vineri, 29 aprilie 2011

Carte: Veronika se hotaraste sa moara - Paulo Coelho

Nu am citit eu prea mult in viata asta, dar stiu cu siguranta ca nu mi-a placut niciodata sa citesc carti sau autori trendy. In mintea mea Coelho era si cred ca mai este un autor trendy. Imi amintesc ca in urma cu ceva timp toate pitzi citeau Alchimistul.  Cam aceiasi parere, legata de autorii tredy o are si DT. Ea insa a avut o curiozitate cu aceasta carte. Pe masura ce o citea mi-a sus: "Marius, citesc o carte si constat o idee care imi iese in evidenta. As vrea sa o citesti si tu sa vad daca sesizezi acelasi lucru.". Astfel Veronika se hotaraste sa moara a intrat in schimbul de carti pe care il fac cu DT.


O carte scrisa pentru a fi foarte usor citita, accesibila oricui si trendy sau ne-trendy este foarte misto. Genul de carte subtirica care te imbie sa o citesti. Recumosc ca mi-a placut si recunosc ca aveam momente cand asteptam cu nerabdare sa am un moment liber sa pot continua lectura. Ma rodea curiozitatea. Imi amintesc ca am innebunit-o si pe DT cu Veronika pentru ca la un moment dat mi-a spus: "Incep sa fiu geloasa pe Veronika. Iti ocupa tot timpul.". Glumea, fireste.

Niciodata, idiferent de momentele prin care am trecut, nu mi-am pus problema sinuciderii. Dar, ca un tip caruia ii place sa analizeze diverse spete, m-am intrebat de ce o fac altii, ce ii poate motiva sa mearga pana la capat si care ar fi situatiile in care as fi de acord cu ei. Sensul religios al gestului il cunosc si nu ma sperie. Pe mine ma deranjeaza ideea renuntarii la lupta. Stiu, am mai scris despre asta si nu vreau sa reiau subiectul.

Veronika, o femeie care in limbajul urban ar fi catalogata ca buna, nemultumita fiind de viata si desi are mijloace de a o imbunatati, se hotaraste sa se sinucida. Din pacate, pentru ea, esueaza si ajunge intr-un spital de nebuni unde afla ca mai are de trait doar cinci zile. Din cauza medicamentelor luate in tentativa de sinucidere, inima ii fusese avariata iremediabil si cinci zile este orizontul de timp pe care il are la indemana. Acum e de inteles de ce am fost curios sa citesc. Cate i se pot intampla in cinci zile unui om? Exact! Foarte multe. Ajunge sa cunoasca noi oameni, sa simta viata, sa simta pasiunea, sa faca sex, sa iubeasca si in final sa isi doreasca sa traiasca. Un pic prea tarziu poate. Stai linistit ca nu am sa iti spun finalul. L-am anticipat cam de pe la jumatatea cartii, dar DT m-a tachinat continuu spunandu-mi: "Vei fi surprins!". Am fost, pt ca aveam sa am dreptate, si asta mi se intampla rar.

Mi-a mai placut ceva la Veronika se hotaraste sa moara. Mi-au placut nebunii si discutia despre ce inseamna sa fii altfel, sa fii diferit de ceilati. Mi-a placut indrazneala lui Coelho, un autor comercial - fara doar si poate, de a introduce si idei cu usoare tente filosofice. Practic asta este remarca mea la sfarsitul lecturii. Nu stiu ce se astepta DT sa observ, dar eu am costatat ca nebunii erau in fapt sanatosi (dpdv mintal) si ca utilizau spitalul ca un mijloc de protectie impotriva mediocritatii, a comunului, a rationalului simplu, a turmei. Momentul in care am citit cartea a contat si el. Desi orizontul meu de timp e mai mare (cred si sper) ma lupt sa traiesc ficare moment si dau importanta lucrurilor si persoanelor care imi plac. Fug de cotidian si asta am remarcat si la Veronika. Cum a reusit ea poti vedea daca citesti cartea. Cum voi reusi eu poti vedea daca mai citesti din cand in cand ce scriu.

Din partea unui tip, care pare si el ciudat in anumite momente, va recomand Veronika se hotaraste sa moara ca pe o lectura usoara si la finalul careia vei avea un zambet straniu  si o idee in plus.

joi, 28 aprilie 2011

Server cu aghiazma

In urma cu ceva timp, cred ca de Boboteza, a venit vecina (de la firma) sa ne spuna ca ea merge dupa aghiazma mare si ca vrea ii dam o sticla sa ne aduca si noua. Cum nu vrem sa ne suparam vecinii ne-am executat. De atunci am pe birou o stical de 1L de Cola cu aghiazma si in cutia de pixuri am un fir de busuioc uscat. Mai mult vecina ne-a explicat cum ca trebuie sa ne stropim cu aghiazma si ca ar fi bine sa stropim si calculatoarele. Te pui cu vecina? M-am supus si in cateva minute mi-am sorcovit atat colegii cat si calculatoarele. La vreo 15-20 minute de la sfintire suna un client si plaseaza un order peste medie (cam de trei ori mai mare decat un ordin obisnuit). Ne-am uitat noi mirati unii la altii si am tras concluzia ca de la aghiazma ni se trage. De atunci aghiazma nu a mai parasit biroul.

(fotografie realizata de Aripri de Plumb)

Ion (necrediciosul, aka Saruman) e convins ca apa din sticla o sa se imputa. I-am explicat ca nu expira niciodata si asta nu pentru ca e incarcata de credinta si sfintenie, ci pt ca este tratata cu busuioc si alte ierburi care probabil impiedica formarea bacteriilor. Asa ca sticla de aghiazma mai face parte si dintr-un experiment din care gust periodic. :)

Cu vreo cateva zile inainte de Paste cand am ajuns la firma mi-am gasit colegii cu picioarele in apa, incarcand sa o adune in galeti. Operatiunea de drenare a firmei era pe incheiate, dar se vedea usor ca fusesem inundati nasol. Cum firma noastra a intrat la apa de mai multe ori de-a lungul timpului, din toate punctele de vedere, nu ne-am speriat prea tare. Ulterior aveam sa constatam ca printre victime a cazut unul dintre servere: serverul de CRM.

Am incercat vreo doua zile sa refacem serverul. Schimba sursa ca e arsa. Schimba si placa de baza. Pana la urma am pus hard disk-ul in alt calculator. Constatam ca e busit si Windows-ul. Trecusera deja vreo 2 zile si incepea sa se simta. Orice zi fara CRM inseamna sa nu stii ce bani ai de incasat, cui si cand ii expira contractul de asistenta si poate cel mai nasol, leadurile de pe site nu mai sunt colectate ceea ce duce in final la vanzari slabe in perioada urmatoare.

Facem o comise, mergem la vecinul de sus (o firma de avocatura destul de cunoscuta), ne plangem, fac si ei o comisie sa analizeze corectitudinea analizei daunelor, ne primim banii pe server (o suma derizorie pt ei), dam comanda online, asteptam cu o zi in plus fata de cat ni se spusese la plasarea comenzii, vine serverul si ne apucam de reinstalat. Am scurtat putin povestea pt a ajunge la ceea ce vreau sa povestesc cu adevarat.

Cred ca au trecut deja vreo 5 zile de cand incercam toate metodele posibile pentru a reface serverul si de a transfera datele. Toate variantele au fost sortite esecului. Ieri ne-a venit o noua idee. Sa mutam sticla de aghiazma de pe biroul meu pe server poate schimbam karma. Poate aghiazma mare ar putea face ca importul de date sa mearga. Unii din colegii mei s-au aratat inghijorati ca s-ar putea scurge aghiazma in server si s-ar arde din nou. Nu cred insa ca apa sfanta ar putea arde circuitele, cel mult le-ar putea face sa mearga mai repede. Corect? ;)) Cum a ajuns sticla de aghiazma pe carcasa de la server a inceput sa mearga mai bine instalarea. La un moment dat credeam chiar ca am reusit. Din pacate finalul a fost acelasi. Aparent erorile nu tin cont daca pc-ul este sfintit sau nu. Cine ar fi crezut asa ceva? :D Macar am incercat, oricum nu aveam alta solutie.

Pana la urma a trebuit sa apelam la "ze germans" (aka Centrul Regional de Support Microsoft). Nu stim inca daca ne vor rezolva chiar ei sau ne vor trimite catre altii. Abia am inceput procedurile. Pana una alta daca ne esti client, nu ne suna ca nu te cunoastem. Nu stim ce licente ai, cate ai, nu stim daca ne datorezi bani, nu iti stim adresa de mail si nici numarul de telefon. E ca si cum ai fi avut un accident in urma caruia ti-ai fi pierdut memoria, telefomul, parola de la email si de la laptop. Nasol.

I miss my CRM.

vineri, 22 aprilie 2011

Carte: Prizonier in propriul corp - Guillaume de Fonclare

M-am trezit intr-o zi de duminica si pe cand inca mai aveam lenea de dimineata in mine am deschis televizorul. Am prins finalul emisiunii Ca la carte de pe TVR1, cu Cristian Tabara. Discutau despre cartea unui fracez. Nu am apucat sa prind prea multe informatii, dar mi-am notat repede titlul pe o bucatica de hartie. Prizonier in propriul corp suna interesant pt ca tocmai in perioada respectiva unul din prietenii mei imi trezise suspiciunea ca sufera de o problema de sanatate grava si nu vrea sa vorbeasca despre asta. Se hotarase sa pastreze doar pentru el asta si nu aveam decat sa ii respect decizia.


Am vrut totusi sa aflu ce simte un om atunci cand o maladie ii macina corpul. Este si cazul lui Guillaume de Fonclare, directorul Memorialului Razboiului ce Mare din Peronne (Somme - Franta). (pt cei care stiu mai putina istorie, desi e greu sa stii mai putin ca mine, Razboiul cel Mare este Primul Razboi Mondial). Guillaume sufera de o boala genetica despre care nu se stiu prea multe, dar care ii cucereste treptat corpul. Incepe sa isi pierda din mobilitatea membrelor si este cuprins de tot felul de dureri ce incep sa il transforme si ca om.

Un alt motiv pentru care am vrut sa citesc aceasta carte este ca stiam ca prin toata durerea ce il cuprinde a gasit o cale de impacare cu el insusi. A gasit compromisul care ii asigura continuarea vietii chiar si din postura asta limitata. Am vrut sa aflu. Am vrut sa invat.

Dureri am avut si eu. Ultima data in suflet. Dar tipul asta resimte atat durerea fizica cat si pe cea sufleteasca. El spune ca a fost salvat de muzelul la care lucreaza. Daca ma intrebi pe  mine cred ca muzeul i-a mai pus o piatra pe suflet. Sa te duci, chinuit, la munca si acolo de dimineta pana seara sa stai intre dovezi ale jertfei a milioane de oameni e greu. Ce mai inseamna suferinta ta in momentul in care ai in fata sacrificiile a milioane de oameni. "Pe 1 iulie 1916 a inceput ofensiva propriu-zisa, trupele britanice suportand tot greul pentru ca francezii aveau multe de facut la Verdun. Ofensiva s-a incheiat la jumatatea lunii noiembrie a aceluiasi an. Aceste sase luni au fost ingrozitoare; 420.000 de morti din trupele britanice (dintre care 80.000 disparuti) si 200.000 de morti din trupele franceze (dintre care 27.000 disparuti). Cat despre nemti 437.000 de oameni au ramas pe campul de lupta, ceea ce inseamna ca  numarul total al mortilor si disparutilor a ajuns la peste un milion, 1,2 milioane
mai exact, conform unor estimari..... Daca ne imaginam aceasta zona a frontului ca pe un patrulater de 480 de kilometri patrati (40  pe 12) au fost mai mult de doi morti pe metru patrat."

Toata cartea este o lupta pe care o da cu el insusi. "70.156.000 de soldati mobilizati, 9.442.000 de morti, si cate vaduve, si cati orfani? Este drept sa compari acest tumult cu luptele mele launtrice? Ce inseamna doliu atunci cand dalele negre acopera o strada, un oras, o natiune?"

Nu e o lectura pe care sa o recomand oricui. Mie mi-a placut. Imi amintesc ca am cumparat cartea de la Carturesti, impreuna cu DT. Dupa ce am stat vreo 4 ore in librarie am mers la un ceai pe la Romana. Cat timp am stat la coada sa cumpar ceai, DT a deschis cartea si a citit primul paragraf. La intoarcere s-a uitat, cu ochii ei mari si verzi, la mine si mi-a spus: "Tu chiar ai de gand sa citesti cartea asta? E trista rau. Doare!". Asa este: doare pe parcursul lecturii, dar am considerat ca am nevoie de o astfel de lectura sa pot converge catre punctul pe care mi l-am propus. Pasajul incriminat suna cam asa: "Corpul meu este o gloaba; sunt prizonier intr-o ganga de carnuri si oase. Ma lupt ca sa merg, ca sa vorbesc, ca sa scriu, ca sa imi misc muschii care ma ranesc in fiecare moment. Mintea mea repeta intr-una aceiasi poveste; nu mai vad zambetele copiilor mei si nici privirile tandre ale celei pe care o iubesc; nu imi mai vad decat mainile care tremura, bratele care se chinuie sa duca mancarea la gura si picioarele care se inconvoaie sub greutatea unui corp care a devenit prea greu. Nu mai sunt decat un om instabil care mediteaza la nesfarsit, si daca am iubit candva acest corp, acum il detest. De acum inainte, el si cu mine coabitam, si el este cel care are ultimul cuvant in toate. Nu m-am impacat cu aceasta idee decat constrans."

Aceasta carte poate fi cumparata de aici.

Desi intentionam sa o utilizez aceast eseu, in schimbul de carti cu DT, am renuntat. Chiar si asa urmatoarea carte primita de la DT avea sa continue ideea suferintei. Dar despre ea intr-un topic viitor. Acum ma asteapta loganul in parcare, sora in Dristor, mama si tata acasa. Diseara suntem toti, vom uita de micile probleme si ne vom bucura unii de ceilalti.

Sarbatori fericite si sa ne auzim cu bine.

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Teatrul de Comedie: Cui i-e frică de Virginia Woolf?

Am ramas in urma cu relatarile pieselor de teatru la care am mai fost. Una din ele este Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, cu Emilia Popescu, Stefan Banica Jr., Diana Cavallioti si Radu Iacoban, in regia lui Gelu Colceag. Cei care sunt tari la capitolul cinemateca (cum ar fi sor-mea) isi vor aminti probabil ca exista un film cu acelasi nume, de prin 1966 cu Elizabeth Taylor si Richard Burton. În 1967 filmul a obţinut în SUA 5 premii Oscar (cele 2 actriţe - Elizabeth Taylor şi Sandy Dennis, imaginea, decorul, costumele), 8 nominalizări la Oscar şi 7 nominalizări la Golden Globe, iar în Marea Britanie a obţinut 3 premii BAFTA.


Asa cum anticipam Barbosu' s-a implicat activ si a bagat-o pe DT in sedinta. Astfel am ajuns sa vad piesa de unul singur. O super piesa, cel putin dupa descrierea din inceput. De data asta am ales sa ma refer mai putin la piesa si sa relatez ceva ce mi-a atras atentia.

Tin sa spun ca nu este o piesa f. usoara. Mai exact daca esti obisnuit cu filmele lui Adam Sandler si Jennifer Aniston, nu cred ca asta e piesa cu care sa debutezi in teatru. Fermecata de prestatia lui Stefan Banica Jr. si a Emiliei Popescu de la Dansezi pentru tine, o armata de fani probabil au dorit sa vada si piesa, mai ales ca cei doi formeaza un cuplu in teatru si in scenetele de televiziune. Din pacate acesti fani nu au avut rabdare sa urmareasca piesa pana la sfarsit. Nu am fazut f. multe piese de teatru la viata mea, dar nu imi amintesc vreo alta piesa la care lumea sa plece la pauza sau chiar in mijlocul partii a doua. Nu va imginati acum ca a ramas sala goala si eu singurul spectator. Nici pe departe. Dar intr-o sala destul de mica precum cea de la Teatrul de Comedie daca se ridica 10 persoane pe rand si se cer afara pt mine este f. mult.

Nu ma intelegeti gresit. Piesa este f. tare. Actorii sunt f. reali si interpreteaza magistral. Pur si simplu o parte din spectatori isi pierd rabdarea pt ca nu reusesc sa urmareasca piesa (in sensul de a intelege exact ce se intampla). Trebuie sa recunosc ca odata plecat de la teatru, in drumul meu spre casa pe jos m-am tot gandit cum sa interpretez finalul. Dar tocmai asta mi-a placut mie la piesa. Ca poti sa gandesti pe marginea ei.

Recomand aceasta piesa celor care sunt intr-o relatie de mai mult timp si care poate au inceput sa sesizeze unele mici probleme. Cred ca poate fi utilizata pe post de terapie de cuplu. In mintea mea Cui i-e frică de Virginia Woolf? prezinta povestea unui cuplu care desi aparent format din interese meschine, desi traverseaza un moment de criza se dovedeste in final a fi un cuplu unit de iubire. Pana insa sa se vada asta veti avea parte de tot felul de scene conflictuale in cadrul cuplului incat veti spune ca micile voastre certuri sunt par la ceas.

Daca esti fanul lui Banica din concertele de muzica sau de la emisiunile tv fii pregatit sa il vezi intr-o alta postura. Eu asta mi-am dorit cand am ales piesa. Nu sunt fan Banica (poate din cauza ca ne-a luat doua dintre moldovencele noastre de top - just joking), dar in aceasta piesa executa rolul cu mare talent, ceea ce il face din punctul meu de vedere mai intai actor si pe urma cantaret si om de televiziune. Pe Emilia Popescu v-ati obisnuit sa o vedeti vesela. Si ea va va surprinde. O veti vedea ca o femeie cu o morala aparent usoara, care exagereaza cu bautura, oarecum razbunatoare. In piesa mai exista un cuplu format din doi actori tineri care se ridica, cu dibacie si talent, la nivelul primilor.

Recomand aceasta piesa celor care au vazut ceva teatru pana acum si care pot aprecia pana la capat o drama. Daca e prima piesa sau daca ai chef de o comedie usoara alege altceva. Nu te lasa pacalit ca e la Teatrul de Comedie. Drama ramane o drama indiferent pe ce scena se joaca.

marți, 12 aprilie 2011

Vis si Speranta

In ultima vreme am fost implicat in discutii alaturi de oameni care isi pierdusera speranta. La prima vedere e un lucru banal. Eu nu sper sa apuc prea multe autostrazi in Romania, nu sper sa apuc tara asta sub forma unei societati civilizate si asa mai departe. Oamenii de care vorbesc eu insa si-au prierdut increderea in propriile puteri, si-au pierdut speranta si au ramas fara vise. Mi se pare atat de periculos acest lucru incat m-am gandit sa scriu despre el.

Fotografie realizata de Aripi de Plumb

Sunt momente in viata cand neplacerile vin gramada peste tine. Nu apuci sa te obisnuiesti cu gandul primului necaz ca al doilea te loveste deja in ceafa. Simti o stare de oboseala acuta. Simti ca nu mai ai puteri. Simti ca nu mai vrei sa lupti. Incerci sa te aduni pt ca totusi te gandesti ca poti sa ripostezi. Ghici ce se intampla? Un alt necaz da peste tine. Mai rau decat primele doua insumate. Te uiti in zare si vezi norii negri de ploaie cum se aduna. Incepi sa anticipezi ce urmeaza. Ai vrea sa te pregatesti sa poti tine piept. Te ridici in picioare si iti incordezi pieptul.  Ti se pare suspect ca nu iti simti tendoanele genunchilor incordate, nu iti simti muschii tensionati. Realizezi atunci ca esti in genunchi si nu ai nici o sansa sa te ridici. Te cuprinde disperarea. Nu e locul tau acolo, jos. Tu esti un altfel de om. Ce se intampla cu tine acum? De cand ai devenit atat de slab? Cauti explicatii, dar nu pari a gasi vreo logica.

Te uiti in jur. Poate e cineva care te poate ajuta sa te ridici. De cele mai multe ori esti singur. Iti strigi cunoscutii. Ii vezi undeva in departare. Sunt in ceata. Vorbele tale nu par sa ajunga la ei. Nu esti sigur daca nu ai tu forta sa strigi sau nu au ei urechi sa te auda. Nu iti dai seama daca vin spre tine sau poate din contra se indeparteaza. Lasi capul in jos si iti accepti soarta. Singurul lucru pe care ti-l mai doresti este sa vina marele final. Sa se termine odata cu suferinta, cu nesiguranta, cu durerea, cu singuratatea, cu incompatibilitatea celorlalti, cu reprosurile, cu lacrimile.

Cand esti pregatit sa iti inchei conturile auzi o voce: "Sunt aici! Sunt aici sa te ajut! Vom lupta impreuna! Trebuie doar sa ma lasi sa te ajut!". Il recunosti? Poate fi sotul/sotia, iubitul/iubita, un prieten/o prietena sau poate chiar un necunoscut. Vezi mana intinsa, dar nu vrei sa o apuci. Ai renuntat. Tu stii asta. El/ea de ce nu accepta? De ce nu te lasa in pace? Poate pentru ca ii pasa si poate pentru ca, desi pare imposibil, vrea sa te ajute. Te uiti la el cu ochii mari si ai vrea sa stii de ce e acolo? Cum te-a gasit?  De ce nu fuge mancad pamantul ca sa evite contaminarea? Il privesti pe ascuns. E un simplu om. Singura diferenta este ca te-a auzit. Il vezi cum iti vorbeste, dar ecoul duplica sunetul pe mii de canale si totul pare neinteligibil. Intr-un final, dupa un timp a carui masura nu o mai ai, incepi sa auzi si sa intelegi ce spune.

Ai nevoie de un vis, oricat de nebunesc si oricat de greu realizabil si de speranta ca il poti indeplini, oricat de tarziu. Visul este pe post de sageata, iar speranta e pe post de arc. Tot ce trebuie sa faci este sa te ridici, atat cat poti, sa iti iei visul (sageata) sa il armezi cu speranta (il pui in arc) si sa tintesti norii negrii. Nu dai la nimereala. Tintesti punctul cel mai negru. Acolo unde crezi ca nimic nu poate penetra. Acolo unde crezi ca e imposibil. Acolo vrei sa iti plasezi sageata. Ai teama? Nu trebuie. De indata ce eliberezi sageata vei vedea un fascicol puternic. E atat de puternic si radiaza lumina direct proportional cu cat de mult crezi in el. Desi este lumina, fascicolul este de fapt moartea norului negru. Necazurile, supararile, problemele nu pot fi sterse. Pot cel mult fi invelite in intamplari fericite, vesele si datatoare de speranta.

Unul din lucrurile pe care le-am invatat pana acum si care e valabil in toate domeniile e ca mai devreme sau mai tarziu toata lumea cedeaza. Poti fi sigur ca o sa ti se intample si tie. Sa clachezi e normal. Sa renunti la lupta insa este inacceptabil. Oricat ar fi de greu pastreaza-ti intacta ultima sageata. Forta de a depasi momentele grele este alimentata de speranta ca vei reusi. Daca simti ca nu te descurci singur nu ezita sa chemi pe cineva in ajutor. Poate chiar va si veni. Iar pentru noi ceilalti, carora inca nu ne-a venit randul sa clacam hai sa ne deschidem mintile si sa auzim strigatele din jurul nostru. In fond peste ceva timp va fi si vocea noastra acolo.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Carte: Zig Ziglar - Alte motive pentru a zambi

Niciodata nu m-am gandit ca as putea merge in Carrefoure sau Cora si sa imi cumpar carti. Genul asta de magazine sunt pentru a cumpara strict alimente. Restul produselor mi se par de o calitate indoielnica, fara a ma numara printre cei care isi cumpara doar produse premium. Timpul avea rabdare (vorba lui Moromete) asa ca am ajuns intre rafturile cu carti. Eu rasfoiesc o carte, ea rasfoieste alta. Cand unul da peste ceva interesant da alarma si impartaseste celuilalt descoperirea. Alteori citim impreuna in incercarea de a descoperi tainele randurilor din cateva fraze. Cautam un titlu sau un pasaj care sa reuseasca sa ne starneasca interesul si sa vrem sa citim tot continutul.

Asa am ajuns sa dau peste Zig Ziglar - Alte motive pentru a zambi. Nu auzisem de Zig Ziglar pana atunci. Acum am aflat ca este un tip super tare din Texas, USA si care este considerat o autoritate in domeniul motivational.


Alte motive pentru a zambi este cu siguranta o carte usoara, scrisa intr-un stil tipic american, in care daca nu intelege tot omul atunci nu e bine. Cartea are 102 mici povestioare fiecare avand in final o idee ce ar trebui sa te faca sa reflectezi putin. Am inceput sa o citesc oarecum neincrezator. Imi parea genul ala de carte "... for dummies" care sa iti explice de ce apa e lichida si cum trebuie sa nu uiti sa respiri. Incet, incet m-a captivat si pe final pot spune ca eram curios sa vad ce se mai ascunde in fiecare capitol.

Cautand imaginea carti pe net am dat peste un review realizat de Andrei Rosca (v-as spune mai multe despre el, dar nu stiu), caruia nu prea i-a placut cartea (Review link: http://www.bookblog.ro/dezvoltare_personala/motive-pentru-a-zambi). Am spun insa de ce mi-a placut mie. La finalul fiecarui povesti am facut o pauza si am incercat sa transpun ideea respectiva in viata mea sau a celor apropiati mie. Pentru mine asta a fost adevarata valoare a cartii. Mi-am dat seama cat de mult imi pasa de cei din jur, cum as putea sa fiu langa ei si cum as putea fi mai bun prin intermediul lor. Mi-am dat seama ca imi place domeniul motivational si ca mi-ar place sa acumulez suficiente informatii incat sa pot sa ii ajut pe cei care isi doresc sau au nevoie.

La inceputul si la finalul fiecarei povestiri sunt prezentate cate un citat. Uneori este al unei personalitati, alteori este un anonim, alteori este chiar Zig. Multe dintre ele sunt foarte tari si daca iti permiti cateva secunde sa te gandesti la continutul lor vei fi castigat. Unele mi s-au intiparit in minte, dar urmatorul mi-a placut cel mai mult. Am sa va spun si de ce. "Ai grija de gandurile tale, caci ele vor devini cuvinte. Ai grija de cuvintele tale, caci ele vor deveni fapte. Ai grija de faptele tale, caci ele vor deveni obiceiuri. Ai grija de obiceiurile tale, caci ele iti vor forma caracterul. Ai grija de caracterul tau, caci el iti va determina destinul.". Poate te astepti acum sa scriu numele filosofului/ganditorului care a scris aceste randuri. Surpriza! Este motoul unei echipe de fotbal american, Metropolitan Milwaukee YMCA. Poate de asta imi place atat de mult. Ca vine din sfera comuna, a oamenilor simpli, ca si mine.

Urasc insa publicarea acestui tip de citate ca status la messenger sau pe Facebook. Simpla publicare nu te face mai destept. Nu reprezinta o garantie ca le-ai inteles. In plus mi se pare ca isi pierd din valoare atunci cand sunt tratate ca o punga de plastic de la supermarket.

Daca citesti in metrou este cartea perfecta. Intre doua statii de metrou poti citi un capitol. Nu vei ramane niciodata la mijloc. Daca citesti in cada ti-o recomand impreuna cu un pahar de vin alb cu gheata. Cred ca trei sferturi din carte am citit-o in modul asta. Ideea pe care vreau sa o exprim este ca nu iti trebuie cursivitate. Oricand ai un moment liber o poti deschide si poti citi o povestioara.

Concluzie: o lectura usoara pe care o recomand cu interes.

Aceasta carte poate fi cumparata de aici.

vineri, 1 aprilie 2011

In drum spre salbaticie

Sunt plecat spre delta. Momentan am ajuns doar pana la Constanta. Din diverse motive plecarea este putin intarziata. Asa ca am poposit intr-un birou si astept cumintel finalizarea ultimelor lucruri sa putem pleca. Barca e in curte pe peridoc. Sta si ea la fel de cuminte ca si mine. La Constanta sunt doar vreo 10 grade si este ceata. Probabil ca voi ingheta la noapte in barca, dar noroc ca am luat combustibil lichid. :)



Nu am mai fost in delta de pe 1 Mai 2007. Abia astept sa ajung in salbaticie. Am nevoie de linistea si frumuseatea ei sa imi curat gandurile. Sper sa si reusesc pt ca deja partenerul meu de pescuit si-a pus in cap sa imi afle toate secretele. Sper sa il imbat repede si sa scap. Din pacate Gramanski este un pescar profesionist si nu amesteca pescuitul cu bautura, prea tare. Nasol. Nu imi ramane decat sa ma imbat eu repede si sa o tai la culcare. Oricum doua zile in salbaticie ar trebui sa imi aduca ceva relaxare. Abia astept.

Stiu ca azi e 1 Aprilie si ca as putea scoate si eu o pacaleala. Dar am sa spun un adevar. Nu am prins niciodata un peste mai mare de jumatate de kilogram. Am sentimentul ca astazi dau de el. Sper sa nu fie galben si sa se dea drept pestisorul de aur pt ca eu vreau sa il mananc cu mujdei si mamaliga.

Cu respect din drumul meu spre salbaticie. Week-end placut tuturor.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This