sâmbătă, 22 aprilie 2017

Carte: Marea Casă - Nicole Krauss

Unele cărți ajung la tine de unele singure, fără să le cumperi, fără să fie recomandate și fără să îți fi dorit vreodată să le fi citit. Așa a ajuns și Marea Casă, de Nicole Krauss, despre care nu auzisem până atunci, ca bonus pentru achiziția unui laptop, care nici măcar nu era al meu. Și cum posesorul calculatorului s-a uitat buimac la cadoul primit, m-am oferit eu să o citesc, ca să nu fi bătut drumul până la noi degeaba. 

Am luat cartea în mână și am remarcat următoarele: publicată la editura Humanitas, care printre altele mi-a refuzat manuscrisul foarte elegant (pe bune!) spunându-mi că ei publică doar autori consacrați, celebri și în general morți, iar exceptile de vii sunt autori cu mare greutate, ori eu nu eram nici mort, nici consacrat și nici cu greutate, fie la propriu sau la figurat. Dar cu toate acestea îmi place editura și primul imold a venit de aici. Întorcând cartea pe coperta a patra aveam să citesc următoarele: "Bestseller New York Times. Finalist National Book Award. Finalist Orange Price 2011. Câștigător ABA Indies Choice. Honor Award in Fiction 2011. Câștigător Anisfield-Wolf Award 2011. Best Book of the Year in New York Time, Seattle Times, San Francisco Chronicle, The Atlantic, St. Louis Post Dispach. Roman tradus în treizeci de țări." Când citești așa ceva, nu poți să nu te întrebi: Mai nene, dar eu în ce grotă trăiesc de nu am auzit nimic despre asta până acum?


duminică, 19 februarie 2017

De ce protestele trebuie să continue? (chiar dacă afară e frig și plouă)

Citesc mult zilele astea, dar am lăsat deoparte cărțile mele și citesc analize politice, de stânga, de drepta, de mijloc, albastre, roșii, verzi, otodoxe, catolice, mulsulmane, democratice, comuniste sau anti-democratice. Comunicarea însemna manipulare, indiferent despre ce tabără vorbim și încerc din răsputeri să înțeleg cât mai clar ce se întâmplă. Mă feresc să îmi dau cu părerea și mă rezum la a propaga acele articole pe care le consider că ar aduce valoare.  

Peste câteva ore îmi voi lua căciula de blană și voi merge în piață pentru a 22-a zi (cred) de proteste. Am emoții pentru că duminică este ziua cea mai importantă, ziua care s-a auto impus în ritualul protestelor noastre ca ziua în care lumea iese. Dacă astăzi vom fi puțini voi fi tare trist diseară. Dacă vom fi mulți, voi visa la cum vom reuși noi să facem lucruri faine și la cum le voi povesti eu străinilor despre curajul, puterea și bunul simț al unui popor care a stat 50 de ani cu gâtul călcat de ciubota comunismului.

Sursa: Dragoș Asaftei

miercuri, 1 februarie 2017

Scrisoare către fiica mea: Îmi cer scuze că ți-am f***t (iar) viitorul!

Draga mea,

Îți scriu din trecut, când tu poate nici nu te-ai hotărât încă să vii sau poate ești deja aici, în fiicele și fiii prietenilor mei, alături de care am stat aseară în piață, în ger, până târziu peste miezul nopții. Nici nu știu cum să încep, căci îmi este tare rușine de ce urmează să îți scriu. 

Până să fii tu mică, am fost eu mic și părinții mei, proaspăt ieșiți din comunism au alergat spre viitor cu atât de mult entuziasm încât nici nu au realizat când m-au trimis în trecut. Mai întâi au fost Iliescu și FSN, iar mai apoi mineriada din '90. Nici nu s-au dezmeticit bine și când să facă un pas înainte, au făcut din nou, fără să știe, un pas înapoi: mineriada din '91. S-au ridicat bătuți de jos și au continuat să meargă înainte de dragul copiilor lor, cu gânduri de mai bine. Au apucat să facă câțiva păși ca să se împiedice din nou și să ne trimită înapoi în timp cu câteva zeci de ani. Din nou Iliescu în '96. Au îndurat tot ce le-a fost dat să sufere și au continuat să înainteze, deși dacă te-ai fi uitat înapoi puteai vedea punctul de start atât de clar, încât nici nu ai fi spus că au apucat să plece. 

50 de ani de tras la jug și-au pus amprenta sever peste părinții și bunicii mei. I-au făcut să stea mereu cu capul plecat, să accepte să fie scuipați, batjocoriți, jigniți și umiliți în moduri care îți depășesc imaginația. Da, părinții și bunicii noștri au pantalonii roși de la atâta stat în genunchi, iar mușchii gâtului li s-au atrofiat încât nu mai pot privi spre cer. Privirea lor nu s-a mai ridicat de mult mai sus de linia orizontală. Dar chiar și așa, umiliți și scuipați, părinții noștri au continuat să înainteze, cu pași mici spre viitorul nostru.

Foto: Vlad Loboada

joi, 22 decembrie 2016

Am scris un roman. Dama de Treflă.

Când vine vorba de a-și oferi plăceri carnale de unii singuri, oamenii pot fi împărțiți în două categorii: cei care o fac și cei care nu recunosc. Cam la fel este și cu bloggerii. Fiecare blogger visează în sinea lui să scrie o carte. Am avut și eu visul ăsta și l-am pus și în practică. Am început prin 2011 și am terminat de scris luna trecută, și asta nu pentru că aș fi editat vreo 11 volume, ci pentru că de fiecare dată când a apărut câte-o mândră, am abandonat proiectul și m-am dus după ea. Noroc că și ele s-au ținut să mă lase rând pe rând și să am astfel timp să îmi termin romanul.

Acum că bat pe la ușile editurilor cu capul plecat și cu basca frământată-n mână, trebuie să am un sinopsis. Prima întrebare este mereu aceeași: despre ce este romanul tău? Dar eu nu știu despre ce e romanul meu. Mi s-a spus de către cei care l-au citit deja în etapa de feedback că este un roman-jurnal, că se simte acolo o experiență personală, dar că nu este deloc exagerată, ci din contră foarte credibilă, Că s-ar citi ușor, unii dintre ei reușind să-l parcurgă într-o singură noapte. Dar eu nu pot să confirm așa ceva. 

Despre roman, pot spune că este povestea unui bărbat care încearcă timp de mai mulți ani să cucerească o femeie. O femeie care este mamă, o femeie care este bolnavă de cancer la sân, o femeie care este exagerat de frumoasă, o femeie care se prostituează, o femeie care ar putea fi magică sau ar putea fi că oricare dintre voi. Mai pot să spun că primul meu roman se numește: Dama de Treflă.



marți, 29 noiembrie 2016

Carte: Un1v3r2ul n02tru m4t3m4t1c - Max Tegmark (II)

Din prima parte am aflat despre Universul de Nivel I - o sferă cu rază de 14 miliarde de ani lumină, care reprezintă în același timp distanța parcursă de lumină de la Big Bang până acum sau maximul distanței la care putem "privi". Practic această sferă reprezintă ceea ce noi numim Universul nostru. Tot din prima parte a cărții am aflat despre Universul de Nivel II - un univers asemănător cu al nostru aflat într-o zonă în care nu vom putea ajunge niciodată (întrucât universul nostru observabil continuă să se extindă). Acest tip de univers este rezultatul faptului că inflația s-a produs în mai multe locuri în același timp și continuă să se producă. Dacă îți imaginezi un cozonac cu nucă și stafide, atunci o stafidă reprezintă universul nostru observabil (Universul de Nivel I), iar celelalte stafide sunt Universurile de Nivel II. Într-un Univers de Nivel II legile fizicii nu este musai să fie la fel cu ale noastre, întrucât diferențele de gravitație, presiune, materie, anti-materie e posibil să fi dus la formarea altor elemente chimice, supuse unor legi fizice diferite.

Galaxia Calea Lactee - intre 100 și 400 miliarde de stele. Sursa: Wiki

marți, 22 noiembrie 2016

Human

Când am pășit la bordul avionului am resimțit mai acut ca niciodată plafonul care simțeam cum coboară peste mine și vrea să mă înghită. Stătusem în Paris vreo șase ore, timp suficient ca să se schimbare schimbarea, așa cum simțisem că are să se întâmple. 14 ore de zbor este fix ceea ce nu îți dorești atunci când te chinuie gândurile. 14 ore și jumătate în care nu ai unde să fugi și nu poți decât să o iei "like a man".  Am profitat de faptul că este zbor de noapte și mi-am zis: "- Îți alegi un film și adormi în 30 de minute! Dormi și te salvezi!". Am ales.

Două zile mai târziu, în Santiago de Chile, pe când ne pregăteam să urcăm pe Cerro San Cristobal, s-a oprit în fața noastă o domnișoară și am auzit pentru prima dată de când ajunsesem în Chile un "Bună!". Dacă nu mi-aș fi luat angajamentul să nu mai scriu despre detaliile din viața mea, ți-aș fi spus că era înăltuță, avea părul lung, brunet, purta niște colanți colorați multicolor, bocanci în picioare, iar la ochi niște ochelari cu sticlă verde reflexivă, în care tot ce puteam zări era propriul meu chip. Am urcat împreună și pe parcursul conversației am descoperit o serie întreagă de coincidențe și/sau asemănări, astfel încât după ceva timp îmi era deja rușine să mai spun: "Și eu!", "Și mie!", etc.

Ajunși sus, pe când stăteam la soare pe balustrada de beton a sanctuarului Immaculate Conception, cu privirile aruncate peste întreg orașul Santiago, am auzit-o spunând: "- Am văzut un film fain!". În acel moment am știut sigur despre ce film va vorbi. Nu mă întreba de unde, dar am simțit va vorbi de filmul care m-a salvat pe mine în avion.

sâmbătă, 17 septembrie 2016

Carte: Un1v3r2ul n02tru m4t3m4t1c - Max Tegmark (I)

De la Steve Jobs nu mi s-a mai întâmplat să scriu despre o carte pe parcursul lecturii. Universul matematic, de Max Tegmark, a stat în lista mea din telefon, de cărți posibile mai bine de un an, dar am simțit mereu că vreau să ajung la ea. Mi-am imaginat, încă dinainte de a o deschide, că este genul de carte care te poate face să pari mai deștept și mai pregătit în ochii copiilor care te întreabă: De ce e cerul albastru? Cât de departe sunt stelele? Ce se întâmplă când pică o stea? Doamne, Doamne locuiește în cer? Cum de nu pică luna de pe cer peste noi? Bunicul locuiește în cer acum? Ne vede?

Am văzut zeci, dacă nu sute de documentării despre Univers. Așa cum am mai spus, mereu am fost uimit de două lucruri: de imensitatea și complexitatea Universului, pe de o parte și de faptul că nu am înțeles nimic, pe cealaltă parte. Dacă la finalul unui documentar mă puneai să răspund unui chestionar, cred că bifam maxim 5% din răspunsuri. Noroc cu Max Tegmark care a scos pe piață o carte suficient de comercială/ușoară încât să fie înțeleasă și de oameni ca mine, dar totuși suficient de complexă încât să aprofundeze subiecte complexe.


În Universul nostru matematic, Max Tegmark își propune să răspundă la următoarele întrebări (voi cita lista): 
1.Cum se poate ca spațiul să nu fie infinit? 
2. Cum poate un spațiu infinit să fie creat într-un timp finit? 
3. Spre ce evoluează Universul extinzându-se? 
4. În ce loc al spațiului a avut loc explozia Big Bang-ului? 
5. Big Bang-ul a avut loc într-un singur punct? 
6. Dacă universul nostru are doar 14 miliarde de ani, cum putem vedea obiectele care se află la 30 de miliarde de ani lumina distanță? 
7. Galaxiile care se îndepărtează mai repede decât viteză luminii nu încalcă teoria relativității? 
8. Se îndepărtează într-adevăr galaxiile de noi sau este spațiul cel care se extinde? 
9. Calea Lactee se extinde? 
10. Avem dovezi ale singularității Big Bang-ului? 
11. Crearea materiei care ne înconjoară din aproape nimic prin inflație nu încalcă legea conservării energiei? 
12. Ce a cauzat Big Bang-ul? 
13. Ce a fost înainte de Big Bang? 
14. Care este soarta finală a Universului nostru? 
15. Ce sunt materia întunecată și energia întunecată? 
16. Suntem noi insignifianți? 

Eu zic că dacă te pui la punct cu răspunsurile la aceste întrebări, nu numai că faci față întrebărilor unei întregi grupe de grădiniță, dar poți chiar să scoți și o blondă la cafea și să ai șanse teoretice să o impresionezi.

miercuri, 7 septembrie 2016

Ce blog ... se meurt.

În urmă cu vreo 7-8 ani citeam, printre altele, blogul unei curve de lux. Termenul acesta îl folosea chiar ea atunci când se referea la propria-i persoană, dar ca să nu par supărat și cu chef de răzbunare pe femei am să folosesc sinonimul prostituată. 

Femeia asta era senzațională. Cel puțin așa mi-o imaginam eu prin intermediul blogului al cărui nume în zadar m-am chinuit să mi-l mai amintesc. Mi-o închipuiam pe la 30-35 de ani. Părea să fi fost una din acele femei care au studiat intens fenomenul plăcerii carnale, iar rezultatele pe care le obținea nu erau întâmplătoare. Toată povestea ei ajunsese atât de controversată încă jumătate dintre cititori erau convinși că în spatele blogului stă departamentul de creație al unei firme de publicitate și în niciun caz o biată femeie ce o apucase pe "drumul pierzaniei". Pe mine unul nu m-a pasionat cine scrie și m-am mulțumit să savurez fiecare poveste. Îmi mai amintesc astăzi regula ei de bază: dacă clientul ejacula în ea, considera că a ratat actul și nu își merită banii (pe care totuși îi lua). Finalul, în accepțiunea ei, trebuia sa fie spectaculos. Și mai îmi amintesc că la vremea aia fata asta lua pe o prestație cam cât salariul meu pe două luni, iar eu am avut numai joburi IT-related, deci nu câștigăm puțin. Și mi-am mai amintit ceva: femeia avea plăcerea lecturii. Citea o carte pe săptămână, dacă nu chiar și mai mult de atât. Părea să fie super-smart și știa exact ce face.

Eu. aka Marius Mihalca.

vineri, 2 septembrie 2016

The show must go on!

Cine a băut cu mine o bere și m-a provocat la discuție cu siguranță m-a auzit spunând că divorțatele sunt cele mai faine femei. Într-o cultură în care paradigma socială este încă foarte puternică și în care divorțul este asociat preponderent cu violență, alcool și/sau adulter, o astfel de opinie pare implicit una ciudată. Realizez că sunt doxă în divorțate cu copii și pot face un doctorat pe tema asta, fără să plagiez. 

Unul din argumentele funny despre divorțate este că ele "au fost la circ" și au văzut "păpușarul", "sforile" și cam știu cum funcționează sistemul. Dacă mai au și copii și ai văzut și Jerry Maguire (sau poți să vezi acum), atunci știi că aceste femei sunt sfinte și cu ele nu te joci decât dacă te numeri printre scursurile umanității. Ce e mișto la divorțate e că ele nu mai vor nuntă (lucru elogiat și de mine într-un articol mai vechi). Și-au făcut mendrele, au purtat rochia albă, le-au cântat lăutarii de jale și despărțire și sunt pregătite să ia viață de la capăt liniștit, armonios și relativ discret.

Probabil sunt un tip special pentru că Universul s-a gândit îmi pună în brațe singura divorțată din România care, ghici ce? Vrea nuntă, frate! Dacă dai căutare pe Google după "divorțată care vrea nuntă", poza ei apare! "În zadar râuri în Soare / Grămadești-n a ta gândire / Și câmpiile asire / Și întunecata mare!", am încercat eu să o fac să se răzgândească. Am dat tot ce a fost mai bun din mine, dar Fata blondă cu ochi albaștri nu s-a lăsat câtuși de puțin înduplecată, pe motiv că ea nu a avut parte de așa ceva și deci IT'S A MUST! 


Soluția găsită a fost: O las să se ducă cu Dumnezeu! Divorțate nu are patria noastră? Ba uite că are, și chiar din belșug. Și uite-așa mi-am văzut de treabă!

duminică, 28 august 2016

Carte: Inteligența materiei - Dumitru Constantin Dulcan

Cu ceva mai mult timp în urmă am început să citesc Gena egoistă, de Richard Dawkins, o carte despre care se spune că dacă o citești, nu mai crezi în Dumnezeu. Din cauza faptului că este o carte care ocupă volum, nu o puteam lua în călătorii și citeam printre picături. Cum sunt mai mult plecat, cartea a intrat într-o așteptare, din care nu a ieșit încă (dar va ieși).

De fiecare dată când intram la Libris în Brașov, mergeam la raftul cu Dulcan și luam în mână Inteligența materiei. Citeam 2-3 pasaje, după care o puneam la loc spunând: "Nu sunt eu de cartea asta". Până într-o seara când mi-am amintit de ea și am alergat cât am putut eu să mai prind librăria deschisă. Aveam să citesc Inteligența materiei, de Dumitru Constantin Dulcan. Nu mai exista niciun dubiu.

Atunci când vine vorba despre TV mă pasionează două lucruri: documentarele despre natură (cele care prezintă realitatea așa cum e și nu cele care o cosmetizează pentru a creea suspans, acțiune și dramă) și documentarele despre Univers. La ambele m-aș putea uita la infinit, la primele pentru că nu mă satur, iar la a doua categorie pentru că nu înțeleg nimic. Deși aparent am destule cunoștințe în domeniu, când mă bagi în fizică cuantică și astro-fizică, creierul meu dă eroare de compilare, la fiecare 3 propoziții.



Dacă despre Gena egoistă am spus că e o carte care te face să nu mai crezi în Dumnezeu (nu autorul pretinde asta, ci unele recenzii), atunci pot spune la fel de sigur că Inteligența materiei este o carete care te convinge, fără echivoc, de existența unui Dumnezeu, diferit de cel al bisericii-în opinia mea, Dumnezeu căruia poți la fel de bine să îi spui Univers (așa cum îi spun eu), Sursă (așa cum îi spune Fata blondă cu ochii albaștri), Dumnezeu (așa cum îi spune biserica creștină), Allah (cum îi spun musulmanii), Ra (cum îi spuneau egiptenii), Brahman (la unii indieni) sau Inteligența materiei (cum îi spune profesorul Dulcan).
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This