miercuri, 21 decembrie 2011

100 de articole

Am început să scriu activ pe blog  în Decembrie 2010. Practic am împlinit un an. Nu sunt într-o formă bună pentru scris, dar vreau să notez câteva cifre.

  • Număr articole: 100
  • Articole cu adevarat bune: 3-4
  • Afișări totale: 28.829
  • Număr total de comentarii: 616
  • Persoane interesate pe flux: 16
  • Persoane interesate pe Facebook: 66
  • Pagini afișate în Ianuarie 2011: 773
  • Pagini afișate în Decembrie 2011: 3.121 (la momentul redactării)
  • Pagini afișate în luna precedenta: 4.433
  • Statistica articolelor: cea din imagine (click pentru a mări)



Cam atât am putut anul acesta. Nu mă lamentez și nici nu spun că e puțin. Sunt mulțumit. Puteam mai mult, vorba lui DT. Poate noul an îmi va aduce idei noi și interesante pe care le vom putea dezbate împreună. Dacă îmi fac bine temele atunci voi veni cu o surpriză în 2012. 

Plec la Piatră-Neamț peste câteva zile să îmi văd moldovenii, în fieful vorbelor bune și a atmosferei liniștite. Anul asta avem o prospătură la masa de Crăciun și ca să eliminăm suspiciunile nu e DT (din păcate). Vin avem, distracția e garantată, așa că va îmbrățișez cu drag pe toți și vă doresc un Crăciun vesel și care să abunde în momente frumoase!

vineri, 16 decembrie 2011

Am primit marfă (2012)

După câteva săptămâni de amânări și de sicronizari eșuate am primit în cele din urmă marfă. De data asta sub forma unui teanc de cărți și via Nicole. Fană DT, până la un punct - căci femeile au mai puțină răbdare, Nicole s-a gândit să îmi pună în cap toate admiratoarele și să îmi ocupe timpul liber - și așa puțin. Am pornit de la o carte (Parfumul) și prin învăluiri succesive am ajuns la 8. Noroc că m-am întâlnit cu ea săptămâna asta pentru că avea în plan să mai adauge 3 cărți. Lectură are rolul ei, dar eu cu berea când mai socializez? Așa că am fost, mi-am luat tema de vacanță, am promis că le returnez într-o condiție excelentă și gata. Dacă ar ști Nicole pe unde s-au răspândit cărțile ei, cu siguranță ar face efortul să ne vedem din nou pentru a mă strânge de gât. Mizez totuși pe faptul că, pasionată de lectură fiind, înțelege și nevoile celorlalți.


Nicole iubește poezia. De fapt asta cred e singurul lucru care îi place la mine. Știu sigur că îi place una din poeziile mele. Mai știu că vede în ele un început stângaci și insuficient finisat. Pe de altă parte vede potențial, în condițiile în care aș continua să încerc. Unde e potențialul ăsta nu știu că zău dacă mă împiedic de el prin casă? I-a părut rău, ca și mie de altfel, când singura poezie aflată în Top 10 al articolelor a fost împinsă afară.

Încă ceva: Nicole se ocupă de educația mea gramaticală. Îmi corectează articolele și mă ceartă zdravăn când fac o greșeală sau când mănânc litere. "Marius, nu este corect SE MERITĂ! Merită nu suportă reflexivul". De parcă eu aș ști ce este reflexivul. Voi recapitula acest aspect când vor ajunge copiii mei în clasa a opta sau care o mai fi clasa în care se predă reflexivul. Până atunci o cred pe cuvânt. Are și concluzii proprii precum: "Articolele despre DT au mai puține greșeli sau deloc, semn că le recitești mai bine".

Deci, în perioada următoare ușurel cu invitațiile la cafea/apă plată. Excepție fac invitațiile la bere! :) Am să încep cu cele mai subțirele ca să am impresia că citesc repede.

Cu cartea în brațe vă spun: weekend plăcut!

PS: în weekend mă văd cu Ugly Kid Joe. Noroc ca ieșim la bere. ;)

miercuri, 14 decembrie 2011

Mozart și planul perfect

Eu: - Piciule, ești pregătit pentru școală mâine? La cât te trezesc?
Mozart: - Păi eu mă trezesc singur. Îmi pun telefonul mobil să sune la 6:00 AM, îl opresc și la 6:45 AM mă dau jos din pat.
Eu (zâmbind): - Păi nu ar fi mai bine să îl pui să sune la 6:30 AM, îl oprești și la 6:45 AM te dai jos din pat? Mai câștigi jumătate de oră.
Mozart: - Mâine am noroc. Mi-am făcut ghiozdanul din seara asta. Economisesc timp și pot dormi mai mult.
Eu (pătruns de spirit educațional): - Ai putea să îți pregătești ghiozdanul în fiecare seară și așa poți avea mai mult timp de somn în fiecare zi.
Mozart (magic): - M-am gândit să mă culc îmbrăcat în costum uniformă, ca pentru școală. Așa economisesc și mai mult timp!

Explozie de râsete. Mozart râdea și el nedumerit dacă a găsit planul perfect sau a făcut o glumă bună. Mai poți spune ceva? Eu unul nu am reușit.

Fotografie găsită pe  weheartit.com
E ceva atât de frumos în modul în care gândește un copil, încât mă întreb când are loc ruptura? Ce ne face să pervertim? Unde lăsam naturalețea și prospețimea și ce ne convinge să luăm amarul în glas și searbădul în atitudine? Cât timp avem copiii în jur mai avem șansa de a ne aminti.

duminică, 11 decembrie 2011

Carte: Musashi - Eiji Yoshikawa

Citesc cu plăcere cărțile pe care mi le aleg singur. Citesc însă și cu mai multă plăcere cărțile care îmi sunt recomandate de persoane dragi. Ăsta e și cazul cărții Musashi despre care am auzit prima dată de la Karina: "Marius, citesc o carte care mă fascinează. Nu reușesc să mă mai desprind de ea!". Cuvinte foarte grele având în vedere că vin din partea ei. Pe Karina am descoperit-o de puțin timp și m-a surprins din prima clipă. De 6 ori campionă națională la echitație (din care de 3 ori la juniori), pasionată de sporturi extreme (15 salturi cu coardă elastică din care 2 cu aterizare în apă, 13 salturi cu parapanta din care 3 singură, tiroliana, ski, etc.). În materie de literatură și muzică clasică îmi dă ceață. Clasicii ruși îi recitește direct în rusă. Când am întrebat-o dacă știe rusă mi-a răspuns: "Un pic  mai bine decât limba română!". Momentan îmi ține cursuri online despre compozitorii ruși, cei despre care s-a auzit mai puțin pe la noi (ex: MussorgskyBorodin, Glinka, Korsakov). Ei, când o astfel de persoană vorbește laudativ despre o carte în mod clar îmi devine un "must read".

Până să îmi cumpăr cartea am citit recenziile din Washington Post și New York Times. Mi-a fost clar că dacă a ajuns să fie doar menționată acolo avea să fie o carte prețioasă. Musashi este povestea celui mai cunoscut samurai al Japoniei, fondator al stilului de luptă cu două săbii. Este o carte despre evoluție, despre dezvoltare personală, despre cunoaștere, despre dorință și nu în ultimul rând despre iubire, dăruire și viață.


Musashi pornește că un simplu țăran cu o bâtă în mână, mânat însă de dorința de a ajunge un mare samurai. Nivelul cunoașterii îi este foarte apropiat de arma pe care o folosește (o bată). Dorința de a se perfecționa însă îl îndeamnă să continue să învețe, să afle. La început își canalizează toate eforturile pentru a deprinde măiestria mânuirii sabiei. După câțiva ani realizează că a mânui sabia nu îi e suficient pentru a ajunge ce își propusese și începe să studieze tainele sufletelor. Mai trec vreo 10 ani ca să realizeze că nici noua deprindere nu îi este suficientă, că trebuie să înțeleagă natura și să găsească o modalitate de a fi o parte integrantă a ei. Drumul continuă și odată cu el și evoluția personajului. Să ajungi să eviți o confruntare pe care știi foarte bine că o vei câștiga, punându-ți astfel toată lumea în cap și asumându-ți statutul de laș, doar din dorința de a evita o vărsare de sânge nevinovatu (vorba lui Grigore Ureche) este un semn al unui început de maturitate. Asta în condițiile culturii japoneze în care nimic nu este mai de preț decât onoarea. Ei uite că onoarea poate fi sacrificată și ea. Calea sabiei este un drum al deprinderii și a propovăduirii cunoașterii și nu o modalitate de asigura ordinea și disciplina.

În Musashi am dat peste un personaj spectaculos, cel puțin pentru mine. Otsu este prin excelentă un simbol al frumosului și al sensibilului, al eleganței și al iubirii, al devotamentului și al perseverenței. Musashi urmează calea sabiei, iar Otsu calea inimii. Întregul drum este parcurs cu un comportament ireproșabil. Morala este ridicată la cotele cele mai înalte prin intermediul acestui personaj. Obișnuiesc să scriu despre o făptură cu numele DT. Am petrecut ore întregi încercând să fac o comparație între cele două personaje. Am sfârșit prin a înțelege că ele se suprapun, în timpuri diferite. Fiecare este un arhetip al genului feminin, diferențele constând în coordonatele geografice și temporale. L-am urât pe Musashi pentru că fuge de Otsu. Aveam să înțeleg mai târziu ce se întâmplă. Calea desăvârșirii sufletului și a minții par a merge pe direcții paralele. Uneori nu se intersectează în primul volum al vieții, dar rămâne mereu speranța și dorința pentru cel de-al doilea. Tot timpul m-am considerat un om perseverent. Otsu însă îmi dă clasă. De departe cel mai răbdător personaj pe care l-am întalnit. Când Musashi este închis într-un turn timp de 3 ani, ea - îndrăgostită fiind de el - îl așteaptă la bază. Întrucât, după eliberare, Musashi o evita și fuge, Otsu își reia și ea călătoria al cărei final speră că va fi întâlnirea iubitului și împlinirea iubirii.

Sunt multe personaje despre care îmi doresc să vorbesc. Încerc să rămân concis și să traspun doar esențialul. Nu poți să vorbești despre cartea Musashi fără să îl menționezi pe Sasaki Kojiro - un samurai cel puțin la fel de talentat precum Musashi, dar care are altfel de caracter. Cât timp am citit Musashi, pe Kojiro l-am asemuit, instinctiv, cu un corporatist (angajat care lucrează într-o multinațională). Talentat, educat, dornic de a reuși cu orice preț. Asta este diferența dintre Musashi și Kojiro. Cel din urmă este dispus să îi sacrifice pe cei din jur pentru a se evidenția, pentru a își câștiga un renume. În același timp îi este teamă de insucces și îi pasă de opinia celor din jur. Dorință lui de a ajunge sus este atât de puternică încât transcende căii sabiei și astfel consideră acceptabil să calce pe capete. De fapt nu le calcă, ci le crapă folosind sabia de lemn sau pe cea de Bizen.

Îi mai avem pe Matahachi și Akemi. De fapt construcția epică poate fi văzută ca Musashi vs. Matahachi și Otsu vs. Akemi. Matahachi este prietenul din copilărie al lui Musashi. Condițiile din care pleacă în viață sunt sensibil egale: doi țărani, supraviețuitori ai luptei de la Sekigahara. Modul în care continuă diferă în funcție de personalitatea fiecăruia. Matahachi caută succesul facil și care nu implică prea multă muncă. Musashi nu precupeteste nici un efort pentru a înțelege și a se dezvolta. În mod similar Akemi și Otsu sunt două femei frumoase, ambele îndrăgostite de Musashi. Modul în care aleg să își urmărească iubirea este însă diferit.

Karina, poate pentru că este mamă, s-a regăsit în Osugi (mama lui Matahachi). Femeia asta mi-a adus-o în minte pe Victoria Lipan (din Baltagul). Spre deosebirea de Victoria Lipan, Osugi este mânată de ură, de răzbunare pe care o vede ca singura soluție pentru recâștigarea onoarei. Un personaj negativ extrem de vioi și de inventiv. Chiar și Osugi evoluează, ceea ce ne dă un sâmbure de speranță tuturor.

Cartea abundă în personaje. Cred că sunt în total vreo 200 menționate. Noroc că personajele importante sunt doar vreo 50. Vei avea dificultăți la un moment dat să îți amintești cine este un anumit personaj, dar Eiji Yoshikawa are un stil de a strecura anumite detalii încât te ajută să îți amintești. Musashi este o carte voluminoasă și asta pentru că Eiji Yoshikawa prezintă multe fire epice, desfășurate de-a lungul multor ani. Ele se intersectează constant și într-un mod în care te surprinde. Mereu apare la momentul potrivit un personaj pe care îl credeai uitat. Nu fă eforturi să te întorci în urmă și să recitești pentru a îți aminti de el. Lasă lectura cursivă și amintirile vor veni natural, înserate cu măiestrie printre rânduri.

Din punctul meu de vedere, cartea nu are final. Calea desăvârșirii este o luptă fără sfârșit și chiar dacă atingi anumite obiective propuse drumul continuă să ți se deschidă în față. O carte despre despre evoluția unui personaj, care poți fi chiar tu. O carte care te face să te gândești și, sper, te face să vrei să fii mai mult decât erai la începutul lecturii. Asta o transformă într-o carte senzațională în opinia mea.

Această carte poate fi cumpărată de aici.

miercuri, 7 decembrie 2011

Zi de instrucție

Trei zile de training încheiate. Astăzi fiind ultima zi alocată primului client am băgat 10 ore. Am capul praștie. Mă oftică indienii cu mustața că nu le pot citi pe buze și în consecință nu îi înțeleg foarte bine. De data asta am avut la training doar egipteni și indieni. Încă nu am atins vreun kuwaitian.

Pe parcursul sesiunilor laptopul meu este conectat la proiector și în același timp rulează un soft de înregistrare. Stau conectat pe messenger, pe invisible, pentru a fi în contact cu restul echipei, rămase în țară. Toate cele trei zile de training sunt înregistrate (imagine + voce) pentru a putea fi analizate ulterior.

Ieri mi-a fost adresată o întrebare interesantă. Pentru că mă străduiesc să fac lucrurile profesionist, mi-am abandonat laptopul și am mers în față să desenez și să explic pe tablă. Pe când mă aflăm în mijlocul disertației aud un "Pac!". Trec peste și îmi continui desenul cu marker-ul pe tabla albă. În spatele meu un cor babilonian: Uaaaaa! și dintr-o data încep băieții să o dea care pe engleză, care în arabă și cred că o rupeau și într-un dialect indian.... Mă simțeam ca în Acceleratul (cred că așa se numește poezia pe care am învățat-o în școala generală), cu zgomotul care creștea în intensitate. Mă întorc oarecum surprins către ei gândindu-mă ce dracu' nu au înțeles când eu explicasem foarte clar. Am ceva abilități în a îi învăța pe alții și mă prind când am explicat bine și pe înțelesul tuturor și când e treaba mai complicată.


Mă uit la indieni. Văd mustața concava și dinții afară. Mă uit la egipteni. Zâmbet maxim și ochii cât spinarea unui scarabeu rătăcit prin piramide. Ce dracu au ăștia, mă întreb. Dacă nu aș fi fost în Kuwait, o țară cu reguli foarte stricte, aș fi spus că sunt toți pe droguri ușoare. Refocalizez și văd că sunt cu fața către ecranul pe care se proiecta aplicația. Arunc și eu o privire și ce să vezi? DT pe mijlocul ecranului. O fereastră de messenger clipocea de mare zor. DT sfâșiată de dor și de probleme îmi trimisese un mesaj. Primul gând, prima impresie: "Hai că am distrus și training-ul ăsta! S-a dus dracu aplicația și tot ce i-am învățat în două zile!

Probabil am mai scris până acum că DT are simțul orientat puternic către rafinament, bun gust și calitate. Orice lucru, fie că e legat de imaginea ei, de muncă, de un eveniment, de orice, trebuie să fie impecabil. În consecință nici avatarul ei de messenger nu e un simplu avatar. Exceptând, poate anumite momente când dansează goală și ciufulită prin casă, avatarul îi exprimă imaginea de femeie cu adevărat femeie (nr. repetiția e intenționată). De data asta era un avatar alb-negru. Un umăr lăsat, un pulovăr căzut, un accesoriu, un unghi dezinvolt. O normalitate pentru noi, o pespectivă diferită pentru elevii mei. În țara în care nu există vin și bere, în țara în care femeile merg îmbrăcate în robe lungi și negre, în țara în care femeile își acoperă față, DT s-a strecurat în mijlocul ecranului meu și mi-a luat capturat echipa. Nu mi-a părut rău. La prânz discutasem despre cum e să fii femeie într-un stat islamic. În calitate de european, mi-am manifestat dezacordul vis-a-vis de unele reguli, precum cea din Arabia Saudită în care femeile nu au voie să conducă mașini. Acum aveau în față răspunsul meu despre ce poate fi o femeie într-un anumit moment. Le-aș fi spus mai multe, dar deja o făcuse DT printr-o singură imagine. 

Am minimizat fereastra de messenger și am trecut mai departe. Nu mai detaliez comentariile. Le-am simțit curiozitățile în privirile ulterioare. La pauza următoare am avertizat-o pe DT să chibzuiască bine ce avatare își pune pentru că deja are responsabilitatea unei persoane care rulează pe marile ecrane. :p

De pe frontul din Orientul Mijlociu, raportez cu mândrie: Ale noastre sunt mai frumoase! A mea cea mai frumoasă dintre ale noastre!

duminică, 4 decembrie 2011

Prima zi în Kuwait, prima constatare

Ca să fiu sincer nu este prima mea vizită în Kuwait. Am mai fost în 2008, dar mi-a plăcut să folosesc un titlu existent. Asta ca să mi-o iau în freză de la DT din prima sub pretextul că mi-am pierdut sclipirea și nu mai sunt în stare să concep un titlu darămite un articol. Apropo de ea, mă bucur că nu este cu mine. Nu i-aș fi dat mai mult de 15 minute pe aeroportul din Kuwait fără să facă 1-2 reclamații care probabil ne aruncau în beci până în ziua în care aveam biletul de întoarcere.

Zic eu de ea, dar până și eu am fost impresionat, deși după cum spuneam sunt la a doua vizită în Kuwait. Când ajungi în aeroport trebuie să mergi să îți iei originalul vizei de la un ghișeu și abia apoi poți trece de filtrele de documente și securitate. La aceste ghișee, deși sunt vreo 15 la număr se formează cozi de 50 de persoane, poate și mai mult. În funcție de cel aflat la în fața ghișeului comportamentul vameșului e diferit. La coadă stau 3 tipuri de oameni: europeni/americani, arabi (alții decât localnicii), indieni/pakistanezi/asiatici. În fața mea aveam o indiancă care își aștepta liniștită rândul după linia galbenă. Când vine momentul să pășească peste, primește semnal de: Halt! În zare se vedea un kuwaitian. I se face semn și înaintează demn împreună cu cele 4 soții și un băiat de bagaje, trecând semeț pe lângă toți cei 50 de oameni care așteptau. La coada alăturată următoarea persoană era un arab. Vameșul nostru îi face semn să pășească. Femeia este din nou trimisă să aștepte. Asta până când a venit rândul indienilor la toate cozile. Când în final a sosit timpul femeii am auzit un strigăt și am văzut un deget arătat spre înapoi. Femeia era buimacă. Habar nu avea ce trebuie să facă pentru a trece la pasul următor. Deși știam de data trecută, am fost totuși surprins. M-am uitat cu atenție și la celelalte ghișee. În Kuwait există clase sociale. Dacă ești colorat la ten, nu ești tratat prea bine (asta ca să fiu diplomat). Când mi-a venit rândul, vameșul nici nu s-a uitat la viză sau pașaport și mi-a spus: "You are ready mister!" Prea târziu. Aveam deja un gust amar.

Există totuși și vești bune. Nu mi-am pierdut bagajul. Clientul a considerat că un tip talentat ca mine merită un hotel de 5 stele. Baia are 3 camere și e mai mare decât garsonieră în care locuiesc în București. Oare să îi spun și lui asta?

La micul dejun am dat de apași (aka americani). Surpriză totală. Printre tinerele domnișoare exista una care nu mai mâncase un Burger King Super Size cu de toate de vreo 1-2 ani pentru că era destul de subțirică. Restul cred că țineau borcanul de maioneză pe noptieră. La un moment dat vine întrebarea: Cât e un KD (nr. moneda locală) în raport cu dolarul? Intră apașul șef pe telefon, butonează vreo 10 minute și sparge linștea proaspăt instalată cu un "Holy crap!". Îi explică domnișoarei că 1 KD face vreo 3.64 USD, la care ea cu o fața senină, întreabă: "And this is good for us?". Am vrut să o iau instant de nevastă, dar mi-a trecut repede.


La prânz am fost întrebat ce vreau să mănânc. Am răspuns cu: mâncare tradițională! Am primit KFC. :D
Partea cu adevărat bună vine acum. Când am plecat îmi spune Furnica:
 - Vezi că mai au nevoie de 2 licențe. Nu știu cum faci, dar le vinzi!
 - Da, sefu'. Se rezolvă!


Astăzi îmi spune clientul: "Aș mai avea nevoie de 2 licențe". :) Muzică pentru urechile mele. Zic: OK. Dar mai întâi am nevoie de câteva detalii să îți pot oferi cea mai potrivită soluție. Am început să discutăm. Pe măsură ce îmi povestea despre nevoile lui și despre ce își propune compania am fost nevoit să închid ochii pentru că deja de afișase: BAR BAR BAR. Pornisem de la o suma și o dădusem în dublaj de mai multe ori. Astăzi l-am convins pe IT manager. Mâine discutăm cu șeicul. Asta îmi place în Orientul Mijlociu: probabilitatea de a prinde BAR BAR BAR sau Cireașă Cireașă Cireașă e acceptabilă.


Am fugit că dacă apucă să plece americanii înaintea mea rașchetează toate fasfood-urile și rămân flămând.

PS:  mâine poate revin cu niște poze cu alți papuci lăsați la ușă. De data asta din alte motive. ;)

vineri, 2 decembrie 2011

Român pe dune de nisip

Tocmai am servit ultima ciorbă de pui, via Bucate pe Roate. Mâine plec în Kuwait. Pentru o săptămână trecem pe mâncare libaneză și arăbească. M-am tot gândit dacă, în calitate de pseudo-blogger, am datoria de a scrie un post despre România cu ocazia zilei naționale. Am vrut. M-am răzgândit. Am vrut din nou. Până la urmă nu am mai avut timp.

Gândindu-mă la ce îmi este necesar pentru călătorie, mi-am dat seama că voi lua cu mine, inevitabil, și cartea de vizită de român de România. Voi da mână cu șeicii și voi lua masa cu colegii de muncă (egipteni, libanezi, sudanezi, indieni, etc.). Am 5 zile pentru a pune la punct fluxul de lucru în două companii. Voi răspunde la o groază de întrebări despre cum e să trăiești în România și despre cum e viață în Estul Europei. Nu am să mă plâng. Din contră. Dacă tot am învățat să fac pitch, atunci voi face pitch pentru România. Impresia finală va fi dată de cât de bine voi reuși să îmi fac treaba. Și intenționez să mi-o fac al dracu' de bine ca arăbeții (și spun asta cu drag) să fie bucuroși că au cumpărat software din România și să răspândească vestea că românii le automatizează fabricile de ferestre și uși.


La ultima vizită în Kuwait, un nene mi-a confundat geanta și am rămas fără bagaj. Am alergat după ea trei zile și am regăsit-o fix în ziua în care aveam avionul de întoarcere. Acum îmi iau măsuri de precauție cu riscul de a îi amuza pe vameșii de la aparatul de scanat genți de mână. În măsura în care îmi permite timpul voi reveni cu detalii despre zbor (prima mea călătorie cu Qatar Airlines) și primele impresii.

Să ne vedem cu bine. Fug să beau o bere, căci ma așteaptă 7 zile de post.

joi, 1 decembrie 2011

School for Startups - La final

În urmă cu aproape un an eram împreună cu Raluca în Old City și îi povesteam despre cum aș vrea să urmez o școală de antreprenoriat de care auzisem de curând, dar cum că ar fi cam scumpă și nu știu dacă mi-aș fi permis-o în contextul financiar de la vremea respectivă. Aveam lucruri mai importante de discutat, dar cele două minute în care am vorbit despre School for Startups m-au convins și a doua zi am și aplicat.

După 10 luni am completat un formular de feedback care dorea să afle ce am învățat la School for Startups. Nu mi-a luat mult să realizez că am la favorite căile de marketing, managementul partenerilor, marketingul în mediul virtual și nu în ultimul rând pitching-ul (elevator pitch). Una din cele mai tari experiențe le-am trăit chiar în ultima sesiune când am avut ocazia să fac pitch - fără o pregătire prealabilă - în fața a trei business angels și a unui director de fond de investiții. Surpriza cea mare a venit la finalul pitching-ului când directorul de fond a spus ceva în genul: "Rolul unui pitch este să mă faci să îmi doresc să aflu mai multe în cadrul unei a doua întâlniri. Tu ai reușit". Că să o citez pe DT, primul gând a fost: "Mă dă-mă dracu'!  Pe bune?". Da pe bune și cred că am fost și singurul. :p Asta ca să o fac pe mama mândră, că mai dă și ea un ochi pe blog din când în când.


La berea de final una din problemele pe care le-am discutat cu ceilalți antreprenori a fost dacă noua taxă de 1.400 euro, plătibili în rate (comparativ cu 500 euro cât a costat prima ediție) nu e prea mare. Am fost și sunt încă tentat să cred că e puțin cam scump. Totuși, în aproape 10 ani de când am firmă am piedut N multipli de 1.400 de euro, unde N este un număr natural mult mai mare ca 10. Când spun pierdut mă refer la costurile (fie ele sub formă de muncă voluntară, investiții neprofitabile, cheltuieli inutile, taxe nejustificate, etc.) aferente deciziilor proaste și/sau neinspirate pe care le-am luat de-a lungul timpului împreună cu partenerii mei. Ce încerc eu să spun este că dacă ai un buget de 5.000 euro (sau mai mult) pentru o noua afacere pe care dorești să o înființezi, dă 1.400 euro pe School for Startups și vei reuși cu restul de 3.600 euro să faci același lucru mult mai bine. Dacă ai doar 500 euro buget pentru afacerea ta, da-i bătaie, fă o firmă și Divinitatea să te ocrotească pentru că va fi tare greu.

În speranța că poate articolul ajunge și la cei de la FPP (Fundația Post Privatizare), Marius Ghenea și/sau Doug Richard am și niște sugestii de îmbunătățire a programului.

1. Business planul care se face după prima sesiune ar trebui continuat în sesiunea a doua. Aș alege 3 dintre cele mai bune business planuri din domenii diverse și i-aș pune pe Marius și pe Doug să dea cu ele de pământ. Prin asta vreau să spun că aș vrea ca ei să scoată în evidența ce e bine și ce nu. Astfel publicul va înțelege mult mai clar cum să facă un business plan.

2. 2. De la Marius Ghenea m-aș  aștepta să prezinte un model de cashflow, despre care vorbește și în cartea Antreprenoriat. Un tânăr antreprenor trebuie să învețe cel mai clar mod de a îți administra cheltuielile.

3. Prezentarea pitching-ului aș devansa-o în sesiunea numărul 3 și i-aș lăsa pe cursanți să pregătească pich-uri profesioniste pentru ultima sesiune. Au fost foarte faine și astea la cald, dar nu ar fi rău dacă ar avea șansa  să se și pregătească.

4. În seara primei zile din fiecare sesiune aș organiza o petrecere într-un club. Berea și cocktailurile par să îi facă pe antreprenori să socializeze mult mai bine. Asta și ca răspuns la observația lui Doug că românii socializează mai greu decât americanii.

Mai am idei, dar tocmai pentru că am fost la School for Startups nu le dau gratis. Le dau la schimb cu discuții despre businessul meu, fie cu Marius, fie cu Doug. Nici nu sunt pretențios după cum se vede. :)

Pentru cei care au dubii despre ce scriu aici îi anunț că postul nu este plătit și/sau suvenționat în niciun fel. Am făcut destulă școală în România - liceu, facultate, master, școală de șoferi, școala vieții - cât să afirm că School for Startups e diferit. Pentru un tânăr(ă) care chiar vrea să își facă o afacere School for Startups nu se ratează! Vorba lui Doug: "Antreprenoriatul poate fi predat și trebuie învățat!"

Cu voie bună,
Marius Mihalca
Partener Pyramid Software

miercuri, 30 noiembrie 2011

Miercurea fără cuvinte - Cenusăreasa




După o inițiativă ce aparține lui Carmen.

luni, 28 noiembrie 2011

Măslina cu migdală

Sunt momente în care frigiderul meu arată că tundra siberiană. Asta pentru că îmi optimizez destul de bine consumul, dar mai ales pentru că mă pricep să fac mâncăruri din resturi. De data asta nu aveam nici măcar resturi de resturi. Am învățat de la DT să mă uit sub frigider după firmituri. Nimic! Dracu m-a pus să aspir săptămâna trecută! :(

Forțat de împrejurări o sun pe DT. Cum nu credeam că are chef de mers la cumpărături, o momesc cu un posibil fresh de grapefruit servit intr-o locație pe care o agrează și o păcălesc. Sar peste tot felul de detalii cum că eram pe fugă, că am dat de oameni cu care ar fi fost bine să nu ne întâlnim, etc. și ajung direct la subiect.

DT e consumatoare de produse premium și super premium. Ceea ce înseamnă că e destul de greu de mulțumit (dar nu imposibil) de produsele de la colț de stradă. O situație amuzantă are loc mai mereu când o apucă foamea pe stradă. "Hai să ne luăm ceva de la patiserie", îmi spune dând fuga la vitrina cu produse. O las să aleagă. Totul se cumpără în dublu exemplar. Dacă nu mănânc eu, nu mănâncă nici ea. Dacă nu beau eu, nu bea nici ea. Nu mai eu știu câtă apă am băut vara asta fără să îmi fie sete... :)). Revin la patiserie. Odată cumpărate produsele începe distracția. Eu înfulec și o privesc în același timp. Mușcă odată. Mestecă elegant. Deja știu că nu sunt pe gustul ei. De parcă ar fi în vizită la socri, nu îți spune că nu îi place. Face ochii mari, de un verde intens și continuă să ronțăie, evident fără spor. Uneori îi curm suferința și îi iau produsele sub diverse motive. Alteori, o aștept să spună: "M-am săturat!". Îi răspund în gând: "Sigur! Și marmotele ce făceau?".

De data asta am ales să ne facem cumpărăturile în Cora din Sun Plaza. Inevitabil ajungem și pe la standul de măsline, amândoi fiind mari consumatori ai fructelor arborelui veșnic roditor. Îmi amintesc că îmi propusesem de data trecută să schimb măslinele naturale mov pe unele verzi tratate cu busuioc (cred) și ardei iute. Cât timp doamna îmi ambala măslinele, DT vede alături măsline cu migdale.

- Mie alea îmi plac.
- Știu. Îți plac măslinele cu migdale. Hai să îți luăm câteva - îi propun eu fiind convins că nu va accepta.
- Da, luăm. Dar mai întâi aș vrea să gust una.


Mergem împreună de mai bine de un an la cumpărături și niciodată nu a vrut să guste nimic. Am rugat-o să guste telemea, măsline, iaurt, vin, etc. Niciodată nu a gustat nimic. Cred că are legătură cu comportamentul unei Lady, căci altă explicație nu am. Cert este că am rămas super uimit. Era genul de moment Mastercard și nu aveam de gând să îl ratez. Mă adresez doamnei de la raion și îi spun:

 - Am dori și noi să gustăm o măslină din acestea cu migdale.
 - Cu migdale? - întreabă doamna. Nu se poate.
 - De ce? - încerc să aflu eu uimit pentru că de fiecare data până atunci gustasem măslinele.
 - Pot să va servesc cu măsline de aici spre stânga. Aceastea din dreapta sunt prea scumpe și nu am voie să va dau să gustați - vine răspunsul politicos al doamnei.

Nu îmi venea să cred. Eram pe punctul de a face pionerat și o regulă de management îmi stătea în cale. Le comandăm noi așa pe neve și plecăm destul de buimaci. După doi păși DT mă întreabă:

 - Dacă eram însărcinată, ce ne făceam? Oare tot mă refuza?
 - Eu zic să mergem să o rugăm pe doamnă să ne cântărească o măslină, la vărsat. Așa aflam și noi cam cât e de scumpă. Dacă aveai pofte, clar îți cumpăram o măslină!

Faza zilei pentru noi la standul de măsline. Mi-am propus ca de acum să merg în fiecare super market și să cer să gust o măslină din categoria celor mai scumpe. Voi face un top al strategiilor de marketing la raionul de măsline. E clar că la Cora din Sun Plaza nu se gustă. Doar se cumpără!

marți, 15 noiembrie 2011

Am întâlnit Zâna

Într-o zi de sâmbătă, tocmai când mă întorceam de pe o parte pe alta gândindu-mă în ce vise să mă arunc, aud telefonul. Mă gândesc că o fi vreo tipă înnebunită care nu mai poate trăi fără mine și vrea să mă ia de dimineață în primire. Zic: Pff, de două ori, bag mână pe sub pat și caut telefonul. Când mă uit pe ecran, surpriză: The Supreme Being aka mama:

 - Ce faci fiule? Te-ai trezit? Sau arzi gazul degeaba când soarele e sus pe cer?
 - Da, mamă. Sunt treaz de mult. Fac curățenie! - mă scot eu bucuros că 3G-ul încă nu a năpădit Moldova.
 - Eu îți citeam blogul și m-a năpădit o întrebare: Ai dat de Zână?

Cum ți-o dă mama la temelie de dimineață nu reușește nimeni. Ar fi totuși o persoană, dar nu o mai menționez pentru că iar va enervați. Plec capul, îmi accept umilința, dar înfrunt adevărul:
 - Nu, mamă. N-am dat. Am încercat, dar nu am reușit. Nu cred că o voi vedea vreodata!
 - Marius, eu te știam băiat isteț! Nu pot să cred că nu ai reușit. Ție nimic nu îți este imposibil. O fi ea Zâna, dar nu se poate să nu reușești. Eu te-am crescut băiat descurcăreț. Cât despre, de ce e ea Zână pe blogul tău discutăm când vii acasă!

Fotografie găsită pe  http://weheartit.com
Două - trei săptămâni mai târziu aveam să o întâlnesc pe Zână. Deși eram într-o situație oarecum neplăcută m-a întâmpinat cu un zâmbet cald. Într-adevăr Zâna e izvor de senin. Seninul din DT e zglobiu. Seninul Zânei este calm și cald. M-a privit și mi-a zâmbit. Am privit-o și i-am zâmbit. Am fost reținut pe cât posibil. Mi-era teamă că dacă îmi dau drumul la limbă și îi spun de când o caut, cât mi-am dorit să o cunosc și câte aș mai avea să îi povestesc am să o sperii. Am păstrat toate acestea pentru o următoare întâlnire. Am schimbat câteva vorbe apoi am plecat fiecare în treaba lui.

Nu știu dacă nu cumva a aranjat mama cu moldovenii, a fost o pură coincidență sau m-am mobilizat eu, dar va pot spune că Zâna există!

luni, 14 noiembrie 2011

Validare cont Zelist for Bloggers: KBBYYQSYHVESOUZHVJXP

Validare cont Zelist for Bloggers: KBBYYQSYHVESOUZHVJXP

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Prietenia de argint

Până acum am tot scris despre prietenia mea cu DT. Dacă tot am început să scriu despre cum şi pe cine iubesc eu zic să continui. Astăzi vreau să vorbesc despre cea mai veche prietenă a mea şi cu care mă mândresc foarte tare: Raluca. Pentru că toţi cei care mă cunosc o ştiu şi pe Raluca, ea nu va mai beneficia de un pseudonim. Deci, Raluca este Raluca.

Una din problemele a cărei rezolvare o abordăm prin metoda reducerii la absurd este să stabilim de câţi ani suntem prieteni. Amândoi avem în jur de 32 de ani, ea împlinindu-i chiar astăzi. În Piatră-Neamț, blocurile noastre sunt vis-a-vis. Am presupus că pe la cinci ani am prins curaj şi am traversat strada. Pe vremea aia copii mergeau singuri afară, păziţi oarecum de securişti.  Deşi nu mai am amintiri din acea perioadă e totuşi logic să presupun că aşa ne-am cunoscut. Asta ar însemna că suntem prieteni de vreo 27 de ani. La naiba, ies cu persoane care încă nu au împlinit vârsta asta! :))

Îmi amintesc că în adolescență ea avea un grup de 5-10 fete (colege de liceu) şi mă mai avea pe mine ca (cel mai bun) prieten. Aşa se făcea că atunci când ieşeam în oraş păream un tip super tare, dar în realitate cred că îmi făceau capul calendar. Totuşi aşa am învăţat despre epilare, ciclu, modă, tendinţe, look, etc. Dacă stau bine să mă gândesc asta este şi explicaţia pentru atenţia, exagerată, la detalii de care dau dovadă acum şi care îmi strică o bună parte din întâlniri. Partea care mi-o amintesc cel mai bine este legată de discuţiile pe care le aveam seară de seară, pe banca din faţa blocului meu sau al ei. Mereu ceasul trecea de ora unu şi întrucât nu apăruseră încă telefoanele mobile, mama ei îşi amintea brusc că trebuie să ducă gunoiul. Noi o salutam respectuos, iar ea ne întreba blând dacă mai avem de discutat. Şi aveam.

Fotografie găsită pe http://weheartit.com
Raluca e cea mai blajină persoană pe care o ştiu. Realizez pe măsură ce scriu că are un mod diferit de a asculta. I-am povestit de-a lungul timpului despre multe persoane care mi-au intrat în viață. Nu îmi amintesc să fi avut vreo atitudine ostilă faţă de vreo una din ele. Indiferent de conţinut, rămâne calmă şi-mi adresează întrebările potrivite pentru a îmi răspunde singur. Am avut momente în care mi-am propus să îi ascund detalii care m-ar fi stânjenit sau care m-ar fi pus într-o lumina ciudată. Până acum nu am reuşit să duc planul la capăt. Probabil că nici nu noi reuşi vreodata. De fapt îmi doresc să nu reuşesc.

Partea frumoasă a acestui tip de prietenie e că nu are nevoie de întreţinere şi reparaţii. A ajuns la un nivel la care există pur şi simplu. Orice ai pune peste, oricât ai îndepărta geografic capetele legătura continuă să existe. Cu siguranţă una din realizările cu care mă mândresc. Mă mai mândresc cu faptul că o iubesc. Mă mândresc că o preţuiesc, deşi nu o arăt suficient, şi mă mândresc chiar şi cu dorinţa egoistă de a o avea în viaţa mea şi peste încă 25 de ani. Dacă acum vorbim despre viaţă, despre muncă, despre filosofia existenţială, atunci vom vorbi despre pensie, medicamente şi amintiri. Dar chiar şi aşa, sunt convins că vor fi unele din cele mai plăcute ieşiri pe care le-aş putea avea.

Suntem in tari diferite astazi. Tu la Viena, iar eu pe banca din faţa blocului. Sunt vesel şi dornic să ne vedem. Am atâtea lucruri să îţi spun...

luni, 7 noiembrie 2011

Te iubesc

Când m-am născut nu știam să iubesc. Din fericire m-am născut impregnat cu dorință de a trăi. Prima dată m-am îndrăgostit de sânul mamei. Era tot ce îmi puteam dori. Avea forma perfectă, îi simțeam prezența mereu și reușea să îmi ofere ceea ce îmi doream, când îi ceream. Îmi era bine. Aveam să constat că nu mi-e suficient să fiu îndrăgostit. După câteva luni aveam să îl iubesc. Îmi pierdusem din gingășia cu care îl tratasem până atunci și începusem deja să îl mușc și să îmi arăt atracția față de el. Da, pot spune că prima data am iubit când aveam câteva luni. Sfârcurile zdrelite ale mamei stăteau mărturie că le iubeam cu sete.

Adolescent fiind am început să simt că iubesc din nou. De data asta cu pasiune și cu dorință. Aveam să mă confrunt cu o mare problemă. Nu puteam rosti ce simțeam. Nu îmi reușeau aceste cuvinte. Îmi ieșeau înjurăturile, îmi ieșeau visele, îmi ieșeau dorințele. Gura mea reușea să articuleze tot felul de cuvinte, dar nu reușea să spună: "Te iubesc". Am exersat îndelung. În față oglinzii din baie, în care astăzi că să mă privesc trebuie să mă aplec, am urmat cursuri avansate în ale oratoriei, căci în mintea mea de atunci, doar un mare orator (ca Demostene poate) ar fi putut reuși. Într-o zi de primăvară, cu un ursuleț de pluș roz în mână, ce avea imprimat mesajul pe fund sub forma unui bilețel ajutător, am reușit.

Ulterior am depășit momentul și am ajuns să o pot spune lejer. Pe măsură ce simțeam tot mai mult, sintagma a căpătat noi valențe: Te iubesc mult! Te iubesc enorm! Te iubesc de mor!

Fotografie luată de pe siteul www.favim.com
M-am trezit, zece ani mai târziu, că nu reușesc să mă exprim. E drept că nu e o caracteristică a bărbaților aceea de a transpune ce simt fie într-o formă orală sau una scrisă. Excepție fac cei care pretind a fi artiști și care, afișându-și astfel scuza, vărsa tot ce au în suflet. Citesc, scriu și totuși nu reușesc să formulez corect ce simt. În timp am dezvoltat o întreagă paletă de expresii având la bază verbul a iubi. Eram mândru de ele și pe unele le consideram chiar unice. De data asta o priveam și realizam că nu îmi sunt suficiente. Orice particulă doream să atașez ar fi adus o jignire trăirilor mele. Te iubesc mult era o minciună! Te iubesc enorm îmi era mic și strâmt! Te iubesc de mor era insuficient! În acel moment am avut o revelație.

Te iubesc a fost inventat tocmai ca să țină loc oricărei alte expresii. Ai fi putut spune: țin la tine foarte mult, îmi pasă de tine, ești viața mea, ești cea mai importantă persoană pentru mine, îmi doresc să fim mereu împreună, etc. Toate acestea sunt grupate însumat în cele două cuvinte: te iubesc. Te iubesc este invenția perfectă! Din acest motiv nu trebuie niciodată însoțit de altceva. Orice cuvânt pe care îl pui pe lângă nu face decât să îi pângărească sensul. Mai mult, te iubesc nu este o declarație despre tine. În mintea mea, cea de acum, te iubesc este o invitație adresată celuilalt să privească în tine. Nu știi ce vede și nici nu vei afla vreodată. Nu poți decât să speri că ți-ai aranjat trăirile în cel mai frumos mod posibil și să îl lași pe celălalt să ia ce consideră că merită din ceea ce este de oferit. Mai mult decât atât niciodată nu te aștepți la un răspuns. Am cunoscut oameni care dacă nu aud drept replică "Și eu te iubesc la fel de mult" toată lumea se dărâmă pe ei. Se percep a fi umiliți, ciudați, ridiculizați și brusc simt nevoia de a se debarasa de sentimente, de a se curăța de ceea ce îi murdărise în urmă cu câteva secunde. Ori asta mie îmi pare troc, nu iubire. Eu cred cu tărie că dacă persoana căreia i te adresezi scoate o tigaie și te lovește în ceafă, ai dreptul să te recuperezi și să spui din nou: te iubesc. Fie că îți toarnă o găleată de apă în cap sau îți face electroșocuri trăirile tale sunt aceleași și invitația la a privi rămâne.

Iubitelor mele care m-au auzit spunându-le Te iubesc mult / enorm / de nu știu de mine / incredibil de mult, le recunosc astăzi că nu le-am iubit la maxim. Cu siguranță le-am iubit pentru că îmi amintesc modul în care am făcut-o cu fiecare în parte. Sunt sigur că nu a fost maximul pe care îl pot da, pentru că nu am simțit limitarea expresiei atunci când am utilizat-o. Dacă nu mi-am simțit creierul ars de ineficiență, dacă nu mi-am sfărâmat degetele de necaz, dacă nu am cutreierat nopțile în gând în căutarea expresiei perfecte atunci înseamnă că nu am convers către limita capacității mele de a iubi.

Iubitei mele viitoare îi spun și o rog să nu se supere dacă mă va auzi spunând doar: te iubesc. Este strigătul ce o anunță că sunt dincolo de limită, în teritoriul în care cuantificarea nu mai îmi e demult o problemă într-o matematică posibilă. Vectorii care îmi generează spațiu își au originea în sufletul ei, iar sensul îi aparține și îl controlează.  O mai rog să mă ierte atunci când, sub euforia unei sărut așezat în palma deschisă ce mi-o așez apoi pe obraz, îi spun că o iubesc mult. Disciplina mi-a fost slăbiciune întotdeauna. Mă voi corecta într-un final, un pic prea târziu pentru a nu distorsiona momentul.

...

Ea râdea. Trăiam una din cele mai ciudate revelații, iar ea râdea în hohote. Am încercat să îi explic, să o fac să înțeleagă. Eram pătruns și îmi doream cu ardoare să îi deslușesc tainele ce tocmai le descoperisem, dar cu cât încercam mai mult cu atât râdea mai tare. Dar deh... Femeia! Ce să înțeleagă femeia? Cât face o astfel de idee pentru ea? Cât un gloss? Când a văzut că insist mi-a dat-o la temelie: "Bine Gogule că în sfârșit te-ai prins și tu! A înțeles-o și moldoveanu'. Incredibil!". Și-a dat drumul pe role, lăsând o mână în spate pe care aveam să o prind câteva momente mai târziu. Ce folos în atâta filosofie când ea era acolo. Și totuși știa. Femeia....știa. Să n-o iubești?

vineri, 4 noiembrie 2011

Spectacol Tudor Gheorghe - Vremea Nemâniei

DT are un ghimpe împotriva moldovenilor. Asta poate din cauză că de fiecare data când dă peste unul îi pică drag la inimă, mai mult decât ar fi ea dispusă să îl lase. Deși e născută în București are jumătate de origine ardelenească. Pentru DT totul se învârte în jurul Clujului. Cel mai fain oraș e Cluj. Ar vrea să locuiască în Cluj. Cei mai faini bărbați sunt în Cluj. Cea mai faina cafenea este în Cluj. Cele mai faine străzi sunt în Cluj.

Eu îi sunt prieten de ceva timp. Am suportat cu răbdare, în tot acest timp, povestirile pe tema Clujului, oraș care îmi place și mie de altfel și în care am și rude. Sângele meu de moldovean cu arborele adânc înfipt printre răzeșii lui Ștefan a început să se pasteorizeze. Orbit de furie și gelozie, mi-am promis să îmi răzbun strămoșii nedreptățiți de alegerea acestei femei frumoase ce refuză să vadă evidentul. Vroiam s-o văd plângând și regretând amarnic. Nimeni pe lume nu o face pe DT să croșeteze lacrimi mai bine decât Tudor Gheorghe, live. Asta avea să fie și planul meu. Să tac și să înghit până va veni vremea unui nou concert Tudor Gheorghe.

Când am primit de veste că Tudor s-a pus pe treabă, am ridicat urechile, precum își ridică DT sprânceana. Aveam să aflu că tema concertului îl avea în prim plan pe poetul basarabean Grigore Vieru. Poate aici, prin capitală lumea nu știe cine a fost Grigore Vieru, dar te asigur că noi, moldovenii, îl știm încă de pe vremea în care aveam antenele orientate către Chișinău, în căutarea unui post de televiziune mai bun. Le-am avut întoarse către Vest ințial, dar prin Carpați nu a răzbit semnalul. Așa că, până la urma, am împrumutat semnal de la frații de peste Prut. Nu mă erijez în cineva care îi cunoaște opera lui Grigore Vieru. Mie mi-a rămas în minte chelia lui de pe vremea când îl vedeam pe Chișinău 1 cum îl cânta pe Dl. Eminescu.

Vrema Nemâniei este un spectacol în urma căruia ar trebui să ne aducem aminte că obișnuiam să fim calmi, obișnuiam să fim înțelegători, că timpul avea răbdare cu oamenii (vorba lui Moromete), că obișnuiam să ne înțelegem.

Fiecare spectacol are un "hit". De data asta a fost Cad pe ape.


În Vremea Nemâniei, Tudor Gheorghe cântă despre dragostea de mamă, de limbă și de țară. Aceste trăiri pot părea desuete, dar te asigur că atunci când trăiești în altă țară și când ți se impune o altă limbă, lucrurile se schimbă. Începi să le înțelegi importantă, începi să le simți cum curg prin tine. Dorul este pus în valoare cu ajutorul orchestrei Arkadia condusă de Marius Hristescu și nu în ultimul rând, cu ajutorul a trei soliste aduse special pentru acest eveniment de la Chișinău. Ai contrabas, violoncel, vioară, pian, tobe, chitară, cobză plus încă vreo două instrumente pe care nu mi le mai amintesc, toate pentru a-ți facilita absorbția versurilor lui Grigore Vieru. E un frumos palpabil.


Nu au trecut două acorduri și îi simt mână cum îmi caută palma, o cuprinde și o strânge cu putere. Mă uit la ea și văd lacrimile curgând grăbite de surorile ce vin din urmă. Nici nu știu dacă să mă bucur că răzbunarea-mi este pe măsură sau că savurează fiecare moment al spectacolului. N-am apucat să îmi dau răspunsul pentru că am picat și eu în plasa poeziilor cântate în grai moldovenesc pe ritmuri de orchestră.

Recomand cu căldură și cu titlul de IT'S A MUST să apuci să vezi măcar un spectacol de Tudor Gheorghe. Costă cât două filme la mall, dar satisfacția este cu mult peste ce ți-ai imagina.

joi, 27 octombrie 2011

Sunt un parazit

Cred că mă vând mai bine decât sunt în realitate. Aud lucruri despre mine care mă surprind. Se spune că aș fi un tip fain, că aș fi un prieten extraordinar, că aș fi un iubit dezastru (asta o spune DT și o întăresc și eu), că aș ști să ascult și să îi fac pe oameni să se simtă bine, plus multe alte porcării. Am prieteni care îmi spun că sunt un vânzător înnăscut, iar mie nu îmi plac vânzările. Le fac din necesitate. (btw, îmi place marketingul și managementul de produs.)

Dintre toate astea recunosc însă că am o abilitate de a îi face pe oameni să îmi vorbească și să mi se destăinuie. Mă găsesc prins în conversații ciudate, iar la final aud un invariabil: "Uauuu! Oare de ce ți-am spus ție astea? Sunt lucruri pe care nu le-am spus nimănui. Nu știu din ce motive ție pot să ți le spun". După discuție oamenii pleacă cu mulțumirea că i-am ajutat. În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Îi ascult, e adevărat. Pun întrebări deschise ca să înțeleg mai bine. Nu îi judec și nu impun concluzii. Cel mult îmi dau cu părerea. Asta spre disperarea lui DT care mi-a atras atenția în repetate rânduri că sunt persuasiv și că îi influențez pe ceilalți cu opiniile mele.

Fotografie gasita pe  http://pouretrebelle.com
Sunt un parazit. Ascult pentru că parazitez. Am avut parte de doza mea de greșeli în viață și sunt dornic să nu o repet. Mai mult îi ascult pe toți acești oameni nu dintr-o dorință lăuntrică de a face bine, ci pt că sunt un profitor care își dorește să învețe nu numai din greșelile lui, ci și din ale altora. În adolescență aveam citate scrise cu markerul pe mobila din cameră. Cu timp am ajuns să le știu pe de rost. Unul din ele era:  "Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea încerc să învăț câte ceva pe lângă fiecare" (Sigmund Freud). Toate poveștile de viață pe care le-am ascultat mi-au adus un set de cunoașteri pe care nu aveam cum să le înțeleg decât prin experiența proprie. Empatizand cu interlocutorul reușesc să trăiesc o parte din durerile lui și să învăț pe lângă dânsul. Sunt un parazit în căutare de suflete cu probleme. Problemele tale devin experiență de viață pentru mine. Nu știu cum ieși tu din toată experiența asta, dar îți pot spune că eu ies mai bogat, mai drept și cred că într-o oarecare măsură mai înțelept. Simt că fur ceva din tine și astăzi sentimentul asta mă roade. Mă simt ca în jocurile de pe PC când ai de acumulat experiență. Lupți, luând la rând adversarii, iar când bara de nivel se umple câștigi o abilitate și treci la nivelul următor. Doar că eu o câștig prin furt. E drept că te fac să mi-o dai de bună voie, dar totuși astăzi îi simt gustul amar. Ieri eram vesel. Astăzi nu sunt.

Așa că nu îmi mai mulțumi pentru că te-am ascultat, nu îmi spune că discuția ți-a fost folositoare, că te simți altfel, nu îmi spune că dintre toții prietenii tăi preferi să discuți cu  mine, nu îmi spune că îți sunt cel mai bun prieten, nu îmi spune că ai vrea să mai discutăm și cu altă ocazie, nu îmi spune că ai nevoie de mine în viitor. Nu îmi spune că mă iubești, nu îmi spune că ți-e dor de mine. Sunt un parazit și a venit momentul să îți dai seama de asta. Depinde de tine dacă vrei să te deparazitezi sau nu.

Acum că ai aflat, m-am liniștit. Pune de un ceai. Ai ceva să-mi spui?

luni, 24 octombrie 2011

Balls on fire!

Nu sunt un tip prea dinamic, dar nici nu pot spune că nu fac mişcare. Bag role la greu toată vara şi toamna târziu până la prima zăpadă, merg mult pe jos (în toate sezoanele) şi mai joc şi fotbal cu prietenii. Pentru că a venit toamna am reînceput să joc fotbal cu băieţii într-un mediu organizat. Săptămâna trecută am avut prima şedinţă şi din cauza lui Furnică am întârziat. Am fost nevoit să intru pe teren neîncălzit. M-am bazat ca de obicei pe faptul că am inimă mare și sunt fierbinte, în atitudine, și am făcut întindere la primul şut spre poartă. Am eu faţă de copil, dar vârsta îşi spune cuvântul.

Orice familie are nevoie de un doctor de familie și foarte probabil de un doctor pediatru. În mod normal ar mai avea nevoie de avocat, poate și de contabil, etc. Eu nu am nimic din toate astea, dar am farmacistă. O mogâldeață de femeie, frumușică, ageră și la minte și în mișcări, care deși are origini pur moldovene vorbește cu accent ardelenesc. Nu îmi închipuiam să văd vreodată asta, dar uite că se poate. Cum eram eu și puțin răcit o sun pe farmacistă să îi expun problemele. Mă anunță că îmi va trimite rețeta pe sms și să mă execut cât mai repede posibil. În 20 min primesc ditamai pomelnicul cu medicamente. Nu am luat în viața mea atâtea, dar nu te poți pune cu moldoveanca. În drum spre farmacie am mai redus eu din listă, dar în mare am cumpărat ce mi se recomandase. Printre produse se număra și BenGay (pentru întindere).


În noaptea următoare pe la 1:00 AM îmi aduc aminte că simt o durere în zona inghinală. Dau jos pijamaua, scot BenGay-ul, îmi aplic un strat de cremă vârtos și mă apuc de masaj. Mulțumit de rezultat plec să mă spăl pe dinți și să mă pregătesc de somn. În timp ce îmi curățam dinții, cu meticulozitatea unei femei ce își aranjează casă în așteptarea soacrei, îmi dau seama că undeva arde. Trag aer pe nas, dar nu simt miros de fum. Și totuși simt că arde. Mă uit în jur, totul era ok. Scot capul pe ușa de la baie mă uit pe hol, arunc o privire în bucătărie și nimic. Și totuși arde. Mă uit în jos și încep să simt. Focul venea din pantalonii mei de pijama. :D Încep să țopăi prin casă, tumbe pe covor, rostesc - fără rost - incantații către divinitate. Orice numai să nu simt flăcările care îmi cuprinseseră mijlocul.

Trag aer în piept zic Gusfrabra de vreo 2 ori (pt cine a văzut Anger Management) și o sun pe farmacistă. Mă concentrez ca un veritabil samurai și vorbesc cât se poate de normal:
- Bună, zic eu. Bună, îmi răspunde ea.
- Am înțeles că mă urăști, dar nu știu cu ce ți-am greșit și nu înțeleg de ce vrei să mă omori! - încerc eu pe ocolite să o aduc în problemă.
- Ce ai dragule? Ce s-a întâmplat?
- M-am dat cu crema recomandată de tine pentru întindere.
- OK. Și?
- Păi întinderea mea e în zona inghinală și acum MY BALLS ARE ON FIRE! - zic eu nemulțumit de faptul nu vrea să priceapă.
- Yoooiii! Nu pot să cred. De ce nu mi-ai spus unde e întinderea. Am presupun că e la gleznă.
Nu pot să îți explic, dar acest Yooiii a făcut cât toată suferința mea! Eu mă dădeam de ceasul morții și ea, cu un calm inperturbabil, îmi spune Yoooiiii. A continuat la fel de calm:
- Uite de ce îți trebuie o femeie în viața ta. Aș veni până la tine numai ca să te strâng de gât! Cum să te dai într-o zonă atât de sensibilă cu o cremă bazată pe substanțe active. Ai idee cu ce viteză circulă sângele în zona aia acum?
Eu râd. Deja mă obișnuisem cu senzația. Profit de faptul că e în telefon și nu poate să îmi vada rânjetul pervers și îi spun:
- Cam simt cu ce viteză circulă! De fapt se vede cu ochiul liber. :D
- Îți spun: ai nevoie de o femeie să aibă grijă de tine! Nu pot să cred ce ai făcut! Mă simt atât de prost pentru ce s-a întâmplat...
Pentru o clipă m-am gândit că are dreptate și o femeie ar putea fi soluția pentru evitarea unor situații asemănătoare. Pe urmă am avut o revelație pe care am rostit-o cu voce tare:
- Tocmai am realizat ceva. Nu de o femeie am eu nevoie, ci de încă un tub de BenGay. Îmi dai rețetă? :D
A început să radă, fără a își da seama dacă glumesc sau vorbesc serios.

Dimineața mă trezesc cu sms: "Te rog, nu mai folosi crema. Riști să faci o iritație și să vezi pe urmă ce pățești!". Răspund în câteva secunde: "Prea târziu! Ne place!"

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Misiune îndeplinită

Deși un pic cam târziu vă mulțumesc pentru ajutorul acordat. Mulțumesc Raluca, Nicoleta, Raluca, Valeria și Cătălin. Rodul contribuției noastre poate fi văzut mai jos. Banii ce mi-au fost încredințați au fost transferați. Sper că Ileana să confirme printr-un comentariu dacă totul este în regulă. Pun mai jos fotografia rollup-ului pe care l-am relizat împreună cu cei de la Asociația Williams.


Vă mulțumesc din suflet pentru ajutor și ne auzim la următoarea acțiune.

vineri, 14 octombrie 2011

Film: Animest 2011 - Creepy Animation Night

Încerc astă seară să ajung la Creepy Night la Animest 2011. De ce? Pentru a am văzut spotul de mai jos. Poate ne vedem pe acolo.


sâmbătă, 8 octombrie 2011

Film: L'illusionniste

E ceva între festivalul ăsta şi viaţa mea. Fără să îmi planific în nici un fel ajung să merg la Animest şi mai mult, ajung să văd câte un film care mă impresionează. În timp ce stăteam cuminţel afară, în faţa cinematografului Patria mi-am amintit că mai trăisem ceva similar. Tot eu singurel, tot în față la Patria, tot la un film animat cu premii în palmares, tot scriind un sms, tot către aceeaşi persoană aflată tot departe. Déjà vu?

Dacă anul trecut a fost Persepolis, anul acesta a fost L'illusionniste (Iluzionistul - 2009). Despre palmares pot spune că filmul este câştigător la categoria cel mai bun film de animaţie al Academiei Europene de Film în 2010 şi la César 2011. A fost nominalizat la Oscar (2011), Globul de Aur (2011), Gopo (2011) la aceeaşi categorie de cel mai bun film de animaţie.


Nu ştiu cum se nimereşte, dar filmele de la Animest îmi intersectează viaţa într-un mod ciudat. Persepolis este despre Iran, cu a cărui cultură şi mentalitate mă intersectasem deja. Iluzionistul este despre un bărbat şi o femeie, ce văd lucruri diferite. Ea vede în el un tată. El.... nu ştim ce vede. Cred că pentru o secundă a îndrăznit să vadă o femeie. Felul în care avea grijă de ea, eforturile pe care le făcea pentru a îi face viaţa mai bună şi de a îi îndeplini dorinţe nerostite, mie îmi spun altceva. L-am admirat pentru ce a încercat şi îl admir pentru ce a reuşit. Ulterior, iluzionistul a înţeles că priveşte prea sus. Nu sunt de acord cu sinopsis-ul, în care se încearcă a se spune că o priveşte ca pe o fică. Astăzi am văzut finalul din nou, tocmai pentru a fi sigur de ce spun. Îmi menţin părerea.

Vreau să mai ajung la Animest. Îmi propun să ajung Vineri 13 Octombrie 2011 în intervalul 23:00 - 03:00 la Creepy Night. Mi-au plăcut şi oamenii. Foarte tineri. Genul ăla de tineri care vin, îşi aruncă bicicleta pe jos, îşi bagă şireturile în bascheţi, fără să le lege, îşi dau fularul pe o parte, sting rapid ţigara şi merg să vadă un film. Au farmec. Pentru cei care vor să meargă intrarea e 10 ron. 

Hai că am plecat la duș. Dacă DT nu s-a măritat astăzi şi nu o ţine bărbat-su acasă, mergem la concert la Morcheeba. Nu îi cunosc, nu i-am ascultat, dar sunt gata să îi experimentez.

 Seară făină. Mihalca over.

duminică, 2 octombrie 2011

E timpul să spargem porcușorul!

În urmă cu vreo două săptămâni am fost împreună cu Ileana şi Andreea la Conferinţa de Pediatrie pentru Medicii de Familie. Asociaţia Williams, pentru care prestez anumite activităţi ca voluntar avea de susţinut o prezentare, iar eu am avut misiunea de a împarţi pliante cu detalii despre sindromul Williams şi despre asociaţie.

Ori Andreea (voluntar de asemenea) a făcut o prezentare reuşită ori am zâmbit eu cu toată gura, dar multe doamne doctor mi-au cerut mai multe pliante părând a fi foarte interesate despre această boală. Priveam audienţa în timpul prezentării şi am constatat că pentru foarte mulţi din medici de familie era prima întâlnire cu sindromul Williams. Cum ei sunt primii care au în grijă bebeluşii este important să cunoască caracteristicile bolilor rare în general. Una peste alta am făcut o treabă bună. Nu eu, ci Andreea care a ţinut o prezentare ce a captivat sala. Eu am învăţat destul de multe: că Sprite este bun pentru copii când au greaţă, că îngheţata şi alimentele reci sunt bune atunci când copiii sunt deranjaţi la stomac, că detergenţii trebuie depozitaţi bine în casă, că cel mai mic dependent de etnobotanice din România are 9 ani. Asta ultima m-a cam cutremurat. Nu îi acuz (încă) pe părinţi, dar tare aş vrea să le ascult povestea.

Pe drumul de întoarcere am început să discutăm despre următorul eveniment. În Octombrie vom merge la altă conferinţă unde vom avea şi stand. Din vorbă în vorbă am aflat că asociaţia are pregătite materiale de promovare dar îi lipseşte un rollup. Fără el standul nostru va fi prea simplu şi  nu va reuşi să atragă atenţia pe care noi o dorim. Costurile estimate sunt următoarele: 30 Euro pentru design şi vreo 50 euro pentru rollup. Ne puneam problema să reducem costurile şi să facem noi designul (chiar dacă nu ar arăta profesionist) pentru că nu ne permitem costurile. 80-100 de euro mi se par foarte puţini bani. Şi totuşi pentru o asociaţie mică reprezintă o sumă ce trebuie cântărită cu atenţie.

Andreea a venit cu propunerea să plătească ea cei 30 euro pentru design. Cum nu o puteam lăsa să se simtă bine doar ea m-am oferit să împart costurile cu ea. 15 euro sunt "păr la ceas" raportat la satisfacția de a face ceva pentru alţii. Mi-au venit în minte toţi prietenii care şi-ar fi dorit şi ei să contribuie şi care s-ar fi supărat că nu i-am anunţat. Astfel am venit cu următoarea propunere: Săptămâna asta primesc donaţii pentru a acoperi costurile cu designul şi rollup-ul asociației Williams. Fiecare va putea contribui cu MAXIM 10 euro / 50 ron. Sunt chiar curios să văd dacă reuşim să strângem împreună 100 euro + TVA. Dacă vreţi să donaţi mai mult vă pun în contact direct cu Asociaţia Williams. O altă variantă ar fi să o ajutați pe Prințesa Urbană care are şi ea o luptă ce merită atenţia noastră.

Aştept comentarii de la cei care vor să contribuie. Primii 10 euro ii avem. Pentru ceilalți va mulțumesc anticipat!

PS: am vrut să pun o poză cu copilașii pentru care luptăm, dar am renunțat pentru că nu am obținut în timp util acordul celor în drept. Rămâne totuși ideea că cei 10 euro sunt pentru a îi ajuta pe copii.

joi, 29 septembrie 2011

Tu plângi

                 de Marius Mihalca

Tu plângi,
Eu sunt departe.
Tu plângi
Eu am urechi sparte.
Tu plângi
Și-ncepi să tremuri
Eu râd,
În alte vremuri.
Tu plângi,
Cu lacrimi îți murdărești privirea.
Eu slobod umblu
Cu gândurile-aiurea.


Eu plâng
Și suflet vreau să fiu în tine.
Tu razi,
Și-mi spui că-ți este bine...
Fără mine.

Fotografie realizată de Aripi de Plumb

Data: 23 August 2011

marți, 27 septembrie 2011

Himera

                  de Marius Mihalca

Te-nșel iubito!
Mă culc cu gândul că-ntr-o zi vei fi a mea.
Nemernicul mă minte-n lumi diverse
Îmi generează tangente universuri
În care sunt demiurg și îmi pot face vise.
Te-aduc, te-ating și îți vorbesc în versuri,
Te fac să râzi, să mă iubești enorm,
Dar nu pot prelungi la nesfârșit momentul
Căci zorii zilei mă trezesc din somn.

Fotografie realizată de Aripi de Plumb

Data: 1 Mai 2011

luni, 26 septembrie 2011

Let's do it, România - Mai mult decât câțiva saci de gunoi

Voluntariatul rules! M-am tot gândit cum să încep și cum să descriu ziua de ieri. Pe ce să pun accent? Pe partea de ecologizare, de voluntariat, de socializare, de distracție? E clar că am avut parte de toate aceste aspecte, dar ceva în mine mă face să vorbesc astăzi despre oameni. Îmi par componenta cea mai importantă a zilei Let's do it România.

Am început de dimineața print-un apel către DT. Firește că mi-am luat în freză cuvinte drăgăstoase de genul: "Te urăsc că mă trezești la ora asta!", "Nu ai putea reveni cu un apel pe la ora 12". Avea chef de vorba și de distracție. Îl auzeam pe Mozart prin telefon și chicotelile lor mi-au dat startul pentru o zi excelentă. În același timp cele 10-20 min cât i-am ascultat, în telefon, cum râd m-au costat și am întârziat să o iau pe Sabina (liderul echipei) (Mulțumim Sabina pentru coordonare și poți deja să ne înscrii și pentru anul viitor).

Punctul de întâlnire a fost în parcarea Cora Panelimon acolo fiind și punctul de control Let's do it România. Întrucât DT, ca o diva ce este, a întârziat nițel, formalitățile de înscriere au fost făcute de Nina (Toane.ro). Echipa 1390 avea să fie formată din 8 adulți (Nina, Adriana, Sabina, Andrada și Vlad, Alexandra, DT și cu mine) și 6 copii. Locația aleasă cu 2 zile în urmă la Casa Berarilor se afla pe drumul spre mănăstirea Pasărea la ieșirea din DN3. Așa cum am spus pentru mine ziua de ieri a fost cu și despre oameni așa că trec pe repede înainte cu detaliile.

Am ajuns în locație și surpriză. Vreo 50 de oameni echipați cu tricouri albe curățau cu spor zona în care se afla punctul nostru de acțiune. Ne-am învârtit de la deal, la vale, că poate nu ne prinsesem noi unde aveam de muncă. Pe cartarea Let's do it România locația 1494 era estimată la 80 de saci, ceea ce ar fi însemnat că trebuie să fie gunoi, nu glumă. Ne convingem noi că locația noastră a fost nu numai invadată, dar și curățată și plecăm cu capetele aplecate spre DN3 unde văzusem un petec de stradă de vreo 200 m cu gunoaie de o parte și de altă a drumului. Recunosc să eram oarecum demoralizat întrucât îi pregătisem pe DT și pe Mozart că vor avea o zi grea cu mult de muncă și acum eram pe punctul de a strânge mai puțin de un sac de fiecare.

Copii gravitau în jurul adulților că niște scouteri de pet-uri. Strădania lor a fost recompensata cu câteva gropi de  gunoi ascunse strategic la vreo 15-20 m de marginea drumului. De unde nu aveam gunoi la început am ajuns să avem mai mult de cât puteam noi strânge. Dacă aveam o stație de emisie-recepție ar fi fost cazul pentru un: "Houston? Do you copy? Aici echipă veselă 1390. Trimiteți excavatoarele!". Cum excavatoarele nu au venit am strâns noi vreo 60 de saci, de care suntem foarte mândri.

Pun mai jos câteva imagini care sper că vor explica mai bine decât aș fi putut face-o eu. Din spirit civic, combinat cu puțin marketing începem cu imaginile de dinainte.





Îți cam pică freză când vezi arealul peturilor și te cam doare sufletul să vezi cum se chinuie firul de iarbă să se strecoare printre sticlele de plastic și dozele de bere. Am încercat să îi dăm o mână de ajutor și ne-am pus pe muncă.






Muncit-am noi preț de jumătate de zi, dar iată că a fost și cu folos:







Câștigul meu pentru ziua de ieri nu costă în statistica băuturilor aruncate pe marginea drumului și strânse în câțiva saci de gunoi, ci bucuria de a descoperi oameni care savurează viață. Copiii mi-au plăcut cel mai mult. Au început prin a lua fiecare câte un sac și a căuta gunoaie și au sfârșit prin a juca fotbal, a face expediții în pădure, a povești și a deveni prieteni. Mi-au permis și mie să intru în jocul lor și m-am simțit tare bine. Marea mea satisfacție a venit de la Mozart. L-am simțit cu sufletul îndoit când a plecat de acasă și fără prea mult entuziasm întrucât își cam făcuse alte planuri. Pe finalul zilei l-am întrebat:
  - Cum ți se pare?
  - Îmi pare bine că am venit. Am avut o zi făină. Și eu care mă gândisem să nu vin. :)

 Mi-a plăcut ziua, mi-au plăcut oamenii, nu mi-au plăcut gunoaiele, dar într-o astfel de companie chiar nu au ieșit în evidență. Așa că Let's do it și la anu'.

duminică, 25 septembrie 2011

Bunicul

Un simplu telefon de Duminică mi-a adus o veste teribilă. Bunicul meu este grav bolnav. Atât de grav încât ai mei împreună cu frații și surorile lor au început să plănuiască despre cele necesare. Timp de 32 de ani am fost ferit de astfel de evenimente. Putinile mele cunostiinte de probabilistică și logică elementară mi-au spus dintotdeauna că e chestiune de timp până când voi ajunge într-o astfel de situație. Și totuși când mi-a dat mama vestea, m-a bușit plânsul. Am rezistat doar până când am terminat conversația telefonică. Pentru mine e prima data când unul din sângele nostru se duce.

Bunicul alături de bunica sunt cei lângă care am crescut o bună parte din copilărie. Vremurile erau de așa natură încât plasarea copiilor în grija bunicilor era o obligatorie. În cazul meu a fost și o șansa de a crește printre țărani moldoveni autentici. Cum îmi place mie să îl prezint: bunicu s-a ocupat în tinerețe cu transhumanța. Bunicul știa carte, ceea ce era mare realizare în timpurile alea.

Primele amintiri care îmi vin în minte sunt cele din vremea comunismului. Din necesitate, eram nevoiți să plecăm noapte de acasă pe tarlalele de lângă Siret și să facem rost de burian. E drept că în întuneric mai intrăm, intenționat, pe terenul gostatului. Eu stăteam în picioare în căruță și căutam în noaptea neagră pașii pazninului. Bunicul lua coasa și punea rapid la pământ câteva brazde. Până și calul știa că suntem în misiune și ca un făcut nu necheza niciodată.

Pe drumul de întoarcere bunicul, om cu credință în Dumnezeu îmi povestea din întâmplările tinereții. Cu un pai în gură, în miros de iarbă proaspătă, cu Cezar (calul) care știa singur drumul spre casă noi stăteam de vorbă. Povestea care îmi plăcea cel mai mult și care îmi trezea și cea mai mare frică era cea în care îi apăruse diavolul. Întâmplarea este reală sau cel puțin era în mintea mea de copil.


 Într-o noapte, pe la două-trei de dimineața, pe când bunicul se întorcea acasă cu căruța de la câmp pe o uliță întunecată i-a apărut diavolul în cale. Avea trup de femeie și era îmbrăcat în rochie de mireasă ce strălucea în beznă. Calul l-a simțit primul, s-a oprit și s-a ridicat în două picioare nechezând furios. Diavolul cânta și dansa de pe o parte pe alta a uliței.

 - Diavolul încearcă să te farmece! Trebuie să fii foarte atent - îmi spunea bunicul. Dacă încerci să îți faci semnul crucii îți paralizează mâna. Și nu uita, nepoate, niciodată să nu îl privești în ochi că nu mai poți mișca.

Mi se făcea așa o frică și toate simțurile mi se ascuțeau instant. Trosnitură unei crengi peste care trecea roata căruței era suficientă cât să scoată sufletul din mine. Din fericire tot bunicul găsise soluția.

 - Uite ce trebuie să faci. Îți faci semnul crucii cu limba de trei ori și spui în gând Visul Maicii Domnului și pe urmă Crezul. Hai să îl spunem amândoi acum și să ajungem cu bine acasă. 

Visul Maicii Domnului este o rugăciune-poveste pe care bunicul o știa pe de rost. Ajunsesem să o știu și eu. Era momentul nostru, noaptea în căruță, să ne rugăm cu voce tare. Două generații, un singur gând. Nu cred că blogul meu pătrunde pe lumea cealaltă, de aia postez acum când bunicul e încă aici, cu noi. Te iubesc bunicule și voi povesti alor mei, când va fi cazul, că provin dintr-o familie de țărani cu bun simț și cu frică de Dumnezeu, care au dus greul vieții cu fruntea sus și de care ne mândrim.

Saru-mâna tataie!


joi, 22 septembrie 2011

Umăr

             de Marius Mihalca

Aud albul cum seduce,
Și-mi strigă buza flamandă,
Simt gust de dulce
Și miros de sfântă.
Văd aburi desenând himere,
În jurul meu dansează iele
Ce scuipă vise efemere.
Mă țin cu dinții înfipți în piele.
Închid ochii și deschid privirea,
Gânduri apar și se destramă
Le însoțesc pe drum când le enumăr,
Trăind cea mai dorită dramă.
Sărut un umăr.

Fotografie realizată de Aripi de Plumb

Data: 20 Iunie 2011

miercuri, 21 septembrie 2011

Lămâi

Vom avea nevoie de lămâi săptămâna care vine. Nu pentru mine, ci pentru o parte dintre cei care aruncă un ochi pe acest blog. Ieri, Saruman m-a certat în firmă pentru că am folosit termenul "fecale" în loc de "căcat". De mult îl tot ameninț că dacă nu se liniștește mai public o poezie, fapt ce ar duce la creșterea consumului de lămâie în departamentul de dezvoltare și la suspendarea mea temporară de la ieșirile la bere cu băieții pe motiv de lipsă de bărbăție și/sau de exces de atitudine gay. :) În ciuda posibilelor consecințe voi publica în perioada următoare câteva poezii.

Deși prima poezie care ce va fi publicată este scrisă pentru DT, îmi permit totuși, cu permisiune ei, să îi dedic varianta de pe blog lui Saruman - un tip care acum câțiva ani începea un sărut la capătul tranvaiului 21 în Colentina și nu îl termina până la celălalt capăt, Sfântul Gheorge, dar care astăzi ridiculizează tinerii care se sărută pe bănci. :D Astăzi, din fericire, nu știu cum sărută.

Articolul cu poezia e deja programat așa că lucrurile nu mai pot fi oprite. Nu vă sfiiți să aruncați cu roșii.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This