duminică, 27 februarie 2011

Cand stii ca trebuie sa renunti?

Astazi am stat mai mult de vorba cu DT. Topicul care ii era dedicat (DT e FEMEIE) inca mai face valva atat printre prietenii mei cat si printre ai ei. Am aflat, oarecum surprins, ca exista persoane carora topicul respectiv le-a adus durere. Poate exagerez cu termenul durere si mai degraba le-a lasat un gust amar. Sa citesti despre cineva si despre momentele lui de bucurie este placut, dar se intampla sa iti amintesti ca poate ai avut si tu odata astfel de momente si nu ai stiut sa te tii de ele. Poate chiar le-ai tratat superficial si la un moment dat le-ai pierdut. Am vrut sa scriu si despre momentele mele dificile, despre frustrarile mele, despre strigatele mele, despre neajunsurile mele caci cu siguranta exista. DT m-a oprit si mi-a sugerat sa scriu despre veselie. Veselie nu e ceea ce simt acum asa ca nu o pot scrie. Asa ca am sa fac asta atunci cand va fi cazul, dar pana atunci m-am gandit sa scriu despre a renunta.

Sunt momente in viata cand iti vine sa renunti la cineva/ceva. Sunt momente in viata in care ti se cere sa renunti la cineva/ceva. Sunt momente in viata in care trebuie sa reununti la cineva/ceva. Cum stii ca a venit momentul? Unde e linia fina intre a persevera si a renunta? Am cateva spete despre care as vrea sa vorbesc. Pentru simplificare voi pastra un singur gen in exprimare, desi textul este valabil pentru ambele sexe.

(Fotografie realizata de Aripi de Plumb)

Am vazut oameni care erau impreuna, desi nu se potriveau deloc. Mai devreme sau mai tarziu unul din ei isi da seama si ia o decizie. Celalalt ramane agatat cu ghiarele inchircite (ca Puiul lui Ion Alexandru Bratescu Voinesti). In incercarea de a recupera ce a pierdut va recurge la cele mai bizare lucruri. E ciudat sa iti doresti pe cineva atat de mult si, desi nu este potrivita pt tine si nu ai reusit sa o intelegi niciodata, tu sa vrei cu disparare sa o pastrezi. Poti ajunge sa fii controlat de frustrari si de dorinta de a o avea si sa exprimi lucruri grave, sa provoci in celalalt dureri pe care nu ti le-ai imaginat. Disperarea te cuprinde si te face sa te comporti altfel. Fiecare miscare este in realitate un nou pas gresit, un pas care te indeparteaza. Cum insa nu ai reusit niciodata sa iti cunosti partenerul nu poti estima nici acum cata suferinta ii provoci prin mesajele tale pline de rabufniri si acuze, majoritatea nefondate. Asta e un caz in care trebuie sa iti gasesti un moment de luciditate si sa intelegi ca trebuie sa renunti. Singura metoda pt tine de a redeveni om, din chestia in care te-ai transformat este sa renunti, sa intelegi de ce o faci si astel sa o poti lua de la capat.

Exista si posibilitatea de a fi impreuna cu cineva, intr-un anumit grad de compatibilitate. M-am intrebat mereu ce se intampla cand unul din parteneri trebuie/vrea sa plece definitiv (in sensul de a emigra). Cati dintre cei care citesc acest topic si-ar face bagajul si ar pleca alaturi de partenerul lor oriunde ar fi destinatia acestuia. Indraznesc sa ma hazardez sa spun ca destul de putini. Necunoscutul ne infioara. Ne trezeste frici launtrice. Poate doar daca esti dominat de o iubire puternica sa ai curaj sa te arunci in necunoscut. Ii admir pe cei care ar avea curajul sa o faca (dar nu numai la nivel declarativ).

Am vazut cazuri in care pur si simplu ai noroc. Poti fi ce isi doreste celalalt intr-o oarecare masura, poti fi insuficient, dar sa ai norocul de a indeplini unul sau mai multe criterii speciale. Desi nu stii, salvarea ta sta tocmai in faptul ca parnetera ta nu vrea sa isi asume un risc, ca vrea sa joace safe, ca esti suficient de inofensiv sa nu ii provoci probleme. Intrebarea mea este: daca te prinzi ce faci? Te faci ca nu vezi? Iei atitudine intrucat vrei mai mult? Hmm. Nu prea cred. Genul asta imi pare mai degraba ca ar accepta orice numai sa reziste in cadrul relatiei. Ma intreb oare ce as face eu? As renunta din onoare? Din dorinta ca partenera sa poate beneficia de mai mult? Jur ca nu stiu. Cred ca as incerca sa fiu mai mult. Nu prea imi sta in caracter sa renunt.

Sa presupunem ca esti cu cineva de mai mult timp. Vorbim de o perioada care se masoara in ani, deoarece pt mine o perioada care se masoara in luni e ca si cum ti-ai face incalzirea inainte de a incepe un meci de tenis. Ce faci daca intr-o buna zi partenerul tau vine si iti spune ca vrea sa plece? Te opui? Accepti? Incerci sa il faci sa se razgandeasca? Tot timpul m-am intrebat de ce pica partenerul testul acum? De ce nu l-a picat la 6 luni? La un an? De fapt nu e intrebarea mea. Este a lui DT si am retinut-o pe parcursul discutiilor noastre lungi purtate la o cana de ceai. Din alt punct de vedere, pentru mine, chestia asta e ca o demisie. Nu poti retine un angajat care vrea sa demisioneze. In mod similar si intr-o relatie, demisia - echivalata aici prin a renunta - este un act unilateral. Nu poti deca sa il accepti. Poate sa iti para rau, poti incerca sa aduci contra-argumente, dar in final nu iti ramane decat sa accepti sa renunti.

Mai am un singur scenariu si ma opresc. Se poate intampla sa intalnesti  persoana care trebuie. Sa se intruneasca toate criteriile de compatibilitate, dar totusi sa nu puteti fi impreuna. Motivele ar putea fi  multiple. De exemplu poti avea ghinionul sa pici intr-un moment nepotrivit in care potentialul partener sa fi renuntat la risc, sa fi renuntat la dorinta de a incerca si sa vrea sa joace safe. Poti renunta intr-o asfel de situatie? Poti renunta cand orice fibra din tine iti spune sa continui? Si daca continui cum faci diferenta dintre a fi perseverent si a nu te transforma intr-un fanatic sau un obsedat? 

Cand am spus ca mai am un singur scenariu se pare ca am mintit. Tocmai mi-a mai trecut unul prin minte. Ce faci atunci cand intalnesti pe cineva, lucrurile merg  mai bine decat iti puteai inchipui, dar stii deja de la inceput sau afli pe parcurs ca persoana pe care o vrei este deja cu cineva. Situatia asta mi se pare una din cele mai nasoale. Renunti? Chiar daca stii ca nu beneficiaza nici de jumatate din ce ai putea sa ii oferi tu? Insisti? Chiar daca asta inseamna sa nu ii respecti trairile, sa intervii in interiorul unei legaturi?

Nu mi-a placut topicul asta, dar am vrut sa il scriu. Sunt momente in viata in care esti indreptatit sa renunti, dar sunt si momente in viata in care a renunta este echivalentul a nu iti fi dorit indeajuns. Oricum ar fi trebuie sa gandesti lucid. Pesonal cat timp simt ca se poate, cat simt ca merita, si poate cel mai important detaliu, cat simt ca exista un corespondent nu renunt niciodata. Atentei: cat timp simt, nu cat timp mi se spune!  La cerere pot insa sa ma prefac ca renunt. Nu stiu insa cat de bine imi reuseste. Limitele sunt atat de fine si cateodata atat de usor de trecut. Tot ce am obtinut in viata pana acum a fost ca urmare a faptului ca am luptat si chiar daca am mai fost invins uneori, nu am renuntat. Nu renunt atunci cand sunt sigur pe mine. Unul din motivele pentru care renunt greu este ca odata ajuns in trecut nimeni si nimic nu mai poate deveni prezent si viitor. Stiind asta trebuie sa fiu foarte atent si sa imi aleg momentul cu grija.

Prevad ca vei incerca sa descoperi in care din aceste descrieri sunt prins si eu. Eu stiu in ce categorie intru. Tu stii in care te incadrezi?

vineri, 25 februarie 2011

Zambile pentru DT

Am o intamplare traita alaturi de DT care pare sa imparta barbatii in doua categorii. Pana sa ajung, insa, la intamplarea respectiva am de clarificat unele lucruri. Eu stiu ca sunt un tip banal si lipsit de imaginatie. Si DT glumeste cu mine pe tema asta. Dar chiar si asa nu pot fi atat de simplist in gandire. In mod oarecum surprinzator in lista mea de prieteni de pe Facebook sunt doua persoane care au initialele DT: un tip si o tipa. Daca tipul, prieten foarte bun de altfel, a picat de mult testul (de la faza cu cartile), exista unele suspiciuni ca DT este acea persoana de sex feminin din lista mea de Facebook care are initialele DT. Desi o foarte buna prietena si o femeie frumoasa, va spun totusi ca nu are legatura cu DT. Mai mult si prietena mea de pe Facebook este curioasa sa afle cine e DT. :) Poate sunt eu limitat in imaginatie, dar sa ajung sa apelez la o astfel de prescurtare... niciodata! Deci, pt toti cei care credeau asta puteti sta linistiti. DT este ... viata.

Odata ce ne-am lamurit cu privire la DT putem trece la intamplare. Iesisem de la Teatrul de Comedie. Fusese o piesa lunga, de vreo 4 ore, dar in acelasi timp f. reusita. Era deja tarziu si DT se gandea sa incheie seara si sa mearga acasa. Nu mai tin minte daca m-am chinuit mult, cert este ca am convins-o sa luam masa impreuna. Pentru ca stiu ce ii place am mers intr-un loc in care aveam de ales intre un restaurant libanez si unul chinezesc. Dupa o ala bala portocala in fata restaurantelor am optat pt libanez (DT avea pofta de humus).

Intram in restaurant. Desi nu era tarziu, cred ca doar vreo 3 mese erau ocupate. Ne-am ales o masa de doua persoane undeva intr-un colt. Cat timp am ajutat-o pe DT sa isi dea jos haina, in mod instinctiv am aruncat o privire imprejur. La masa, din dreapta, erau vreo 6 persoane, iar la cea din stanga 3. Remarcasem privirile lor de cand am intrat in restaurant. DT purta o rochita gri, pana sub genunchi, dintr-un material cu textura moale, cizmulte bej din piele intoarsa si cu un toc rezonabil - sper ca am nimerit culoare caci alfel dorm pe pres - esarfa, parul desfacut si un zambet larg. Ce sa mai zic? Era papusica. Daca Jacques Cousteau ar fi fost de fata ar fi denumit-o: Splendidus Seducatorum Feminis. M-am obisnuit sa o priveasca lumea atent si de asta nu eram surprins. Am presupun initial ca erau doar curiosi sa vada cine a mai intrat in local, intrucat erau putini oameni. Ulterior am vazut ca aveau ochii precum cei ai lui Mowgli cand se intalneste cu sarpele K.

Ne-am asezat, am comandat si am inceput sa socializam. Nu mai stiu ce ne povesteam, dar imi amintesc ca au fost multe momente in care radeam cu pofta. DT este adorabila in general, dar cand rade devine de-a dreptul irezistibila. La un moment dat DT imi spune: "Sa fii pregatit sa ma culegi de pe jos.". Vazusem deja ca exista cel putin un fan insistent, in privire. Din pacate eu stateam oarecum cu spatele la el ceea ce ii permitea sa isi delecteze privirea nestingherit. Am asigurat-o ca e totul in regula, ca nu e prima data cand se intampla si ca doar sunt surprins ca a remarcat si ea. Nu stiu daca am mentionat pana acum, dar DT este zero la a remarca evidentul. Cu cat e ceva mai evident cu atat il vede mai greu. (Cred ca mi-o iau pentru remarca asta.)

Am trecut peste moment si ne-am continuat seara. La un moment dat simt o umbra in spatele meu. Ma intorc. Unul din tipii de la masa de alaturi cu doua buchetele de zambile in mana era langa noi. Se uita la mine si imi spune: "May I?". Eu zic: "Of, course!". Si-a luat omul inima in dinti si incepe: "You are extremely beautiful....". Nu conteaza speech-ul. Ai prins ideea. DT se emotionase. Era rosie in obraji si avea o respiratie rapida, dar puternica in acelasi timp. Cu o politete care o caracterizeaza si pe care eu o gasesc exagerata uneori, m-a intrebat daca poate sa le accepte. "Fireste!", zic.

De aici si urmatorul subiect de discutie. Aparent, era obisnuita cu persoane care sa faca un fel de criza de gelozie in astfel de momente si care, chiar daca s-ar fi abtinut acum, ar fi facut figurile atunci cand ar fi ajuns acasa. Ori eu eram foarte relaxat si nu intelegeam de ce s-ar supara cineva intr-o astfel de situatie. Sa fii impreuna cu o femeie si sa mai vina cineva sa iti spuna cat e de frumoasa nu mi se pare ciudat. Ba mai mult: mi se pare un compliment adus nu numai ei, ci si tie in calitate de insotitor. Sunt convins ca voi avea prieteni care sa imi spuna: "Esti un prost! In stilul asta ai sa pierzi toate femeile care te intereseaza!". Nu sunt ingrijorat. Traiesc, in continuare, cu parerea ca persoana de langa tine sta pentru ca te place/iubeste si nu pentru ca o pazesti ca pe o butelie care scapa gaz. Sunt atipic? Tu ai alta parere? Sunt curios sa o aflu.

La momentul primirii florilor DT nu a scos nici un cuvant. Era emotionata. A zambit. Asta a fost mai grav pt respectivul. Eu sunt antrenat cu zambetul ei, dar el nu cred ca a dormit in noptile urmatoare. La final, DT m-a intrebat  daca as avea ceva impotriva daca ea ar merge sa le multumeasca pt flori. Am mers impreuna. Tipii vorbeau germana intre ei, dar am reusit sa ne intelegem in engleza. Ma uitam la ei cat de fascinati o priveau, oarecum surprinsi ca le-am intors atentia. Cand DT l-a pupat pe obraz pe cel care ii oferise florile sare de pe scaun al treilea ma ia in brate pe mine si incepe sa ma pupe. Al draq, era si cel mai gras si  mai chelios dintre cei trei. I-am simtit fata aspra, nerasa si respiratia imbibata cu alcool. In mintea mea era: "Stai nene, ca ea e vedeta. Cat ai baut de ai gresit tinta?". Ne-au propus sa ii insotim in noaptea respectiva sa experimentam "the night life in Bucharest". DT m-a privit si mi-a zambit. Am optat totusi sa ne retragem in ciuda acestei oferte tentante. Avusesera o doza suficienta de DT si imi era teama pentru integritatea lor emotionala daca ii lasam sa exagereze. Supradoza este periculoasa si se lasa cu apeluri la 112.

Pe drum am inceput sa ne amuzam de situatie. DT imi reprosa: "Al dreaq moldoveam mai esti! Nu puteai sa ma lasi pe mine sa fiu diva pana la capat. A trebuit sa te bagi tu si sa-l seduci pe unul din ei. Nu puteai sa ii lasi pe toti sa imi fie admiratori!". Drept pentru care din cele doua buchetele de zambile mi-a dat unul si mi-a spus: "Hai ca ai muncit pentru el! E buchetul tau!". Zambilele erau roz. /:)

Una peste alta am avut o seara interesanta si cred ca am contribuit la intretinerea imaginii despre femeile din Romania, femei frumoase pe care le iubim si pe care, intre noi fie vorba, am prefera sa la pastram pentru noi.

marți, 22 februarie 2011

School for Startups - 1

Tocmai am incheiat primele doua zile din School for Startups. Feedback: Incredibil! Extraordinar! E genul ala de sentiment pe care il ai dupa ce te intalnesti cu o tipa pentru prima data si totul merge perfect. Ajungi acasa si te intrebi (pt ca oricum nu poti dormi) ce anume iti place la ea? Esti incapabil sa raspunzi, dar stii ca iti place tot.

Doug Righard este fenomental. Vorbeste cu o atata naturalete de parca ar fi asociat cu tine in firma. Nu pare sa vorbeasca din sala, desi il vezi, ci mai degraba vorbeste din capul tau. Cu o singura diferenta: iti spune lucrurile corect. Si pe cele care te fac sa te simti bine si pe cele care te fac sa iti dai seama ca pe alocuri esti un mare prost. Discursul este impecabil si pigmentat cu glume in asa fel incat ai putea sa il asculti doua zile la rand si sa uiti sa bei apa sau sa mananci.

Marius Ghenea e un tip mult mai prietenos (user friendly) decat pare la Arena Leilor. Este extrem de lucid si vede al draq de bine lucrurile. Poti sa ii spui o propozitie si vede mult in interiorul problemei. Este complementul perfect pentru Doug, reusind impreuna sa vada la 360 de grade. Practic nici unul din ei nu poate avea o pauza. Iti imaginezi ca sunt 100 de oameni dornici sa vorbeasca cu ei si fiecare vaneaza un moment propice. Cu toate astea, toata lumea este ascultata si primeste raspunsul asteptat.

Am facut destula scoala in Romania. Cinci ani de facultate, inca vreo 2 de master. Nimic nu se compara cu ce am vazut aici. Totul este super practic. Prin asta vreau sa spun: business oriented. Una peste alta este o experienta fantastica si ma bucur ca am parte de ea. O recomand tuturor.

Hai sa povestesc si o intamplare amuzanta. Putea lipsi DT dintr-un articol? Niciodata! DT este mare fana Marius Ghenea. Common'! Mama il place pe Ghenea, DT il adora. Mai mult decat ca il adora are si fantezii cu el. Oricum DT e o tipa plina de fantezii, dar dintre toate cea cu Ghenea, cred ca, ocupa un loc fruntas. Ce crezi ca imi trece mie prin cap in prima zi de curs? Ce ar fi sa ii fac o surpriza lui DT si sa ii duc un autograf Marius Ghenea. Am presupus ca se va bucura f. mult, va dori sa se manifeste si cum Dl Ghenea va fi acasa nu va avea alternativa decat sa se manifeste asupra mea. Stiu, sunt un tip altruist si ma sacrific in unele momente pt prieteni.

Asa ca iau eu un caiet si merg la Ghenea. Ii spun ca am o prietena care e mara fana si ca as dori un autograf pt ea, daca se poate. Mi-a zambit politicos si a acceptat. Acum e acum. Avand autograful ii zic: "Stii, o sa ti se para ciudat, dar tipa de care iti vorbesc are si o fantezie: sa iasa cu tine in larg cu barca. Am putea sa ii scriem un PS ca ti-am dat numarul de telefon si ca o vei suna sa iesiti cu barca in larg?". In momentul ala am vazut cum 2 colaboratoare care se aflau in preajma au ridicat privirea mirata sa vada cine are tupeul unei asemenea solicitari. Marius a fost insa super ok. A ras si mi-a indeplinit rugamintea. M-a intrebat doar daca tipa de care ii vorbesc este prietena mea. I-am spus ca suntem doar prieteni.

Si uite asa sta DT de ceva timp langa telefon, si cand o sun ma intreaba: "Marius?". Eu zic: "Da". Ea continua: "Ghenea?". Eu zic: "Nu. Mihalca". Iar ea continua: "Pff. Golanule nu mai tine linia ocupata ca astept un telefon important de la Dl. Ghenea!" =))

PS: stim ca Dl. Ghenea e casatorit si ii dorim tot binele din lume. :)

duminică, 20 februarie 2011

Marketing penibil

De ceva timp ruleaza o reclama la Pepsi care ma socheaza prin cat de proasta e.



Trecem peste faptul ca reclama simuleaza o emisiune TV cunoscuta de public (Vrei sa fii miliardar), trecem peste faptul ca nu aduce nimic nou, ca este banala, ca este stearsa. Ajung direct acolo unde ma doare rau de tot: "-Pai ori suntem la promotie, ori nu mai suntem!". Pana acum traiam cu impresia ca Pespi si Coca Cola sunt produse middle and high end. As fi putut jura ca oamenii simpli isi cumpara Adria, American Cola si alte produse asemanatoare care sunt la jumatate de pret fata de Pepsi si Coca Cola. Daca am dreptate inseamna ca reclama imi este adresata chiar mie. Ori eu nu sunt chiar atat de prost. Ma simt jignit si satul sa vad cum prostia este promovata pe toate calalele. Ma asteptam la asta de la tabloide, ma asteptam de la televiziuni, dar sa mor eu daca ma asteptam ca o multinationala care are notiunea de brand sa apeleze la metode atat de ieftine, de simple incat sa isi jigneasca propriul target. Te vei intreba de ce sunt atat de deranjat? Pai tabloidele nu le cumpar, la TV la emisiunile de acest gen nu ma uit. Reclama asta insa imi invadeaza spatiul pt ca este difuzata pe toate canalele, cred, si uite cum eu in mijlocul unui documentar National Geografic sunt oblicat sa ascult un mesaj care nu face decat sa imi amintesca faptul ca sunt atipic in aceasta societate doar pentru ca gandesc mai mult, ca nu imi place prostia, parvenitismul, mediocritatea, ca vreau sa imi pastrez idenditatea si sa imi cultiv inteligenta. In puii mei eu am buget de cateva sute de euro pe luna pe marketing, iar ei probabil au sute de mii de euro pe luna. Asta e tot ce au putut? Cu salarii de cateva mii de euro pe luna, cat presupun au managerii de top din departamentul de marketing asta e tot ce pot face? Common'!

Nu stiu cine aproba reclamele in cadrul companiei. Dupa parerea mea una din persoane sigur este directorul de marketing. Eu pe acest director de marketing l-as da afara. Sunt genul de manager caruia nu ii place sa ia decizii dure si chiar am dificultati in a da vesti rele. De data asta as face o exceptie. Daca reclama vine de la echipa de publicitate cu siguranta as schimba firma acum, daca imi permit clauzele, sau cel mai tarziu la exprirarea contractului.

Ca o persoana care bea ocazional Pepsi, de multe ori cu whiskey, vreau sa protestez in felul meu pt insulta pe care mi-o aduce aceasta reclama. Am o inteligenta peste medie, sunt satul de mediocritate si vreau sa o combat cu orice pret. Tot marketingul pe care il stiu, presupunand ca am invatat ceva in 9 ani de antreprenoriat, l-am invatat singur, din carti si dupa ureche. Poate observatiile mele nu au tangenta cu realitatea, poate in plan financiar efectul reclamei este profitabil. Dar daca eu merg la raft acum sa imi iau suc si vad una langa alta sticla de Pepsi si de Coca Cola, ce credeti ca voi alege? Si imi voi pastra alegerea mult timp de acum in colo.

PS: daca tot nu prea au idei cei de la Pepsi le dau eu o sugestie (gratis): "Pespsi, gustul deceptiei!"

sâmbătă, 19 februarie 2011

Teatrul de Comedie: Casa Zoikai

In urma vreo doua saptamani am incercat sa imi iau bilete la niste piese la Teatrul National Bucuresti. Desi am ajuns cu putin timp dupa deschiderea casei de bilete, in ziua in care se puneau biletele in vanzare, la coada erau mai mult de 200 de persoane. Eram grabit si timpul nu imi permitea sa stau 3-4 ore la coada in speranta ca mai prind ceva. Am lasat capul in jos si am plecat spre casa. Frustrat ca nu reusisem sa iau bilete si pt ca ajunsesem pe la Unirii am zis sa trec pe la Teatrul de Comedie. Am fost surprins sa vad la coada doar vreo 10 persoane. Ulterior aveam sa aflu ca abia peste 1 ora urma sa se deschida casa de bilete.  Am hotarat sa stau. Programul pieselor care urmau a fi puse in vanzare nu era afisat si ma aflam in postura oarecum penibila de a sta la o coada la care nu stii ce se da.

In alta ordine de idei eu nu socializez niciodata la o coada, nu socializez niciodata in autobuz. Am asistat la unele din cele mai bizare discutii in autobuz (cel mai adesea pe linia lui 104) si am reusit de fiecare data sa ma abtin, fie ca era vorba despre Ceausescu, comunism, tigani, romani, politica sau sport. De data asta s-a intamplat ceva straniu. In asteptarea deschiderii teatrului, oamenii vorbeau. Si, poate suprinzator, nu vorbeau de criza economica ci despre teatru. Am inceput sa ciulesc urechile convins fiind ca nu noi participa la discutie. Vroiam totusi sa aflu ce au vazut, daca le-a placut si astfel sa merg si eu. Am tot stat si am ascultat. M-a uns pe suflet o doamna venita cu sotul ei, respectabil si dumnealui, care se plangea de locatia Palatul Copiilor. Dumneai se plangea ca un mod normal si-a lasat haina la garderoba ca sa ii fie frig apoi in timpul piesei. Imi venea sa o bat pe umar sa ii spun: "Aveti dreptate stimata doamna! Am scris si eu pe blog depre aceasta locatie ca fiind nepotrivita pentru teatru. Despre talciocul ala de prost gust ce parere aveti?". M-am abtinut cu greu.

Ca si mine mai erau oameni care nu stiau piesele ce urmau a fi puse in vanzare. Ce bine! zic, nu sunt singurul fraier de pe aici. Noroc cu generatia tanara. In spatele meu se afla un tip, tinerel, care se uitase pe net cu o seara inainte unde se publicasera deja piesele. Vazand ca pot iesi din ceata l-am abordat si l-am rugat sa imi impartaseasca programul. Peste putin timp am constatat ca deja schimbam recomandari cu cei din jur si ne povesteam unii altora impresiile despre anumite piese. A fost f. tare. Asa am ajuns sa imi cumpar bilete la Casa Zoikai (la recomandarea tanarului), o piesa despre care nu stiam nimic.


Casa Zoikai este scisa de dramaturgul rus (de origine ucrainiana) Mihail Bulgakov si este pusa in scena in regia lui Alexandru Tocilescu (unii dintre voi poate il stiti de la TVR cand prezenta filmele la Cinemateca). Piesa dureaza 3h 45min si are doua pauze. Am spus eu mai demult ca vreau piese cu pauza si am primit: 2. Este cea mai lunga piesa de teatru la care am fost pana acum lucru care m-a facut sa o denumesc un Lord of the Rings al teatrului. Lucru care mi se intampla mai rar am intarziat cam 20-25 min la piesa. Drept pt care prima parte am vazut-o in picioare de langa una din usile de acces in sala. Raportat la lungimea piesei nu cred ca am pierdut prea mult.

Mi-am dorit sa vad o piesa a unui dramaturg rus si acum am avut ocazia. Mai mult, este un rus care vorbeste despre comunism, despre efectul acestuia asupra oamenilor, despre cum schimba o societate. Si daca nici rusii nu stiu ce e aia comunism atunci cine mai stie? Ai sa spuii: Chinezii! Ai dreptate, dar sa stii ca si ei apar in piesa. Una peste alta piesa nu e o comedie. Dupa parerea mea este chiar o drama care are unele momente amuzante. Firul epic o urmareste pe Zoika, o doamana de origine nobila, care in incercarea de a fugi din tara isi transforma casa, sub paravalul unui atelier de croitorie, intr-un bordel de lux pentru stabii comunisti. Ce m-a impresionat pe mine este modul in care sunt creionate personajele. La cele doua extreme avem un conte, simbol al vechii burghezimi si un tovaras, membru de partid si director de fabrica. Contele mi-a placut cel mai mult. Mi-a aratat ca un om cu bun simt, manierat, educat, civilizat poate parea un inadaptat social intr-o societate pervertita de regulile comunismului. Tovarasul, desi plin de bani nu reuseste sa puna mana fix pe ceea ce isi doreste: pe iubire. Misto idee atunci cand te afli in barca celor cu venituri modeste. Pana la urma chinezul invinge. Cred ca asta o putem spune sub forma de axioma: "Orice se intampla chinezul invinge."

De obicei mentionez si distributia. De data asta e mai complicat. Exista cam 10 actori cu roluri consistente, inca vreo 10 cu roluri secundare si inca vreo 10 in echipa de dans. Sunt prea multi si nu pot sa ma refer la toti. Oricum, interpretarea este magistrala. George Mihaita, asa cum ne-a obisnuit, da o savoare speciala. E acel amestec de condimente pe care bucatarii sefi il tin tot timpul la brau si despre care nimeni nu stie nimic, dar care odata adaugat schimba total gustul mancarii. Surpriza mea a reprezentat-o Roxana Ciuhulescu (tipa care prezinta ProMotor). Nu ma asteptam sa apara si recunosc ca in prima scena nu am recunoscut-o (asta si pt ca personajul ei are o voce barbateasca). Daca va numarati printre fanii ei atunci aveti ocazia sa o vedeti in dress cu adeziv, lenjerie neagra si pantofi cu toc, mic. Stiu ca are 1.92m, deci e cu doar 6cm mai inalta ca mine, dar din sala de unde stateam eu parea incredibil de inalta. Iar cand in scena mai apare si George Mihaita langa ea efectul optic este colosal.

Hai ca am spus destule si am lungit deja topicul. Concluzia este urmatoarea: Casa Zoikai este o piesa complexa, bine jucata, cu o muzica interesanta si cu decoruri inteligente. Nu este o piesa pentru iubitorii de comedii romantice tip hollywood, dar e o pisa pentru oameni cu mintea deschisa.

miercuri, 16 februarie 2011

Ma fac mare!

Citind blogul lui Marius Ghenea am aflat de prima scoala internationala de antreprenoriat. Se numeste School for Startups. Detalii pe: http://schoolforstartups.ro/.  Cum sunt fan declarat Ghenea si cum am vazut ca va fi si el implicat in proiect, brusc am devenit interesat. In urma cu cateva zile am completat formularul de inscriere si am avut si norocul sa fiu selectat. In loc sa descriu eu programul am sa postez filmul de prezentare realizat de Marius Ghenea:



Asa ca in urmatorul an voi studia alaturi de Marius Ghenea  si Doug Richard. Sunt dornic sa ii cunosc pe amandoi si sunt convins ca va fi o experienta interesanta. Poate voi mai scrie despre cum mi se pare dupa primele intalniri.

E sansa  mea sa cresc mare! E sansa  mea sa duc livada la nivelul urmator! Sper doar sa nu uit de unde am plecat. ;)

vineri, 11 februarie 2011

Eu vs. Barbosu'

Nu mai sunt un tip religios. Si in nici un caz nu sunt un practicant al religiei. In copilarie am fost expus unui exces de credinta (nu de catre parinti). Imi amintesc cum ascultam, sub patura, casete cu exorcizari in miez de noapte, sa nu ma prinda mama. Eram speriat total. Mama imi spune ca eu chiar ii certam pe ei pentru ca nu sunt adevarati ortodoxi. Pe masura ce am crescut mi-am cam schimbat optica. Am invatat sa ma bazez mai mult pe fortele proprii si mai putin pe ajutorul altora, chiar daca e vorba de Divinitate. Daca vrea sa se implice e ok. Daca nu, trebuie sa fiu pregatit sa ma descurc singur. Poate sunt un pic ciudat. Nu imi plac preotii. Imi par niste vanzatori de vise. Nu imi place institutia numita Biserica. Este un monopol pe imaginea lui Dumnezeu si mie nu imi plac nici monopolurile. Lipsa concurentei duce la plafonare, iar mai nou eu urasc plafonarea (in toate domeniile).

DT se refera la Dumnezeu cu apelativul: Barbosu'. I se pare ei ca Barbosu' este mai glumet, mai tolerant si cum ei ii place sa rada (lucru care se intampla cam rar in ultima perioada si nu depinde numai de mine) imaginea asta ii convine de minune. Barbosu', in optica ei, este amuzant si spiritual. Are idei crete si este tot timpul pus pe sotii. Ii preiau si eu denumirea in articolul asta, desi stiu ca va trebui sa platesc redevente pentru utilizarea ei intr-un spatiu public. Cred ca va trebui sa o duc in Maldive pana la urma. (DT: Ne mai intoarcem?)

Mai nou eu si Barbosul, buni prieteni odinioara suntem certati. De la ce puteam sa ne fi certat noi? Doar nu de la cele 9 milioane de somalezi care nu au ce manca si mor de inanitie. Atunci, de la ce? Normal, de la o femeie! Eu o vroiam pt mine, El o vroia pentru El. Nu L-am inteles niciodata. Oricum le avea pe toate celelalte. De ce a vrut-o tocmai pe cea pe care o vroiam eu? Oricum nu m-am intimidat de puterile lui si am inceput sa il concurez. Eu imi vedeam de treaba mea. Daca aparea o oportunitate il mai sabotam. Mai o piedica, mai o imbranceala, cat sa ii iau fata. Barbosu' nici el nu se lasa. Ba o trimitea in sedinte, ba se intampla ceva si trebuia sa fie in alta parte, ba imi scurta timpul cand eram impreuna. Trucuri ieftine daca ma intrebi pe mine. Eu mi le permit ca sunt mic, dar El? Cand vedea ca ma descurc prea bine imi dadea cate o bastarca de ma baga instant in depresie. Noroc ca am un vin bun din Moldova (traiasca tata!) si ma impartaseam singur pana cand eram din nou pe metereze spre disperarea Mosului. Partea misto este ca nu ne-am injurat si nu am tipat unul la altul. Cumva cred ca se simtea vinovat pentru ca eu desi ii aduceam o groaza de reprosuri El ma privea in liniste si nu scotea un cuvant. Cred ca avea remuscari. Si pe buna dreptate zic eu.

Cand a auzit DT ca m-am certat cu Barbosu' i-a cam picat fata. Cand a aflat si motivul, cred ca, s-a socat inca odata. Era in stare sa faca orice numai sa ma impac cu El. Mi-a propus, nu, de fapt m-a rugat sa ma impac cu Barbosu' si sa il rog la randul meu sa ma ajute. Eu? Niciodata! Asta ar fi ca si cum m-as duce cu un prieten intr-un bar si l-as ruga sa imi agate o tipa. Common'! Am o parere prea buna despre mine ca sa fac asta. DT stie si cine e persoana aflata in centrul polemicii mele cu Barbosu' si nu are o parere prea buna despre ea. I se pare o tentativa de femeie, care nu merita atentia mea. Eu, insa, nu ii impartasesc opiniile si am renuntat de mult sa o conving de contrariu. Acolo unde eu vad frumusete, DT imi spune ca nu am gusturi. Acolo unde eu vad viata, DT vede ceva ofilit. Acolo unde eu vad speranta, DT vede sumbru. Acolo unde eu vad eleganta, DT vede ceva banal. Daca eu vad rafinament, DT vede desuet. Orice discutie pe care o avem, in care ii vorbesc despre ea se sfarseste intr-o polemica.

Intamplator in drumul meu spre munca trec in fiecare dimineata prin fata unei biserici. Uneori, atunci cand sunt sarbatori, e destul de aglomerat. Oamenii se opresc, unii se reculeg, altii se roaga. Eu trec printre ei cu mainile in buzunar si cu laptopul atarnat in spate. Ma uit la ei, ei la mine. Simt ca ma privesc ciudat pt ca nu acord respectul cuvenit locatiei. Inevitabil imi amintesc de disputa cu Barbosu', devenita o problema mai veche deja. Arunc din mers un ochi spre turla bisericii, pentru ca in mintea mea acolo mi se pare ca ar putea fi, si ii zic: "Nu suntem prieteni! Dar daca tot o vrei atat de mult ai grija de ea. Sunt cu ochii pe tine! Daca i se intampla ceva vin peste tine si ti-o furi!" Nu il amenint. Ii spun politicos, clar si hotarat. Secventa asta se repeta in fiecare dimineata. Sunt un tip banal si chiar si textul este cvasi acelasi, zi de zi (poate mai putin in weekend cand nu merg la munca). Imi vad de drum fara sa astept un raspuns. Barbosu' a inceput sa devina previzibil. Dar, daca intr-o zi prinde curaj si imi raspunde?

miercuri, 9 februarie 2011

Soricelul din La Historia

Asta seara am iesit cu un prieten vechi si bun sa ne vedem pentru prima data in acest an si sa ne punem la punct cu ce am mai facut fiecare. Locul care ne convine amandurora este centrul vechi intrucat este destul de aproape de amandoi. De data asta am ales sa mergem in La Historia. Nu fusesem pana acum si am vrut sa vad cum e. Rolul acestui topic nu este sa scriu despre local si/sau despre servicii. Vreau doar sa mentionez o intamplare amuzanta.

De cand am intrat in jurul orei 21 localul era aproape gol. Probabil pentru ca era o zi de marti. La ora 23-24 cred ca ne enumeram printre ultimii clienti. Cerusem deja nota si ne pregateam de plecare. La etaj o formatie canta live. Trebuie sa recunosc ca asta mi-a placut. La un moment dat prin fata mea trece un soricel. Stiu, daca tu l-ai vedea i-ai spune sobolan. Dar eu am 1.86 m inaltime si chiar daca am slabit enorm in ultima perioada nu ma pot referi la un soarece de doar 15 cm + coada de vreo 10 cm ca la un sobolan. Pentru mine ramane un soarece.

Impreuna cu prietenul meu am decis sa il urmarim putin si eventual sa ii facem o poza. Aveam ganduri mari pentru el. Vroiam sa il facem vedeta pe Facebook. Din pacate in momentul respectiv ospatarul tocmai se indrepta spre noi cu nota de plata. Din cauza vibratiilor, zic eu, soricelul l-a simtit si a decis sa se retraga. Sincronizarea a fost perfecta si cand ospatarul a intrat in camera soricelul i-a trecut printre picioare. Nu pot sa descriu cum topaia ospatarul cu nota de plata in mana si ce sperietura a tras. Si asta doar de la un soricel. Oricum dupa ce si-a mai revenit parea sa se mai fi intalnit cu el in trecut.

Localul este ok. Nu vreau sa va spun sa nu mergeti. Doar sa fiti pregatiti ca pe la picioare sa va treaca un soricel speriat. Acum depinde ce se canta sus, la etaj. Poate nu i-a placut reprezentatia din seara asta si coborase putin sa se linisteasca.

joi, 3 februarie 2011

Teatru Palatul Copiilor: Podu

Dupa cum spusesem deja am mai avut bilete la inca o piesa la Palatul Copiilor. De data asta Podu, cu Horatiu Malaele, George Ivascu si Meda Victor (in ordinea de pe afis), in regia lui Horatiu Malaele.



In primul rand era sa intarziem la piesa. Din cauza frigului mi-am propus sa optimizam timpul de deplasare. Am stabilit o ora la care sa o iau pe DT, am ajuns cu cinci minute inainte, am sunat-o, mi-a spus ca va cobori in 2 minute si a venit dupa 15-20 min. :) Frumusica precum o floare s-a uitat la mine si mi-a spus: "Sunt femeie, la draq! Ce te asteptai de la mine?". A inceput sa rada puternic si a continuat: "Daca pierdem piesa tu esti vinovat!". Noroc ca pentru mine galbenul la semafor este un fel de verde mai decolorat. Am ajuns in timp util. Am mers cu inima stransa intrucat in experienta precedenta locatia ne-a lasat un gust amar. Am sperat ca de data asta va fi altfel. Am sperat degeaba.

Piesa s-a jucat intr-o Duminica si coroborat cu numele lui Horatiu Malaele publicul a fost diferit de cel de data trecuta. Am vazut oameni imbracati elegant, femei care, desi afara era o gheata lucie, au facut efortul de a veni in pantofi. Ce folos insa daca la intrarea in cladire te intampinau vanzatorii din talcioc cu tot felul de chilipiruri. Ajuns in foaier m-am oprit si chiar vorbeam cu DT sa facem o pauza si sa vedem ce se vinde. A cuprins-o un fior si mi-a cerut sa mergem. Era la fel de dezgustata ca si mine de chestia asta.

Poate am vazut deja destule piese de teatru si e greu sa vii peste tot ce am vazut. Nu am fost impresionat de piesa. Ma asteptam la mai mult. In primul rand mi-a parut scurta. Imi este dor de o piesa in acte cu pauza la mijloc si un nou decor dupa. In al doilea rand textul este destul de simplu si se bazeaza doar pe umorul replicilor personajelor si pe interpretare. Nu ma intelegeti gresit. Actorii sunt f. buni. Doar ca vroiam sa il vad pe Malaiele in alt tip de rol decat cel care l-a consacrat. Personajul din Podu zici ca este creat pentru acel Malaiele pe care il stim noi. Vroiam sa il vad altfel. Ideea piesei este interesanta: trei oameni - un metrolog, un om de cultura si o artista - se intalnesc intamplator pe un pod si au in comun un singur lucru: vor sa se sinucida sarind in fata trenului. Nu scriu finalul ca poate cineva vrea sa vada piesa.

La final lucrurile au fost si mai neplacute. Intrucat piesa se terminase si era inca devreme s-au pus oamenii pe probat curele, pantofi, haine de zici ca erau la mall. Am ramas surprinsi si am hotarat sa nu mai mergem la teatru la Palatul Copiilor, decat daca va fi vreo piesa pe care sa ne dorim f.f.f.f. mult sa o vedem si care nu se mai joaca in alta parte.

Per total am ras mult mai mult de acasa pana la teatru, decat in timpul piesei. Asta si pt ca DT a comis-o, in stilul ei. Din pacate nu am permisiunea ei sa scriu despre ce s-a intamplat, dar imi amintesc ca inaintam cu greu, desi eram in intarziere, din cauza rasetelor.

marți, 1 februarie 2011

Repar becuri! Suflete nu pot.

Ultimul meu post (DT e FEMEIE!) a facut in 2 zile mai multe vizualizari decat orice alt post, unele fiind online de luni de zile. Nu cred ca e cel mai bun articol de pana acum, ci cred ca lumea e mai interesata sa afle detalii despre o viata, despre o relatie, fie ea de prietenie/iubire/ura (de ce le-am pus in ordinea asta, oare?), decat sa citeasca despre chestii abstracte. Asa mi-a venit ideea sa scriu astazi despre relatii, cat de fragile sunt si cum se pot rupe ele. Pentru exemplificare am ales becul. Imi vine sa rad pt ca urmeaza sa scriu ca sufletul meu e: un bec.



Ai incercat vreodata sa repari un bec ars (din alea de 100 W, 75W)? Poate ti se pare ciudat, dar in copilarie asta era una din pasiunile mele. Nu am puteri paranormale si nici nu operam in interiorul becului cu instrumente speciale.  In plus nu toate becurile puteau fi reparate, iar la unele reparatia dura doar cateva ore dupa care se stricau definitiv. Eu totusi incercam. Ca sa fiu mai exact becul putea fi reparat sigur doar daca filamentul se rupea/dezlipea de la unul din capete. In aceasta situatie infiletam becul intr-o veioza, o introduceam in priza si incepeam sa rotesc veioza in asa fel incat filamentul sa atinga capatul de care tocmai se desprinsese. Intrucat firul era sub tensiune avea loc o sudare instantanee in momentul contactului si becul se aprindea.

Exista insa becuri in care filamenul se poate rupe in alt mod. Pur si simplu se rupe o bucatica din mijlocul filamentului. Aceasta bucata cade in interiorul becului si deznodamandul e clar. Sansa de reparare 0%. Alteori filamentul se rupe de la jumatate. Fiecare din cele doua jumatati ramane prinsa de capat. Asta e cea mai mare provocare pentru un reparator de becuri. Poti incerca sa rotesti becul in speranta ca cele doua fire bezmetice sa vor uni la mijloc. E greu. Sigur ajungi la un momendat sa te plictisesti si sa dai cu becul in toate directiile. In toata viata mea o singura data am reusit sa repar un astfel de bec. Se poate intampla ca filamentul sa se rupa in mai multe locuri in acelasi timp. Daca sunt mai mult de doua e nasol. Nu mai exista posibilitatea de a il repara.

Daca ai rezistat sa citesti pana aici atunci probabil ca spui: "Tare ciudatel trebuie sa fi fost baiatul asta in copilarie!" In realitate am fost foarte normal. Doar ca imi placeau si inca imi plac provocarile. Oricat de ciudate si absurde sunt. Acum hai sa vedem cat de fortata este asemanarea dintre doua suflete relationate si un bec.

Becul este in esenta un invelis de sticla menit sa protejeze doi piloni (aka pioni) fragili legati print-un fir metalic. Inauntru e un gaz rar care face pionii sa se simta in lan (Sprinceana s-a ridicat. DT rade cand citeste asta). Manevrat fara grija invelisul sticlos se poate sparge. Inevitabil si gazul rar se imprastie si pionii raman dezorientati, descoperiti si singuri. Fara acoperisul de sticla si fara gazul rar nu mai pot avea acelasi lucru. Nu mai pot radia. Nu mai degaja nici lumina, nici caldura. Cred ca filamentul unui bec ajunge undeva pe la 2.500 grade Celsius. Uau! Trebuie sa fie misto daca ai parte de o relatie la temperatura asta. Cu speranta ca temperatura nu este generata de conflicte, ci de pasiune. Becurile cu incandescenta vor fi scoase din uz. Sper ca relatiile sa mai ramana in uz, macar pe perioada vietii mele.

Asa cum in reparatia becului nu reusesc sa intervin din exterior si intr-o relatie, de orice natura, rezolvarea conflictului trebuie sa vina tot din interior. Pilonii trebuie sa incerce sa sudeze filamentul. Pentru asta fiecare pilon trebuie sa afle daca mai simte, daca mai poate si nu in cele din urma, in eventualitatea unei reparatii cu succes, cat timp va mai arde becul? Notiunea de reparatie intr-o relatie imi este bizara acum. Nu trebuie sa fie nevoie de ea. Mai nou cred ca daca ajungi sa iti pui problema de o reparatie, esti deja pierdut sau urmeaza sa pierzi peste ceva timp, dar nu stii inca.

De becuri nu mai imi amintesc prea multe. Stiu insa ca am reparat destule. Si viata si-a adus contributia. Am avut parte de rupturi de toate tipurile si probabil inca nu am ajuns la final.

Atunci cand filamentul se desprinde doar la un capat e usor. Unul deja se tine de relatie. Ii e greu. Dar rezista acolo si poate striga catre celalalt, in intuneric. Ramane doar ca acesta sa auda si sa prinda filamentul cu prima ocazie. Nu are multe incercari la indemana. Oricand poate da drumul si celalalt la fir si deznodamantul e clar. Pilonii fara fir sunt morti, sufleteste.

Exista insa cazuri mai grele. Dupa vreo 11 ani mi s-a intamplat sa se rupa filamentul. Desi parea sa fie desprins de la un capat, dupa constatare ce a durat ceva timp, s-a observat ca se rupsese o bucata din mijloc. Poate asta e cel mai nasol caz pt ca imediat ce ai facut constatarea iti dai seama ca nu mai e loc de speranta. E greu. Sunt multe detalii cu care trebuie sa te confrunti si multe pe care trebuie sa le accepti. Unii se refac dupa o luna, altii dupa opt luni, altii niciodata.

Mai nou am invatat altceva. Cand filamentul se rupe o singura data in mijloc e drama. Fiecare partener strange in pumni partea lui din fir, dar nu poate sa nu isi tradeze dezamagirea cand simte ca firul este moale, este usor, lipsit de tensiunea care il anima inainte si il facea sa vibreze la cea mai mica atingere. Ambii parteneri vor sa resudeze firele. Dar e atat de greu sa le faci sa ajunga sa se atinga din nou. Presupunand ca sunt iscusiti si reusesc sa faca firele sa se atinga. Va exista oare suficient curent in ele pentru o sudura instantanee? Uneori motivele pentru care le vor sudate sunt diferite. Si chiar daca ar reusi, in cazul asta ce ar rezulta? Din punctul meu de vedere: nimic bun. S-ar amagi unul pe altul ca au lumina si au caldura. Cat timp fiecare vede lucrurile diferit nu va fi capabil sa vada si sa inteleaga lumina de la celalalt capat al firului. Ar insemna sa te multumesti cu jumatate de norma. Iar mie nu mi-au placut niciodata jumatatile. Tot timpul am vrut totul. Si inca vreau.

Observatia mea e ca filamenul e o chestie f. sensibila. Oricum se uzeaza in timp. In cazul becului filamentul chiar se consuma fizic din cauza incandescentei. Daca am invatat ceva de la viata pana acum e ca prefer sa am grija de fir pe parcurs. Sa ma trezesc noaptea din somn si sa ma intreb: E firul intins? E in regula? E ok? E bine? A visat urat? A tresarit? O tin strans? Prea strans? Si am mai invatat ceva: sa nu las garda jos niciodata si sa nu confund libertatea cu lipsa de atentie si neglijarea. Iti recomand sa faci si tu acelasi lucru pentru ca eu repar becuri. Suflete nu pot.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This