|  Viață   |  Vis si Speranta

Vis si Speranta

In ultima vreme am fost implicat in discutii alaturi de oameni care isi pierdusera speranta. La prima vedere e un lucru banal. Eu nu sper sa apuc prea multe autostrazi in Romania, nu sper sa apuc tara asta sub forma unei societati civilizate si asa mai departe. Oamenii de care vorbesc eu insa si-au prierdut increderea in propriile puteri, si-au pierdut speranta si au ramas fara vise. Mi se pare atat de periculos acest lucru incat m-am gandit sa scriu despre el.

Fotografie realizata de Aripi de Plumb

Sunt momente in viata cand neplacerile vin gramada peste tine. Nu apuci sa te obisnuiesti cu gandul primului necaz ca al doilea te loveste deja in ceafa. Simti o stare de oboseala acuta. Simti ca nu mai ai puteri. Simti ca nu mai vrei sa lupti. Incerci sa te aduni pt ca totusi te gandesti ca poti sa ripostezi. Ghici ce se intampla? Un alt necaz da peste tine. Mai rau decat primele doua insumate. Te uiti in zare si vezi norii negri de ploaie cum se aduna. Incepi sa anticipezi ce urmeaza. Ai vrea sa te pregatesti sa poti tine piept. Te ridici in picioare si iti incordezi pieptul.  Ti se pare suspect ca nu iti simti tendoanele genunchilor incordate, nu iti simti muschii tensionati. Realizezi atunci ca esti in genunchi si nu ai nici o sansa sa te ridici. Te cuprinde disperarea. Nu e locul tau acolo, jos. Tu esti un altfel de om. Ce se intampla cu tine acum? De cand ai devenit atat de slab? Cauti explicatii, dar nu pari a gasi vreo logica.

Te uiti in jur. Poate e cineva care te poate ajuta sa te ridici. De cele mai multe ori esti singur. Iti strigi cunoscutii. Ii vezi undeva in departare. Sunt in ceata. Vorbele tale nu par sa ajunga la ei. Nu esti sigur daca nu ai tu forta sa strigi sau nu au ei urechi sa te auda. Nu iti dai seama daca vin spre tine sau poate din contra se indeparteaza. Lasi capul in jos si iti accepti soarta. Singurul lucru pe care ti-l mai doresti este sa vina marele final. Sa se termine odata cu suferinta, cu nesiguranta, cu durerea, cu singuratatea, cu incompatibilitatea celorlalti, cu reprosurile, cu lacrimile.

Cand esti pregatit sa iti inchei conturile auzi o voce: „Sunt aici! Sunt aici sa te ajut! Vom lupta impreuna! Trebuie doar sa ma lasi sa te ajut!”. Il recunosti? Poate fi sotul/sotia, iubitul/iubita, un prieten/o prietena sau poate chiar un necunoscut. Vezi mana intinsa, dar nu vrei sa o apuci. Ai renuntat. Tu stii asta. El/ea de ce nu accepta? De ce nu te lasa in pace? Poate pentru ca ii pasa si poate pentru ca, desi pare imposibil, vrea sa te ajute. Te uiti la el cu ochii mari si ai vrea sa stii de ce e acolo? Cum te-a gasit?  De ce nu fuge mancad pamantul ca sa evite contaminarea? Il privesti pe ascuns. E un simplu om. Singura diferenta este ca te-a auzit. Il vezi cum iti vorbeste, dar ecoul duplica sunetul pe mii de canale si totul pare neinteligibil. Intr-un final, dupa un timp a carui masura nu o mai ai, incepi sa auzi si sa intelegi ce spune.

Ai nevoie de un vis, oricat de nebunesc si oricat de greu realizabil si de speranta ca il poti indeplini, oricat de tarziu. Visul este pe post de sageata, iar speranta e pe post de arc. Tot ce trebuie sa faci este sa te ridici, atat cat poti, sa iti iei visul (sageata) sa il armezi cu speranta (il pui in arc) si sa tintesti norii negrii. Nu dai la nimereala. Tintesti punctul cel mai negru. Acolo unde crezi ca nimic nu poate penetra. Acolo unde crezi ca e imposibil. Acolo vrei sa iti plasezi sageata. Ai teama? Nu trebuie. De indata ce eliberezi sageata vei vedea un fascicol puternic. E atat de puternic si radiaza lumina direct proportional cu cat de mult crezi in el. Desi este lumina, fascicolul este de fapt moartea norului negru. Necazurile, supararile, problemele nu pot fi sterse. Pot cel mult fi invelite in intamplari fericite, vesele si datatoare de speranta.

Unul din lucrurile pe care le-am invatat pana acum si care e valabil in toate domeniile e ca mai devreme sau mai tarziu toata lumea cedeaza. Poti fi sigur ca o sa ti se intample si tie. Sa clachezi e normal. Sa renunti la lupta insa este inacceptabil. Oricat ar fi de greu pastreaza-ti intacta ultima sageata. Forta de a depasi momentele grele este alimentata de speranta ca vei reusi. Daca simti ca nu te descurci singur nu ezita sa chemi pe cineva in ajutor. Poate chiar va si veni. Iar pentru noi ceilalti, carora inca nu ne-a venit randul sa clacam hai sa ne deschidem mintile si sa auzim strigatele din jurul nostru. In fond peste ceva timp va fi si vocea noastra acolo.

Comentarii:

  • 13 aprilie 2011
    Anonim

    Am citit si recitit ceea ce ai scris, avand in vedere situatia mea articolul tau a fost ca un balsam pentru sufletul meu.
    (Am avut in minte de mii de ori ceea ce ai scris tu dar intodeauna mi-a lipsit esentialul…mi-a lipsit curajul si vointa.)
    Iti multumesc, pentru mine conteaza mult mesajul transmis prin ceea ce ai scris.
    Marta

    Răspunde
  • 13 aprilie 2011

    Buna Marta,

    Daca am reusit sa iti transmit ceva atunci nu am scris chiar degeaba. Ai grija de tine si sper sa gasesti forta sa depasesti momentul.

    Răspunde
  • 13 aprilie 2011
    Lore Lore

    Doamne in ce hal m-a "atins" acest post…si doar ma stii cat de insensibila sunt in general la ce se intampla in jurul meu…Cuvintele tale m-au pus pe ganduri si m-au facut sa-mi doresc sa devin si eu o persoana mai buna, mai tolerabila si sa incerc sa-i inteleg pe ceilalti….Nu stiu daca voi reusi, dar promit sa incerc….

    Răspunde
  • 13 aprilie 2011

    Buna Lory,

    Daca nici frati-tu nu stie cat de insensibila esti, atunci cine sa stie? =))

    Ma bucur ca ti-a placut articolul. Am ajuns sa am satisfactii mari din faptul ca ii pot ajuta pe altii. Eu nu simt ca fac ceva special, dar primesc multumiri ca si cum as fi facut ceva fantastic. Uneori sunt confuz.

    Trebuie sa incerci.

    Răspunde
  • 27 aprilie 2011

    Culmea este ca chiar si celor m-ai puternici oameni li se intampla sa traiasca exact cum ai descris tu pe blog..Stii, uneri vointa nu te mai ajuta ..si nu intelegi de ce…iar daca incerci sa cauti cauza acestor sentimente/stari/trairi ..te pierzi intr-un tumult de idei, cuvinte, chiar motive seci lipsite de sens.Si acele clipe cand nu vezi nici macar lumina…nici macar cela mai infierbantate visuri nu te mai bantuie …atunci te opresti si te gandesti la tine..atunci incepe pericolul..Stai fata in fata cu tine..

    Răspunde
  • 27 aprilie 2011

    Buna Alexa,

    Da, asta spuneam si eu: tuturor ne vine randul. Uite mie mi se intampla cam odata la 2 ani si ultima data cred ca mi s-a intamplat in Decembrie 2009, ceea ce inseamna ca pana la sfarsitul anului o comit. 😀 Partea buna e ca stiu deja…

    Răspunde
  • 22 martie 2012
    Anonim

    mai facut sa plang sa rad in acelasi timp si nustiu frate simt doar ca trebuie sati multumesc pentru treaba asta

    Răspunde
  • 22 martie 2012

    Placerea e de partea mea.

    Răspunde
  • 23 martie 2012
    adina-popa

    Nu te-am mai citit de mult timp.Nu a mers blogul …sau nu stiu ce probleme au fost ca nu am putut sa ma mai delectez cu scrierile tale.Ma bucur ca ma numar si eu printre persoanele descrise mai sus…Am nevoie de un vis,o sageata…

    Răspunde
  • 25 martie 2012

    Buna Adina,

    Bine ai revenit! Imi pare rau sa aud ca nu a functionat corect blogul. Am remarcat si eu ceva, dar mie imi mergea (cel mai adesea). Oricum iti remarcasem lipsa. 🙂

    Răspunde
  • 5 septembrie 2012
    vali

    Aproape mereu am tolba plina de vise iar speranta nu va muri niciodata chiar daca de multe ori ma mint ca alerg pe varfuri stiind ca de fapt sunt in genunchi.

    Răspunde
  • 7 septembrie 2012

    Buna Vali,

    In principiu stai bine. Cat timp ai cel putin o speranta, lucrurile sunt in parametri normali. Cand despre mersul in genunchi, prefer sa constat ca intaintezi, mai mult decat modul in care o faci. Poate vei ajunge la destinatie mai greu in genunchi, dar vei ajunge!

    Răspunde

Adaugă un Comentariu: