miercuri, 30 noiembrie 2011

Miercurea fără cuvinte - Cenusăreasa




După o inițiativă ce aparține lui Carmen.

luni, 28 noiembrie 2011

Măslina cu migdală

Sunt momente în care frigiderul meu arată că tundra siberiană. Asta pentru că îmi optimizez destul de bine consumul, dar mai ales pentru că mă pricep să fac mâncăruri din resturi. De data asta nu aveam nici măcar resturi de resturi. Am învățat de la DT să mă uit sub frigider după firmituri. Nimic! Dracu m-a pus să aspir săptămâna trecută! :(

Forțat de împrejurări o sun pe DT. Cum nu credeam că are chef de mers la cumpărături, o momesc cu un posibil fresh de grapefruit servit intr-o locație pe care o agrează și o păcălesc. Sar peste tot felul de detalii cum că eram pe fugă, că am dat de oameni cu care ar fi fost bine să nu ne întâlnim, etc. și ajung direct la subiect.

DT e consumatoare de produse premium și super premium. Ceea ce înseamnă că e destul de greu de mulțumit (dar nu imposibil) de produsele de la colț de stradă. O situație amuzantă are loc mai mereu când o apucă foamea pe stradă. "Hai să ne luăm ceva de la patiserie", îmi spune dând fuga la vitrina cu produse. O las să aleagă. Totul se cumpără în dublu exemplar. Dacă nu mănânc eu, nu mănâncă nici ea. Dacă nu beau eu, nu bea nici ea. Nu mai eu știu câtă apă am băut vara asta fără să îmi fie sete... :)). Revin la patiserie. Odată cumpărate produsele începe distracția. Eu înfulec și o privesc în același timp. Mușcă odată. Mestecă elegant. Deja știu că nu sunt pe gustul ei. De parcă ar fi în vizită la socri, nu îți spune că nu îi place. Face ochii mari, de un verde intens și continuă să ronțăie, evident fără spor. Uneori îi curm suferința și îi iau produsele sub diverse motive. Alteori, o aștept să spună: "M-am săturat!". Îi răspund în gând: "Sigur! Și marmotele ce făceau?".

De data asta am ales să ne facem cumpărăturile în Cora din Sun Plaza. Inevitabil ajungem și pe la standul de măsline, amândoi fiind mari consumatori ai fructelor arborelui veșnic roditor. Îmi amintesc că îmi propusesem de data trecută să schimb măslinele naturale mov pe unele verzi tratate cu busuioc (cred) și ardei iute. Cât timp doamna îmi ambala măslinele, DT vede alături măsline cu migdale.

- Mie alea îmi plac.
- Știu. Îți plac măslinele cu migdale. Hai să îți luăm câteva - îi propun eu fiind convins că nu va accepta.
- Da, luăm. Dar mai întâi aș vrea să gust una.


Mergem împreună de mai bine de un an la cumpărături și niciodată nu a vrut să guste nimic. Am rugat-o să guste telemea, măsline, iaurt, vin, etc. Niciodată nu a gustat nimic. Cred că are legătură cu comportamentul unei Lady, căci altă explicație nu am. Cert este că am rămas super uimit. Era genul de moment Mastercard și nu aveam de gând să îl ratez. Mă adresez doamnei de la raion și îi spun:

 - Am dori și noi să gustăm o măslină din acestea cu migdale.
 - Cu migdale? - întreabă doamna. Nu se poate.
 - De ce? - încerc să aflu eu uimit pentru că de fiecare data până atunci gustasem măslinele.
 - Pot să va servesc cu măsline de aici spre stânga. Aceastea din dreapta sunt prea scumpe și nu am voie să va dau să gustați - vine răspunsul politicos al doamnei.

Nu îmi venea să cred. Eram pe punctul de a face pionerat și o regulă de management îmi stătea în cale. Le comandăm noi așa pe neve și plecăm destul de buimaci. După doi păși DT mă întreabă:

 - Dacă eram însărcinată, ce ne făceam? Oare tot mă refuza?
 - Eu zic să mergem să o rugăm pe doamnă să ne cântărească o măslină, la vărsat. Așa aflam și noi cam cât e de scumpă. Dacă aveai pofte, clar îți cumpăram o măslină!

Faza zilei pentru noi la standul de măsline. Mi-am propus ca de acum să merg în fiecare super market și să cer să gust o măslină din categoria celor mai scumpe. Voi face un top al strategiilor de marketing la raionul de măsline. E clar că la Cora din Sun Plaza nu se gustă. Doar se cumpără!

marți, 15 noiembrie 2011

Am întâlnit Zâna

Într-o zi de sâmbătă, tocmai când mă întorceam de pe o parte pe alta gândindu-mă în ce vise să mă arunc, aud telefonul. Mă gândesc că o fi vreo tipă înnebunită care nu mai poate trăi fără mine și vrea să mă ia de dimineață în primire. Zic: Pff, de două ori, bag mână pe sub pat și caut telefonul. Când mă uit pe ecran, surpriză: The Supreme Being aka mama:

 - Ce faci fiule? Te-ai trezit? Sau arzi gazul degeaba când soarele e sus pe cer?
 - Da, mamă. Sunt treaz de mult. Fac curățenie! - mă scot eu bucuros că 3G-ul încă nu a năpădit Moldova.
 - Eu îți citeam blogul și m-a năpădit o întrebare: Ai dat de Zână?

Cum ți-o dă mama la temelie de dimineață nu reușește nimeni. Ar fi totuși o persoană, dar nu o mai menționez pentru că iar va enervați. Plec capul, îmi accept umilința, dar înfrunt adevărul:
 - Nu, mamă. N-am dat. Am încercat, dar nu am reușit. Nu cred că o voi vedea vreodata!
 - Marius, eu te știam băiat isteț! Nu pot să cred că nu ai reușit. Ție nimic nu îți este imposibil. O fi ea Zâna, dar nu se poate să nu reușești. Eu te-am crescut băiat descurcăreț. Cât despre, de ce e ea Zână pe blogul tău discutăm când vii acasă!

Fotografie găsită pe  http://weheartit.com
Două - trei săptămâni mai târziu aveam să o întâlnesc pe Zână. Deși eram într-o situație oarecum neplăcută m-a întâmpinat cu un zâmbet cald. Într-adevăr Zâna e izvor de senin. Seninul din DT e zglobiu. Seninul Zânei este calm și cald. M-a privit și mi-a zâmbit. Am privit-o și i-am zâmbit. Am fost reținut pe cât posibil. Mi-era teamă că dacă îmi dau drumul la limbă și îi spun de când o caut, cât mi-am dorit să o cunosc și câte aș mai avea să îi povestesc am să o sperii. Am păstrat toate acestea pentru o următoare întâlnire. Am schimbat câteva vorbe apoi am plecat fiecare în treaba lui.

Nu știu dacă nu cumva a aranjat mama cu moldovenii, a fost o pură coincidență sau m-am mobilizat eu, dar va pot spune că Zâna există!

luni, 14 noiembrie 2011

Validare cont Zelist for Bloggers: KBBYYQSYHVESOUZHVJXP

Validare cont Zelist for Bloggers: KBBYYQSYHVESOUZHVJXP

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Prietenia de argint

Până acum am tot scris despre prietenia mea cu DT. Dacă tot am început să scriu despre cum şi pe cine iubesc eu zic să continui. Astăzi vreau să vorbesc despre cea mai veche prietenă a mea şi cu care mă mândresc foarte tare: Raluca. Pentru că toţi cei care mă cunosc o ştiu şi pe Raluca, ea nu va mai beneficia de un pseudonim. Deci, Raluca este Raluca.

Una din problemele a cărei rezolvare o abordăm prin metoda reducerii la absurd este să stabilim de câţi ani suntem prieteni. Amândoi avem în jur de 32 de ani, ea împlinindu-i chiar astăzi. În Piatră-Neamț, blocurile noastre sunt vis-a-vis. Am presupus că pe la cinci ani am prins curaj şi am traversat strada. Pe vremea aia copii mergeau singuri afară, păziţi oarecum de securişti.  Deşi nu mai am amintiri din acea perioadă e totuşi logic să presupun că aşa ne-am cunoscut. Asta ar însemna că suntem prieteni de vreo 27 de ani. La naiba, ies cu persoane care încă nu au împlinit vârsta asta! :))

Îmi amintesc că în adolescență ea avea un grup de 5-10 fete (colege de liceu) şi mă mai avea pe mine ca (cel mai bun) prieten. Aşa se făcea că atunci când ieşeam în oraş păream un tip super tare, dar în realitate cred că îmi făceau capul calendar. Totuşi aşa am învăţat despre epilare, ciclu, modă, tendinţe, look, etc. Dacă stau bine să mă gândesc asta este şi explicaţia pentru atenţia, exagerată, la detalii de care dau dovadă acum şi care îmi strică o bună parte din întâlniri. Partea care mi-o amintesc cel mai bine este legată de discuţiile pe care le aveam seară de seară, pe banca din faţa blocului meu sau al ei. Mereu ceasul trecea de ora unu şi întrucât nu apăruseră încă telefoanele mobile, mama ei îşi amintea brusc că trebuie să ducă gunoiul. Noi o salutam respectuos, iar ea ne întreba blând dacă mai avem de discutat. Şi aveam.

Fotografie găsită pe http://weheartit.com
Raluca e cea mai blajină persoană pe care o ştiu. Realizez pe măsură ce scriu că are un mod diferit de a asculta. I-am povestit de-a lungul timpului despre multe persoane care mi-au intrat în viață. Nu îmi amintesc să fi avut vreo atitudine ostilă faţă de vreo una din ele. Indiferent de conţinut, rămâne calmă şi-mi adresează întrebările potrivite pentru a îmi răspunde singur. Am avut momente în care mi-am propus să îi ascund detalii care m-ar fi stânjenit sau care m-ar fi pus într-o lumina ciudată. Până acum nu am reuşit să duc planul la capăt. Probabil că nici nu noi reuşi vreodata. De fapt îmi doresc să nu reuşesc.

Partea frumoasă a acestui tip de prietenie e că nu are nevoie de întreţinere şi reparaţii. A ajuns la un nivel la care există pur şi simplu. Orice ai pune peste, oricât ai îndepărta geografic capetele legătura continuă să existe. Cu siguranţă una din realizările cu care mă mândresc. Mă mai mândresc cu faptul că o iubesc. Mă mândresc că o preţuiesc, deşi nu o arăt suficient, şi mă mândresc chiar şi cu dorinţa egoistă de a o avea în viaţa mea şi peste încă 25 de ani. Dacă acum vorbim despre viaţă, despre muncă, despre filosofia existenţială, atunci vom vorbi despre pensie, medicamente şi amintiri. Dar chiar şi aşa, sunt convins că vor fi unele din cele mai plăcute ieşiri pe care le-aş putea avea.

Suntem in tari diferite astazi. Tu la Viena, iar eu pe banca din faţa blocului. Sunt vesel şi dornic să ne vedem. Am atâtea lucruri să îţi spun...

luni, 7 noiembrie 2011

Te iubesc

Când m-am născut nu știam să iubesc. Din fericire m-am născut impregnat cu dorință de a trăi. Prima dată m-am îndrăgostit de sânul mamei. Era tot ce îmi puteam dori. Avea forma perfectă, îi simțeam prezența mereu și reușea să îmi ofere ceea ce îmi doream, când îi ceream. Îmi era bine. Aveam să constat că nu mi-e suficient să fiu îndrăgostit. După câteva luni aveam să îl iubesc. Îmi pierdusem din gingășia cu care îl tratasem până atunci și începusem deja să îl mușc și să îmi arăt atracția față de el. Da, pot spune că prima data am iubit când aveam câteva luni. Sfârcurile zdrelite ale mamei stăteau mărturie că le iubeam cu sete.

Adolescent fiind am început să simt că iubesc din nou. De data asta cu pasiune și cu dorință. Aveam să mă confrunt cu o mare problemă. Nu puteam rosti ce simțeam. Nu îmi reușeau aceste cuvinte. Îmi ieșeau înjurăturile, îmi ieșeau visele, îmi ieșeau dorințele. Gura mea reușea să articuleze tot felul de cuvinte, dar nu reușea să spună: "Te iubesc". Am exersat îndelung. În față oglinzii din baie, în care astăzi că să mă privesc trebuie să mă aplec, am urmat cursuri avansate în ale oratoriei, căci în mintea mea de atunci, doar un mare orator (ca Demostene poate) ar fi putut reuși. Într-o zi de primăvară, cu un ursuleț de pluș roz în mână, ce avea imprimat mesajul pe fund sub forma unui bilețel ajutător, am reușit.

Ulterior am depășit momentul și am ajuns să o pot spune lejer. Pe măsură ce simțeam tot mai mult, sintagma a căpătat noi valențe: Te iubesc mult! Te iubesc enorm! Te iubesc de mor!

Fotografie luată de pe siteul www.favim.com
M-am trezit, zece ani mai târziu, că nu reușesc să mă exprim. E drept că nu e o caracteristică a bărbaților aceea de a transpune ce simt fie într-o formă orală sau una scrisă. Excepție fac cei care pretind a fi artiști și care, afișându-și astfel scuza, vărsa tot ce au în suflet. Citesc, scriu și totuși nu reușesc să formulez corect ce simt. În timp am dezvoltat o întreagă paletă de expresii având la bază verbul a iubi. Eram mândru de ele și pe unele le consideram chiar unice. De data asta o priveam și realizam că nu îmi sunt suficiente. Orice particulă doream să atașez ar fi adus o jignire trăirilor mele. Te iubesc mult era o minciună! Te iubesc enorm îmi era mic și strâmt! Te iubesc de mor era insuficient! În acel moment am avut o revelație.

Te iubesc a fost inventat tocmai ca să țină loc oricărei alte expresii. Ai fi putut spune: țin la tine foarte mult, îmi pasă de tine, ești viața mea, ești cea mai importantă persoană pentru mine, îmi doresc să fim mereu împreună, etc. Toate acestea sunt grupate însumat în cele două cuvinte: te iubesc. Te iubesc este invenția perfectă! Din acest motiv nu trebuie niciodată însoțit de altceva. Orice cuvânt pe care îl pui pe lângă nu face decât să îi pângărească sensul. Mai mult, te iubesc nu este o declarație despre tine. În mintea mea, cea de acum, te iubesc este o invitație adresată celuilalt să privească în tine. Nu știi ce vede și nici nu vei afla vreodată. Nu poți decât să speri că ți-ai aranjat trăirile în cel mai frumos mod posibil și să îl lași pe celălalt să ia ce consideră că merită din ceea ce este de oferit. Mai mult decât atât niciodată nu te aștepți la un răspuns. Am cunoscut oameni care dacă nu aud drept replică "Și eu te iubesc la fel de mult" toată lumea se dărâmă pe ei. Se percep a fi umiliți, ciudați, ridiculizați și brusc simt nevoia de a se debarasa de sentimente, de a se curăța de ceea ce îi murdărise în urmă cu câteva secunde. Ori asta mie îmi pare troc, nu iubire. Eu cred cu tărie că dacă persoana căreia i te adresezi scoate o tigaie și te lovește în ceafă, ai dreptul să te recuperezi și să spui din nou: te iubesc. Fie că îți toarnă o găleată de apă în cap sau îți face electroșocuri trăirile tale sunt aceleași și invitația la a privi rămâne.

Iubitelor mele care m-au auzit spunându-le Te iubesc mult / enorm / de nu știu de mine / incredibil de mult, le recunosc astăzi că nu le-am iubit la maxim. Cu siguranță le-am iubit pentru că îmi amintesc modul în care am făcut-o cu fiecare în parte. Sunt sigur că nu a fost maximul pe care îl pot da, pentru că nu am simțit limitarea expresiei atunci când am utilizat-o. Dacă nu mi-am simțit creierul ars de ineficiență, dacă nu mi-am sfărâmat degetele de necaz, dacă nu am cutreierat nopțile în gând în căutarea expresiei perfecte atunci înseamnă că nu am convers către limita capacității mele de a iubi.

Iubitei mele viitoare îi spun și o rog să nu se supere dacă mă va auzi spunând doar: te iubesc. Este strigătul ce o anunță că sunt dincolo de limită, în teritoriul în care cuantificarea nu mai îmi e demult o problemă într-o matematică posibilă. Vectorii care îmi generează spațiu își au originea în sufletul ei, iar sensul îi aparține și îl controlează.  O mai rog să mă ierte atunci când, sub euforia unei sărut așezat în palma deschisă ce mi-o așez apoi pe obraz, îi spun că o iubesc mult. Disciplina mi-a fost slăbiciune întotdeauna. Mă voi corecta într-un final, un pic prea târziu pentru a nu distorsiona momentul.

...

Ea râdea. Trăiam una din cele mai ciudate revelații, iar ea râdea în hohote. Am încercat să îi explic, să o fac să înțeleagă. Eram pătruns și îmi doream cu ardoare să îi deslușesc tainele ce tocmai le descoperisem, dar cu cât încercam mai mult cu atât râdea mai tare. Dar deh... Femeia! Ce să înțeleagă femeia? Cât face o astfel de idee pentru ea? Cât un gloss? Când a văzut că insist mi-a dat-o la temelie: "Bine Gogule că în sfârșit te-ai prins și tu! A înțeles-o și moldoveanu'. Incredibil!". Și-a dat drumul pe role, lăsând o mână în spate pe care aveam să o prind câteva momente mai târziu. Ce folos în atâta filosofie când ea era acolo. Și totuși știa. Femeia....știa. Să n-o iubești?

vineri, 4 noiembrie 2011

Spectacol Tudor Gheorghe - Vremea Nemâniei

DT are un ghimpe împotriva moldovenilor. Asta poate din cauză că de fiecare data când dă peste unul îi pică drag la inimă, mai mult decât ar fi ea dispusă să îl lase. Deși e născută în București are jumătate de origine ardelenească. Pentru DT totul se învârte în jurul Clujului. Cel mai fain oraș e Cluj. Ar vrea să locuiască în Cluj. Cei mai faini bărbați sunt în Cluj. Cea mai faina cafenea este în Cluj. Cele mai faine străzi sunt în Cluj.

Eu îi sunt prieten de ceva timp. Am suportat cu răbdare, în tot acest timp, povestirile pe tema Clujului, oraș care îmi place și mie de altfel și în care am și rude. Sângele meu de moldovean cu arborele adânc înfipt printre răzeșii lui Ștefan a început să se pasteorizeze. Orbit de furie și gelozie, mi-am promis să îmi răzbun strămoșii nedreptățiți de alegerea acestei femei frumoase ce refuză să vadă evidentul. Vroiam s-o văd plângând și regretând amarnic. Nimeni pe lume nu o face pe DT să croșeteze lacrimi mai bine decât Tudor Gheorghe, live. Asta avea să fie și planul meu. Să tac și să înghit până va veni vremea unui nou concert Tudor Gheorghe.

Când am primit de veste că Tudor s-a pus pe treabă, am ridicat urechile, precum își ridică DT sprânceana. Aveam să aflu că tema concertului îl avea în prim plan pe poetul basarabean Grigore Vieru. Poate aici, prin capitală lumea nu știe cine a fost Grigore Vieru, dar te asigur că noi, moldovenii, îl știm încă de pe vremea în care aveam antenele orientate către Chișinău, în căutarea unui post de televiziune mai bun. Le-am avut întoarse către Vest ințial, dar prin Carpați nu a răzbit semnalul. Așa că, până la urma, am împrumutat semnal de la frații de peste Prut. Nu mă erijez în cineva care îi cunoaște opera lui Grigore Vieru. Mie mi-a rămas în minte chelia lui de pe vremea când îl vedeam pe Chișinău 1 cum îl cânta pe Dl. Eminescu.

Vrema Nemâniei este un spectacol în urma căruia ar trebui să ne aducem aminte că obișnuiam să fim calmi, obișnuiam să fim înțelegători, că timpul avea răbdare cu oamenii (vorba lui Moromete), că obișnuiam să ne înțelegem.

Fiecare spectacol are un "hit". De data asta a fost Cad pe ape.


În Vremea Nemâniei, Tudor Gheorghe cântă despre dragostea de mamă, de limbă și de țară. Aceste trăiri pot părea desuete, dar te asigur că atunci când trăiești în altă țară și când ți se impune o altă limbă, lucrurile se schimbă. Începi să le înțelegi importantă, începi să le simți cum curg prin tine. Dorul este pus în valoare cu ajutorul orchestrei Arkadia condusă de Marius Hristescu și nu în ultimul rând, cu ajutorul a trei soliste aduse special pentru acest eveniment de la Chișinău. Ai contrabas, violoncel, vioară, pian, tobe, chitară, cobză plus încă vreo două instrumente pe care nu mi le mai amintesc, toate pentru a-ți facilita absorbția versurilor lui Grigore Vieru. E un frumos palpabil.


Nu au trecut două acorduri și îi simt mână cum îmi caută palma, o cuprinde și o strânge cu putere. Mă uit la ea și văd lacrimile curgând grăbite de surorile ce vin din urmă. Nici nu știu dacă să mă bucur că răzbunarea-mi este pe măsură sau că savurează fiecare moment al spectacolului. N-am apucat să îmi dau răspunsul pentru că am picat și eu în plasa poeziilor cântate în grai moldovenesc pe ritmuri de orchestră.

Recomand cu căldură și cu titlul de IT'S A MUST să apuci să vezi măcar un spectacol de Tudor Gheorghe. Costă cât două filme la mall, dar satisfacția este cu mult peste ce ți-ai imagina.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This