desăvârșirii sufletului și a minții par a merge pe direcții paralele. Uneori nu se intersectează în primul volum al vieții, dar rămâne mereu speranța și dorința pentru cel de-al doilea. Tot timpul m-am considerat un om perseverent. Otsu însă îmi dă clasă. De departe cel mai răbdător personaj pe care l-am întalnit. Când Musashi este închis într-un turn timp de 3 ani, ea - îndrăgostită fiind de el - îl așteaptă la bază. Întrucât, după eliberare, Musashi o evita și fuge, Otsu își reia și ea călătoria al cărei final speră că va fi întâlnirea iubitului și împlinirea iubirii.

Sunt multe personaje despre care îmi doresc să vorbesc. Încerc să rămân concis și să traspun doar esențialul. Nu poți să vorbești despre cartea Musashi fără să îl menționezi pe Sasaki Kojiro - un samurai cel puțin la fel de talentat precum Musashi, dar care are altfel de caracter. Cât timp am citit Musashi, pe Kojiro l-am asemuit, instinctiv, cu un corporatist (angajat care lucrează într-o multinațională). Talentat, educat, dornic de a reuși cu orice preț. Asta este diferența dintre Musashi și Kojiro. Cel din urmă este dispus să îi sacrifice pe cei din jur pentru a se evidenția, pentru a își câștiga un renume. În același timp îi este teamă de insucces și îi pasă de opinia celor din jur. Dorință lui de a ajunge sus este atât de puternică încât transcende căii sabiei și astfel consideră acceptabil să calce pe capete. De fapt nu le calcă, ci le crapă folosind sabia de lemn sau pe cea de Bizen.

Îi mai avem pe Matahachi și Akemi. De fapt construcția epică poate fi văzută ca Musashi vs. Matahachi și Otsu vs. Akemi. Matahachi este prietenul din copilărie al lui Musashi. Condițiile din care pleacă în viață sunt sensibil egale: doi țărani, supraviețuitori ai luptei de la Sekigahara. Modul în care continuă diferă în funcție de personalitatea fiecăruia. Matahachi caută succesul facil și care nu implică prea multă muncă. Musashi nu precupeteste nici un efort pentru a înțelege și a se dezvolta. În mod similar Akemi și Otsu sunt două femei frumoase, ambele îndrăgostite de Musashi. Modul în care aleg să își urmărească iubirea este însă diferit.

Karina, poate pentru că este mamă, s-a regăsit în Osugi (mama lui Matahachi). Femeia asta mi-a adus-o în minte pe Victoria Lipan (din Baltagul). Spre deosebirea de Victoria Lipan, Osugi este mânată de ură, de răzbunare pe care o vede ca singura soluție pentru recâștigarea onoarei. Un personaj negativ extrem de vioi și de inventiv. Chiar și Osugi evoluează, ceea ce ne dă un sâmbure de speranță tuturor.

Cartea abundă în personaje. Cred că sunt în total vreo 200 menționate. Noroc că personajele importante sunt doar vreo 50. Vei avea dificultăți la un moment dat să îți amintești cine este un anumit personaj, dar Eiji Yoshikawa are un stil de a strecura anumite detalii încât te ajută să îți amintești. Musashi este o carte voluminoasă și asta pentru că Eiji Yoshikawa prezintă multe fire epice, desfășurate de-a lungul multor ani. Ele se intersectează constant și într-un mod în care te surprinde. Mereu apare la momentul potrivit un personaj pe care îl credeai uitat. Nu fă eforturi să te întorci în urmă și să recitești pentru a îți aminti de el. Lasă lectura cursivă și amintirile vor veni natural, înserate cu măiestrie printre rânduri.

Din punctul meu de vedere, cartea nu are final. Calea desăvârșirii este o luptă fără sfârșit și chiar dacă atingi anumite obiective propuse drumul continuă să ți se deschidă în față. O carte despre despre evoluția unui personaj, care poți fi chiar tu. O carte care te face să te gândești și, sper, te face să vrei să fii mai mult decât erai la începutul lecturii. Asta o transformă într-o carte senzațională în opinia mea.

Această carte poate fi cumpărată de aici.

miercuri, 7 decembrie 2011

Zi de instrucție

Trei zile de training încheiate. Astăzi fiind ultima zi alocată primului client am băgat 10 ore. Am capul praștie. Mă oftică indienii cu mustața că nu le pot citi pe buze și în consecință nu îi înțeleg foarte bine. De data asta am avut la training doar egipteni și indieni. Încă nu am atins vreun kuwaitian.

Pe parcursul sesiunilor laptopul meu este conectat la proiector și în același timp rulează un soft de înregistrare. Stau conectat pe messenger, pe invisible, pentru a fi în contact cu restul echipei, rămase în țară. Toate cele trei zile de training sunt înregistrate (imagine + voce) pentru a putea fi analizate ulterior.

Ieri mi-a fost adresată o întrebare interesantă. Pentru că mă străduiesc să fac lucrurile profesionist, mi-am abandonat laptopul și am mers în față să desenez și să explic pe tablă. Pe când mă aflăm în mijlocul disertației aud un "Pac!". Trec peste și îmi continui desenul cu marker-ul pe tabla albă. În spatele meu un cor babilonian: Uaaaaa! și dintr-o data încep băieții să o dea care pe engleză, care în arabă și cred că o rupeau și într-un dialect indian.... Mă simțeam ca în Acceleratul (cred că așa se numește poezia pe care am învățat-o în școala generală), cu zgomotul care creștea în intensitate. Mă întorc oarecum surprins către ei gândindu-mă ce dracu' nu au înțeles când eu explicasem foarte clar. Am ceva abilități în a îi învăța pe alții și mă prind când am explicat bine și pe înțelesul tuturor și când e treaba mai complicată.


Mă uit la indieni. Văd mustața concava și dinții afară. Mă uit la egipteni. Zâmbet maxim și ochii cât spinarea unui scarabeu rătăcit prin piramide. Ce dracu au ăștia, mă întreb. Dacă nu aș fi fost în Kuwait, o țară cu reguli foarte stricte, aș fi spus că sunt toți pe droguri ușoare. Refocalizez și văd că sunt cu fața către ecranul pe care se proiecta aplicația. Arunc și eu o privire și ce să vezi? DT pe mijlocul ecranului. O fereastră de messenger clipocea de mare zor. DT sfâșiată de dor și de probleme îmi trimisese un mesaj. Primul gând, prima impresie: "Hai că am distrus și training-ul ăsta! S-a dus dracu aplicația și tot ce i-am învățat în două zile!

Probabil am mai scris până acum că DT are simțul orientat puternic către rafinament, bun gust și calitate. Orice lucru, fie că e legat de imaginea ei, de muncă, de un eveniment, de orice, trebuie să fie impecabil. În consecință nici avatarul ei de messenger nu e un simplu avatar. Exceptând, poate anumite momente când dansează goală și ciufulită prin casă, avatarul îi exprimă imaginea de femeie cu adevărat femeie (nr. repetiția e intenționată). De data asta era un avatar alb-negru. Un umăr lăsat, un pulovăr căzut, un accesoriu, un unghi dezinvolt. O normalitate pentru noi, o pespectivă diferită pentru elevii mei. În țara în care nu există vin și bere, în țara în care femeile merg îmbrăcate în robe lungi și negre, în țara în care femeile își acoperă față, DT s-a strecurat în mijlocul ecranului meu și mi-a luat capturat echipa. Nu mi-a părut rău. La prânz discutasem despre cum e să fii femeie într-un stat islamic. În calitate de european, mi-am manifestat dezacordul vis-a-vis de unele reguli, precum cea din Arabia Saudită în care femeile nu au voie să conducă mașini. Acum aveau în față răspunsul meu despre ce poate fi o femeie într-un anumit moment. Le-aș fi spus mai multe, dar deja o făcuse DT printr-o singură imagine. 

Am minimizat fereastra de messenger și am trecut mai departe. Nu mai detaliez comentariile. Le-am simțit curiozitățile în privirile ulterioare. La pauza următoare am avertizat-o pe DT să chibzuiască bine ce avatare își pune pentru că deja are responsabilitatea unei persoane care rulează pe marile ecrane. :p

De pe frontul din Orientul Mijlociu, raportez cu mândrie: Ale noastre sunt mai frumoase! A mea cea mai frumoasă dintre ale noastre!

duminică, 4 decembrie 2011

Prima zi în Kuwait, prima constatare

Ca să fiu sincer nu este prima mea vizită în Kuwait. Am mai fost în 2008, dar mi-a plăcut să folosesc un titlu existent. Asta ca să mi-o iau în freză de la DT din prima sub pretextul că mi-am pierdut sclipirea și nu mai sunt în stare să concep un titlu darămite un articol. Apropo de ea, mă bucur că nu este cu mine. Nu i-aș fi dat mai mult de 15 minute pe aeroportul din Kuwait fără să facă 1-2 reclamații care probabil ne aruncau în beci până în ziua în care aveam biletul de întoarcere.

Zic eu de ea, dar până și eu am fost impresionat, deși după cum spuneam sunt la a doua vizită în Kuwait. Când ajungi în aeroport trebuie să mergi să îți iei originalul vizei de la un ghișeu și abia apoi poți trece de filtrele de documente și securitate. La aceste ghișee, deși sunt vreo 15 la număr se formează cozi de 50 de persoane, poate și mai mult. În funcție de cel aflat la în fața ghișeului comportamentul vameșului e diferit. La coadă stau 3 tipuri de oameni: europeni/americani, arabi (alții decât localnicii), indieni/pakistanezi/asiatici. În fața mea aveam o indiancă care își aștepta liniștită rândul după linia galbenă. Când vine momentul să pășească peste, primește semnal de: Halt! În zare se vedea un kuwaitian. I se face semn și înaintează demn împreună cu cele 4 soții și un băiat de bagaje, trecând semeț pe lângă toți cei 50 de oameni care așteptau. La coada alăturată următoarea persoană era un arab. Vameșul nostru îi face semn să pășească. Femeia este din nou trimisă să aștepte. Asta până când a venit rândul indienilor la toate cozile. Când în final a sosit timpul femeii am auzit un strigăt și am văzut un deget arătat spre înapoi. Femeia era buimacă. Habar nu avea ce trebuie să facă pentru a trece la pasul următor. Deși știam de data trecută, am fost totuși surprins. M-am uitat cu atenție și la celelalte ghișee. În Kuwait există clase sociale. Dacă ești colorat la ten, nu ești tratat prea bine (asta ca să fiu diplomat). Când mi-a venit rândul, vameșul nici nu s-a uitat la viză sau pașaport și mi-a spus: "You are ready mister!" Prea târziu. Aveam deja un gust amar.

Există totuși și vești bune. Nu mi-am pierdut bagajul. Clientul a considerat că un tip talentat ca mine merită un hotel de 5 stele. Baia are 3 camere și e mai mare decât garsonieră în care locuiesc în București. Oare să îi spun și lui asta?

La micul dejun am dat de apași (aka americani). Surpriză totală. Printre tinerele domnișoare exista una care nu mai mâncase un Burger King Super Size cu de toate de vreo 1-2 ani pentru că era destul de subțirică. Restul cred că țineau borcanul de maioneză pe noptieră. La un moment dat vine întrebarea: Cât e un KD (nr. moneda locală) în raport cu dolarul? Intră apașul șef pe telefon, butonează vreo 10 minute și sparge linștea proaspăt instalată cu un "Holy crap!". Îi explică domnișoarei că 1 KD face vreo 3.64 USD, la care ea cu o fața senină, întreabă: "And this is good for us?". Am vrut să o iau instant de nevastă, dar mi-a trecut repede.


La prânz am fost întrebat ce vreau să mănânc. Am răspuns cu: mâncare tradițională! Am primit KFC. :D
Partea cu adevărat bună vine acum. Când am plecat îmi spune Furnica:
 - Vezi că mai au nevoie de 2 licențe. Nu știu cum faci, dar le vinzi!
 - Da, sefu'. Se rezolvă!


Astăzi îmi spune clientul: "Aș mai avea nevoie de 2 licențe". :) Muzică pentru urechile mele. Zic: OK. Dar mai întâi am nevoie de câteva detalii să îți pot oferi cea mai potrivită soluție. Am început să discutăm. Pe măsură ce îmi povestea despre nevoile lui și despre ce își propune compania am fost nevoit să închid ochii pentru că deja de afișase: BAR BAR BAR. Pornisem de la o suma și o dădusem în dublaj de mai multe ori. Astăzi l-am convins pe IT manager. Mâine discutăm cu șeicul. Asta îmi place în Orientul Mijlociu: probabilitatea de a prinde BAR BAR BAR sau Cireașă Cireașă Cireașă e acceptabilă.


Am fugit că dacă apucă să plece americanii înaintea mea rașchetează toate fasfood-urile și rămân flămând.

PS:  mâine poate revin cu niște poze cu alți papuci lăsați la ușă. De data asta din alte motive. ;)

vineri, 2 decembrie 2011

Român pe dune de nisip

Tocmai am servit ultima ciorbă de pui, via Bucate pe Roate. Mâine plec în Kuwait. Pentru o săptămână trecem pe mâncare libaneză și arăbească. M-am tot gândit dacă, în calitate de pseudo-blogger, am datoria de a scrie un post despre România cu ocazia zilei naționale. Am vrut. M-am răzgândit. Am vrut din nou. Până la urmă nu am mai avut timp.

Gândindu-mă la ce îmi este necesar pentru călătorie, mi-am dat seama că voi lua cu mine, inevitabil, și cartea de vizită de român de România. Voi da mână cu șeicii și voi lua masa cu colegii de muncă (egipteni, libanezi, sudanezi, indieni, etc.). Am 5 zile pentru a pune la punct fluxul de lucru în două companii. Voi răspunde la o groază de întrebări despre cum e să trăiești în România și despre cum e viață în Estul Europei. Nu am să mă plâng. Din contră. Dacă tot am învățat să fac pitch, atunci voi face pitch pentru România. Impresia finală va fi dată de cât de bine voi reuși să îmi fac treaba. Și intenționez să mi-o fac al dracu' de bine ca arăbeții (și spun asta cu drag) să fie bucuroși că au cumpărat software din România și să răspândească vestea că românii le automatizează fabricile de ferestre și uși.


La ultima vizită în Kuwait, un nene mi-a confundat geanta și am rămas fără bagaj. Am alergat după ea trei zile și am regăsit-o fix în ziua în care aveam avionul de întoarcere. Acum îmi iau măsuri de precauție cu riscul de a îi amuza pe vameșii de la aparatul de scanat genți de mână. În măsura în care îmi permite timpul voi reveni cu detalii despre zbor (prima mea călătorie cu Qatar Airlines) și primele impresii.

Să ne vedem cu bine. Fug să beau o bere, căci ma așteaptă 7 zile de post.

joi, 1 decembrie 2011

School for Startups - La final

În urmă cu aproape un an eram împreună cu Raluca în Old City și îi povesteam despre cum aș vrea să urmez o școală de antreprenoriat de care auzisem de curând, dar cum că ar fi cam scumpă și nu știu dacă mi-aș fi permis-o în contextul financiar de la vremea respectivă. Aveam lucruri mai importante de discutat, dar cele două minute în care am vorbit despre School for Startups m-au convins și a doua zi am și aplicat.

După 10 luni am completat un formular de feedback care dorea să afle ce am învățat la School for Startups. Nu mi-a luat mult să realizez că am la favorite căile de marketing, managementul partenerilor, marketingul în mediul virtual și nu în ultimul rând pitching-ul (elevator pitch). Una din cele mai tari experiențe le-am trăit chiar în ultima sesiune când am avut ocazia să fac pitch - fără o pregătire prealabilă - în fața a trei business angels și a unui director de fond de investiții. Surpriza cea mare a venit la finalul pitching-ului când directorul de fond a spus ceva în genul: "Rolul unui pitch este să mă faci să îmi doresc să aflu mai multe în cadrul unei a doua întâlniri. Tu ai reușit". Că să o citez pe DT, primul gând a fost: "Mă dă-mă dracu'!  Pe bune?". Da pe bune și cred că am fost și singurul. :p Asta ca să o fac pe mama mândră, că mai dă și ea un ochi pe blog din când în când.


La berea de final una din problemele pe care le-am discutat cu ceilalți antreprenori a fost dacă noua taxă de 1.400 euro, plătibili în rate (comparativ cu 500 euro cât a costat prima ediție) nu e prea mare. Am fost și sunt încă tentat să cred că e puțin cam scump. Totuși, în aproape 10 ani de când am firmă am piedut N multipli de 1.400 de euro, unde N este un număr natural mult mai mare ca 10. Când spun pierdut mă refer la costurile (fie ele sub formă de muncă voluntară, investiții neprofitabile, cheltuieli inutile, taxe nejustificate, etc.) aferente deciziilor proaste și/sau neinspirate pe care le-am luat de-a lungul timpului împreună cu partenerii mei. Ce încerc eu să spun este că dacă ai un buget de 5.000 euro (sau mai mult) pentru o noua afacere pe care dorești să o înființezi, dă 1.400 euro pe School for Startups și vei reuși cu restul de 3.600 euro să faci același lucru mult mai bine. Dacă ai doar 500 euro buget pentru afacerea ta, da-i bătaie, fă o firmă și Divinitatea să te ocrotească pentru că va fi tare greu.

În speranța că poate articolul ajunge și la cei de la FPP (Fundația Post Privatizare), Marius Ghenea și/sau Doug Richard am și niște sugestii de îmbunătățire a programului.

1. Business planul care se face după prima sesiune ar trebui continuat în sesiunea a doua. Aș alege 3 dintre cele mai bune business planuri din domenii diverse și i-aș pune pe Marius și pe Doug să dea cu ele de pământ. Prin asta vreau să spun că aș vrea ca ei să scoată în evidența ce e bine și ce nu. Astfel publicul va înțelege mult mai clar cum să facă un business plan.

2. 2. De la Marius Ghenea m-aș  aștepta să prezinte un model de cashflow, despre care vorbește și în cartea Antreprenoriat. Un tânăr antreprenor trebuie să învețe cel mai clar mod de a îți administra cheltuielile.

3. Prezentarea pitching-ului aș devansa-o în sesiunea numărul 3 și i-aș lăsa pe cursanți să pregătească pich-uri profesioniste pentru ultima sesiune. Au fost foarte faine și astea la cald, dar nu ar fi rău dacă ar avea șansa  să se și pregătească.

4. În seara primei zile din fiecare sesiune aș organiza o petrecere într-un club. Berea și cocktailurile par să îi facă pe antreprenori să socializeze mult mai bine. Asta și ca răspuns la observația lui Doug că românii socializează mai greu decât americanii.

Mai am idei, dar tocmai pentru că am fost la School for Startups nu le dau gratis. Le dau la schimb cu discuții despre businessul meu, fie cu Marius, fie cu Doug. Nici nu sunt pretențios după cum se vede. :)

Pentru cei care au dubii despre ce scriu aici îi anunț că postul nu este plătit și/sau suvenționat în niciun fel. Am făcut destulă școală în România - liceu, facultate, master, școală de șoferi, școala vieții - cât să afirm că School for Startups e diferit. Pentru un tânăr(ă) care chiar vrea să își facă o afacere School for Startups nu se ratează! Vorba lui Doug: "Antreprenoriatul poate fi predat și trebuie învățat!"

Cu voie bună,
Marius Mihalca
Partener Pyramid Software
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This